Îngerul Jiețului

"Preoția și credința nu se termină acolo unde se sfârșește gardul bisericii”

Părintele DIMITRIE JURA e preot în localitatea Petrila de sub Munții Parângului. Totodată, este și un mare apărător al naturii și al tradiției. O pasiune pentru care afaceriștii locali și autoritățile i-au declarat război. Dar părintele știe că dreptatea este de partea lui. Natura e creația lui Dumnezeu

În orice anotimp și în orice moment al zilei, Cheile Jiețului sunt o splendoare! Dar dacă vrei să îți faci o idee despre cum arăta lumea la facerea ei, probabil cel mai potrivit ar fi să faci o plimbare de la Petrila până la Voineasa pe jos, în zorii unei zile de toamnă târzie. Din munte se scurg șipote mărunte, fuioare de ceață stau agățate în vârfurile fagilor seculari și sus, sus de tot, norii se lasă piep­tănați de stâncile Parângului. Iarba e încă verde și vie, amestecată cu jarul frunzelor moarte, ca niște picături de foc, iar prin culoarul strâmt dintre stânci se revarsă o lumină ireală. Măcar o clipă dacă îți lași sufletul să amețească în această frumusețe, vei înțelege de ce părintele Dimitrie Jura a făcut din apărarea ei scopul vieții sale. Înger al Jiețului și al Parângului, singur împotriva tuturor, preotul din Petrila luptă cu autori­tățile, cu indiferența, cu lipsa de solidaritate, pentru a salva un colț de Rai. Cu alură de călugăr athonit, îmbrăcat în haine cernite, dar cu un chip luminos și o privire pătrunzătoare, părintele mi-a vorbit smerit despre dragostea sa pentru natură. Un exemplu din care am înțeles ce poate face un singur om, atunci când la mijloc este iubirea. Iubirea de creația lui Dum­nezeu și a locurilor natale.

*

- Părinte Dimitrie Jura, sunteți îngerul păzitor al Jiețului și al Parângului. Datorită dumneavoastră, natura acestor locuri și-a păstrat frumusețea origi­nară, fiind salvată, adesea, chiar de la dispariție. Cum se potrivește strădania dvs. ecologistă cu preo­ția?

- Lucrurile au venit cum­va de la sine. De tânăr am iubit muntele, natura și în special apa. Orice apă mă fascinează. Înaintea mea, preot aici, în Jieț și Petrila, a fost tatăl meu. El a luptat foarte mult împotriva comu­niștilor și a făcut tot ce a putut să păstreze vii tradițiile momârlanilor. A făcut și puș­cărie cinci ani. L-au în­chis în 1985, când el se opu­nea exploatării la suprafață a cărbunelui în satul nostru, Jieț. Planul comuniștilor era să jupoaie tot satul, să îl decoperteze. Când a plecat la închisoare, tata m-a întrebat: "Ești în stare să mergi mai departe cu lupta asta?”. Era în joc nu doar soarta satului și a oamenilor care urmau să fie expropriați, dar și tradițiile și istoria noastră. Am zis pe loc da. Și m-am apucat să scriu petiții peste tot. La ministere, la partid, la ziare. M-am luptat cu toți po­li­trucii și, după doi ani de zba­teri, am reușit să conving auto­ri­tă­țile să o­preas­că exploata­rea care începuse deja, pe câteva hec­­tare. Apoi a ve­nit re­vo­luția și am cre­zut că am scă­pat.

- Ați crezut? Revoluția nu le-a adus oame­nilor li­bertatea de a-și de­cide singuri des­tinul?

- Ba da, dar din păcate, noi am intrat în demo­crație cu omul nou al comuniștilor. Oa­menii formați de ei sunt cei care fac astăzi democrația și capitalismul, pro­babil din cauza asta avem o democrație așa de ori­ginală. În craterul carierei începute de comuniști, noile autorități au decis să facă o groapă de gunoi. Primarul de la Petroșani cu cel de la Petrila. A fost un război lung, care s-a încheiat în 1997, când am reușit să obțin prin licitație groapa asta și m-am apucat să o trans­form. Am plantat zece mii de salcâmi, am cărat pământ fertil cu mașina, am cărat rumeguș de fag, care se topește repede și nu poluează. Timp de zece ani am făcut tot ce am știut ca să curăț cele patru hectare unde deja se aruncaseră câteva mașini de gunoi. Apoi am umplut groapa cu apă și am adus pești de toate soiurile, de la roșioară la somn. Dar sunt mulțumit: mergeți să vedeți ce oază este acum pe locul unui munte de gunoi. Fiul meu vrea să facă acolo un muzeu al satului mo­mârlănesc. Din păcate, nu ne ajută nimeni, și autori­tățile, în loc să ne ia parteneri, ne consideră dușmani. Nu înțeleg logica lor. Probabil le încurcăm afacerile.

- Prima oară când am auzit despre dumnea­voas­tră erați în plină bătălie ecologică pentru a salva râul Jieț. Ce anume îl ame­nința?

