Un altfel de post al Crăciunului

Ilie Tudor
Ideea acestui articol mi-a venit mergând la sfârșit de noiembrie într-un supermarket încărcat cu Moși Crăciuni de plastic, dulciuri și mezeluri, în care era ascuns și un mic raft pe care scria cu un roșu tern: "produse de post”.

Ce înseamnă acum, în 2012, produse de post? Păi, câteva feluri de conserve cu pateu de soia, meșteșugit dres cu aditivi sintetici, ceva mezeluri, tot cu soia, un pic modificată genetic... Mai găsim niște cio­colată de post, biscuiți, maioneză cu amidon modificat. Cât despre SPIRITUL POSTULUI, el este pierdut de mult, între reducerile la electronice din vinerea neagră și grija zilei de mâine, totul asezonat cu insuportabil de multă publicitate. Și cât de important este pentru noi, toți, să ne amintim ce înseamnă, cu adevărat, Postul! De fapt, asta vă propun în rândurile care urmează: să ne amintim ce înseamnă postul Crăciunului și care este spiritul acestuia.
Obiceiul postului are o vechime mai mare de patru milenii, originile lui fiind adânc înrădăcinate în tradițiile pre-creștine, de la noi și din alte părți ale lumii. Obiceiu­rile populare românești străvechi, venite de la daci, sau chiar de mai departe, includ în orice ritual de vindecare sau dezlegare abținerea de la mâncare și de la toate obi­ce­iurile rele. În toate zonele țării, tradiția vindecării, dar și a diferitelor sărbători ale comunităților sătești, conține forme de post, pentru trup și suflet. Iar aceastră tradiție străveche a postirii s-a împletit, acum două mii de ani, cu cea creștină, venită cu primii aducători ai mesajului lui Iisus. Dar pe lângă rostul lui spiritual, pos­tul a fost vre­me de mii de ani un procedeu colectiv la care se recur­gea ciclic, în masă, pentru însănătoșirea tru­pească și su­fle­tească a oamenilor. Un mijloc pe care noi, cei de as­tăzi, l-am moștenit, dar oare știm să-l înțelegem, să-l prețuim și să-l folosim? Vă propunem ca în rându­rile care ur­mea­ză, să facem un exercițiu, acela de a intra în at­­mo­sfe­ra și în tradițiile culinare ale postului, așa cum le-am primit de la stră­moșii noștri.

Venirea postului

Când "se lăsa” postul Cră­ciu­nului, străbunicii noș­tri de­re­ticau și prime­neau toată casa, apoi spălau cu borș toate oalele în care se fă­cuse mâncare de frupt și le lăsau o noapte să se aeri­seas­că în ulucii gardului. Din seara de Lăsata Secului, pu­neau deoparte toate bucatele de dulce, pentru a nu fi is­pi­tiți, puneau busuioc nou la icoa­ne și se închinau mai mult ca de obicei, ca să le dea Dum­nezeu putere și sănă­tate, să ducă și acest post la bun sfârșit. Gospodarii cei mai res­pec­tați și mai har­nici țineau postul chiar ca la mânăstire, fără să mănânce nimic, de la răsăritul și până la asfințitul soarelui. O aparentă auto-pedep­sire absurdă în ochii pro­fanilor, dar un prilej de des­co­perire și de îmbogățire lăun­tri­că extraordinară, pentru cei care îmbrățișau cu tot sufletul acest obicei creștin. În post, fiecare bucățică de hrană, fie­care mică împlinire de peste zi și chiar viața în sine erau pre­țuite ca o rându­ială care aducea bucurie. Și, de fapt, aceasta în­seamnă și postul creștin: un e­xercițiu de a ne bucura de puți­nul material și de preaplinul sufle­tesc. Un obicei care por­nește de la hrana cea de toate zilele.

Bucatele de post

Erau extrem de simple și sănătoase, într-un contrast evi­dent cu cele de astăzi. La loc de frunte pe masa țăra­ni­lor erau turtele de grâu și mămăliga, cu precizarea că înainte de anul 1700 (când a fost introdus porumbul) mămăliga se făcea din mei. Turtele se făceau din făină neagră, cu pu­țină sare și apă, erau însemnate cu semnul crucii și erau coapte pe plită. La masa de prânz erau ne­lipsite supa de linte, varza și bobul, iar în unele zone, nău­tul. Desertul era compus din mere, gutui și pere puse la păstrare de cu toamna, iar copiilor li se dădeau câteva nuci și miere de albine. În zonele de munte, la mare preț erau și ciuper­cile uscate sau puse la saramură în butoaie, supranumite carnea săracului. Vitaminele erau luate din rădăcinoase (morcov, pătrunjel, țelină, sfeclă), puse bine la păstrare peste iarnă, în beciuri, din coaja cerealelor integrale și din fructe. Pentru proteine, nu era nevoie de soia modi­ficată genetic, ci ele erau asimilate din linte, bob, năut sau nuci. Și tot din nuci, dar și din alune, se­min­țe de dovleac, de floarea soarelui sau chiar din jir, erau luate grăsimile necesare organismului. O dietă care poate părea spartană omului modern, dar care - din punct de vedere nutrițional - este extrem de echilibrată și face adevărate minuni.