- În 1848, oamenii din satul nostru au donat teren doar ca să convingă autori­tățile de atunci să deturneze râul Jieț prin sat. Și au reu­șit. Râul trecea printre case și oamenii își puteau adăpa vitele. Bucata de râu de la noi se numea Iazul morilor, pentru că erau și cinci mori pe el. Acum satul e distrus din cauza asfaltărilor. Râul are un canal de beton și e acoperit cu dale de ciment. Ceaușescu nu a reușit să ne distrugă, ciocoii noi au reu­șit. Au distrus tot ce se putea distruge. M-am impli­cat cu orice risc. Prin 1996, a început dezastrul pe râu. Au luat pietriș din albia râului, fără noimă. Iar pe o lungime de șase km de râu, au esca­vat 6 metri de mal, fără autorizații, fără nimic. Mai târziu au obținut autori­zație, dar fără dezbatere publică. Nemaiștiind ce să fac, m-am pus în fața basculantelor, care cărau pie­triș de pe râu. De două ori m-au amenințat cu moartea șoferii de basculante. Am chemat Poliția de nenumă­rate ori, Garda de Mediu: fără niciun rezultat. Am făcut ra­poarte peste tot, la ministere, la primărie, am ajuns până la Bruxelles. Au plecat când am adus televi­ziunile. Doi ani m-am lup­tat cu ei. Nimeni nu cântărea mași­nile, nimeni nu verifica exact câtă piatră s-a luat. E un furt uriaș. Sunt sume de zeci, poa­te sute de milioane de euro. Nimeni nu se sesizează. E o mafie pe care România o tole­rea­ză cu ochii în­chiși, pretutindeni. Toate apele sunt distruse de balas­tiere deținute de tot felul de personaje du­bioase, la limita legii. Se ia pietriș din albia râului, ceea ce este interzis. Asta distruge un râu. E o catastrofă, pentru că o pădure tăiată poate mai crește la loc, însă un râu dis­trus nu se mai poate reface. Ți se rupe su­fletul să vezi un râu, de pe vremea dacilor, băgat acum într-un șanț de beton.

- V-ați sacrificat nu doar timpul și energia pentru acest loc, ci și viața. Trăiți sub amenințarea afaceriș­tilor locali. Ce vă dă o asemenea forță?

- Dumnezeu. Mie nu mi-e frică. N-au decât să îmi ia tot, sufletul nu au cum să mi-l ia. Nu au ce să îmi facă. Apoi, trecutul și viitorul momârlanilor îmi dau putere să merg mai departe. Părinții mei au făcut tot ce au putut pentru locurile astea. Datorită lor am avut o copilărie excepțională și am putut să mă bucur de minunile acestor munți și de frumusețea tradițiilor. Oamenii pe atunci luptau pentru tot ce era viață. Noi ce le lăsăm copiilor și nepoților noștri? Ce le lași co­piilor? Ce le lași? Noi am avut o copilărie extraor­dinară, cei de acum ce au? E o responsabilitate pe care mi-am asumat-o. Între un viitor mizer al generațiilor ce vin și sacrificiul personal e ușor de ales.

- V-ați implicat și în păstrarea curățeniei pe Cheile Jiețului. V-ați luat la trântă cu hoardele de turiști care vin să facă grătare în fiecare week-end. Ați avut succes?

- Cheile Jiețului înseamnă patru kilometri de fru­musețe neîntreruptă. Cred că este unul dintre cele mai frumoase locuri din România, pentru că stâncile sunt spectaculoase, defileul e îngust și apa merge de-a lungul tăpșanelor înverzite. În principiu a fost simplu. M-am înarmat cu un aparat de fotografiat și am trecut pe la fiecare grup de turiști. Le fotografiam numărul mașinii și locul și îi amenințam că dacă după plecarea lor găsesc gunoaie, am dovada și îi reclam la Garda de Mediu. A funcționat. Sigur, ceva tot rămâne în urma lor, dar e într-o limită. Majoritatea oamenilor sunt înțelegători, însă mai sunt și neisprăviți. Apoi, am făcut curățenie totală pe drumul ce duce de la Groapa Seacă până sus, în vârful Parângului. Sunt zece kilo­metri fără nici o urmă de plastic, pe cea mai frumoasă potecă din zonă. Am adunat împreună cu fiul meu tot ce am găsit și am cărat cu rucsacii până sus, la stână. De acolo, gunoiul l-am coborât cu măgarii: zeci de saci. Ne-au ajutat și copiii din zonă.

- Care este legătura între strădania dvs. de a salva natura și misiunea de preot?

- Într-o zi, primarul din Petrila, supărat probabil că eram o piedică în afacerile lor, a venit în biserică și, de față cu toată lumea, mi-a strigat: "Ești preot, să îți vezi de preoție!”. Nu a înțeles că eu, de fapt, asta făceam, și când m-am ocupat de groapa de gunoi, și când m-am revoltat împotriva luării de pietriș din râu, și chiar când am adunat gunoaie cu sacul de pe Cheile Jiețului. Preoția și credința nu se termină acolo unde se termină gardul bisericii. În Scriptură scrie clar: cine va distruge facerea mâinilor lui Dumnezeu, Dumnezeu îl va distruge pe acela. Asta e o chestiune ce ține de preoție. Păi dacă locul din jurul tău nu poți să îl ții curat, cum ai să poți să îți ții sufletul în cură­țenie? Noi suferim astăzi pentru că nu am avut grijă de creația lui Dumnezeu. El ne-a dat lumea perfectă și pe noi ne-a lăsat să avem grijă de ea. Psalmul 103 este extraor­dinar. Spune: "Deschizând tu, mâna Ta, toate se vor umple de bunătăți”. Din cauza noastră, Dumne­zeu închide mâna. La fiecare păcat pe care îl facem apare o boală, fără excepție. Toate păcatele, absolut toa­te, aduc o boală. Acest păcat, al lipsei de grijă față de natură, față de creația lui Dumnezeu, îl vom plăti scump. Scadența a început.