Gătitul în post

O vorbă populară spunea că gospodina adevărată, în post se cunoaște. Arta de a face bucate gustoase, din ingrediente simple, uneori chiar sărăcăcioase, era sarci­na cea mai dificilă a femeilor, și cumva înrudită cu... alchimia. Pe lângă ritualurile de la intrarea în post, care presupuneau spălarea oalelor și a veselei, curățarea și aerisirea bucătăriei, exis­tau obiceiuri speciale și pen­tru gătitul în post. Îna­inte de a se așterne la treabă, femeile făceau o rugăciune, iar mânca­rea se făcea pe ne­gustate, de­oarece se ajuna până la apusul soarelui. Pe măsură ce se apro­pia Cră­ciu­nul, se îndeseau clă­cile, ace­le adunări în care gos­po­dinele se ajutau una pe alta să pregătească bucatele pen­tru sărbătoarea care urma să vină. În aceste clăci, gătitul căpăta dimensiuni cu ade­vă­rat simbo­lice, toate bucatele de frupt fiind făcute pe negustate, iar reu­șita sau nereu­șita lor era pu­să în legătură cu curățenia sufletească și cu pregătirea spirituală a gospodinelor. Fără vin, fără mân­care, și cu o veselie mai degrabă înge­rească decât lu­meas­că, aceste clăci din postul Crăciunu­lui erau adevă­rate prilejuri de strângere și de "curățare” a relațiilor dintre oameni. Minunata tradiție populară românească, cu frumoasele și extrem de variatele sale elemente de artă țărănească, cu uluitorul patrimoniu de povești și legende, cu doinele și baladele, cu elementele de medi­cină tradițională de o uimitoare eficiență, toate provin de la aceste clăci, făcute în posturile mari.

Dezlegarea la pește

O caracteristică a postului de dinaintea nașterii Mân­tuitorului sunt foarte desele dezlegări la pește. Pusă în legătură cu faptul că mulți din­tre apostoli au fost la ori­gine pescari, această dezlegare la pește avea o simbolis­tică apar­te în lumea satului românesc. În primul rând, procurarea peș­telui, în condițiile în care în zonele rurale nu exista altă cale de aprovizionare decât pescui­tul în apele înghețate ale înce­pu­tului de iarnă, era o preocu­pare a comunităților, în special a bărbaților. Bărbații se adunau și mergeau la bălți și coturi de râu și se spune că pe măsura cre­dinței și a curățeniei lor sufletești aveau și noroc la pescuit. La fel ca și în cazul gătitului, dezlegă­rile la peș­te erau de fapt prilejuri de a strânge laolaltă oamenii, de a dărui, de a îm­părți cu ceilalți.

Rugăciunea

Pentru țăranii noștri, rugă­ciu­nea nu era doar un ritual fă­cut dimineața și seara, ci deve­nea, în timpul postului, o stare de spirit. Postitul era indiso­lu­bil legat de rugăciu­ne, care se făcea cu ardoare la Lăsata Se­cului, dar și în fiecare dimi­neață și în fiecare seară, pentru a le da putere să țină postul și să fie virtuoși. În unele zone ale țării, exis­tau chiar zile, mai ales cele apropiate de Crăciun, când cei mai pioși nu vorbeau cu nimeni, tocmai pentru ca rugăciunea să le coboare în suflet, iar în Ajunul Cră­ciunului, în comu­nitățile mici și izolate din zonele de munte, care nu aveau biserici aproape, țăranii plecau la vremea răsări­tului, rugându-se neîncetat în gând, pentru a se spovedi în tăcerea pădurii. Și mergeau ore întregi, până întâlneau bradul potrivit, cu cetinile arcuite ase­meni unui altar, și abia acolo, în singurătatea muntelui, începeau să vor­bească, mărturisindu-și păcatele. Pe ur­mă, coborau tot în tăcere, smeriți și cu sufletul împăcat, la casele lor, așteptând Nașterea Mântuitorului. În unele comunități din Bucovina, exista obiceiul ca oamenii să nu se atingă de bucatele de frupt și să nu se oprească din postit până când nu vedeau Luceafărul vestind, pre­cum Steaua de pe cerul Betleemului, nașterea Mântui­to­rului. Iar unii bătrâni se jurau că au văzut nu doar steaua strălucind sus pe cer, ci și un staul îndepărtat, din care izvora o lumină nemaivăzută și din care se auzea scâncet de prunc sfânt.