Stimată doamnă Sânziana Pop,
Citesc de ani de zile revista dvs., de care mă leagă multe amintiri. Astăzi am hotărât să vă scriu nu pentru a vă felicita și a vă mulțumi, deși o meritați cu prisosință, ci pentru a vă cere un sfat, o mână de ajutor în limpezirea unor gânduri extrem de tulburi. Vă rog mult, aruncați o privire asupra rândurilor de mai jos. Nu sunt o adolescentă, nici măcar un copil, dar li se întâmplă și oamenilor mari să se simtă copii neajutorați. M-aș bucura să primesc un sfat de la dvs., pentru că sunteți un om cu o bogată experiență de viață și cu o gândire pe care o prețuiesc, altfel nu aș fi scris. M-aș bucura mult și mi-ar fi de folos să citesc și rândurile cititorilor "Formulei AS”, pe care îi rog să rupă câteva minute din existența lor, dacă mă pot ajuta cu o frântură de gând.
Există unele cuvinte în vocabularul limbii române pe care mi-e greu să le pronunț: "divorț” e unul dintre ele. Dar el plutește înspre mine, împreună cu obsedanta întrebare: îmi iubesc sau nu soțul? E ciudat să îți pui astfel de întrebări, însuși faptul îți dă de gândit. Totuși mi-ar fi de mare folos să îmi răspundă cei care își sărbătoresc nunta de aur sau de argint, un sfat venit de la familiile în care dragostea a învins orice greutate!
M-am căsătorit și eu din dragoste (cel puțin așa am crezut), dar și dintr-un sentiment de vină, cred; trăisem în păcat cu cel ce avea să îmi devină soț. Niciunul dintre noi nu avusese o altă prietenie înainte și aceasta mi-a întărit convingerea că suntem făcuți unul pentru celălalt. M-am căsătorit considerând că fac lucrul cel bun (în ciuda voinței părinților mei). Deși în timpul lungii noastre prietenii am încercat de mai multe ori să mă despart, ceva m-a făcut s-o iau de la capăt mereu: iubirea, frica de singurătate? Nu știu. Știu doar că acelor furtuni le urmau perioade pline de tandrețe. Eram studenți amândoi, iubeam frumosul, ușor depresivi, melancolici și visători. Eu eram jumătatea mult mai sociabilă, mai îndrăzneață, mai deschisă spre nou, spre viață. El era un tânăr retras, serios, deloc lipsit de simțul umorului, foarte bun ascultător, student foarte bun, îndrăgostit de Mozart, dar deficitar la partea practică a vieții. M-au cucerit sufletul și intelectul lui, atracția fizică a fost pe plan mai îndepărtat. Am petrecut de-a lungul anilor multe clipe frumoase și mai puțin frumoase. Eu doream să lucrez în străinătate, în timpul facultății sau după, lui îi era teamă că mă va pierde, dar îi era teamă și să vină împreună cu mine, teama că nu va face față acolo. Anii s-au scurs, am ajuns profesori amândoi, cu bucuriile și multele greutăți ale acestei meserii. Avem trei copii frumoși și sănătoși (sub 7 ani), dar eu, care mă consideram un om cu credință în Dumnezeu, mă zbat să ies dintr-o depresie din ce în ce mai adâncă. Îmi iubesc copiii la nebunie, la fel cum îi iubește și soțul meu. El spune că mă iubește și pe mine, așa cum credeam și eu în zilele bune că îl iubesc, dar acum, inima mea pare împietrită și îndoielile nu-mi dau pace. Zadarnic încerc să mă rog, mintea mi se sfărâmă în bucăți dureroase; spovedania nu mă ajută, psihologul a constatat depresia și așteaptă să iau o hotărâre, pentru a mă putea vindeca...
Îmi privesc copiii care își iubesc ambii părinți, îmi privesc chipul trist în oglindă (îmi amintesc că știam să râd mai mult), părul care albește, deși nu de mult am trecut de 30 de ani, mă uit la chipul trist, acum, al soțului meu, și vărs lacrimi amare. E posibil să... nu-l mai iubesc? L-am iubit vreodată cu adevărat? De ce mi-e atât de greu să mă bucur de revederile noastre, după scurtele perioade când suntem separați (după vizitele mele la părinți, de pildă, când mi se pare că trebuie să mă reacomodez cu un necunoscut, cu casa mea, cu mine, în ipostaza de soție)? Mi se strânge inima de durere, stomacul și întreaga ființă, nu-mi trebuie nimic altceva decât somn, ca să uit, dar viața se cere trăită, nu dormită, copiii au nevoie de mine vie și veselă...
Cândva, visam că la vârsta părului nins ne vom plimba prin parcuri, mână în mână, rememorând fericirea anilor petrecuți împreună. Acum privesc cu tristețe pozele din clipele noastre de bucurie; mă simt străină.
Am rămas fideli unul altuia, în acești 13 ani de viață împreună, dar mi se întâmplă să visez noaptea alți bărbați, care știu să mă protejeze, să mă facă să râd mai mult, să iubesc viața, iar nu să mă tem de ea; mi se întâmplă să tresar când surprind o privire mai profundă îndreptată spre mine sau când aud un glas masculin care îmi amintește de irezistibila atracție dintre un bărbat și o femeie, nestăvilita forță care te face să te simți viu și gata să înfrunți orice obstacol, chiar și moartea.
Nu caut aventuri, detest încrederea trădată și minciuna, scriu cu mare greutate aceste rânduri, pentru că gândul despărțirii îmi sfâșie sufletul, scriu ca și cum ar fi povestea altcuiva, mi-e teribil de greu s-o accept și încă sper că se poate și altfel. Trăiesc însă cu teama că undeva, cândva, Imprevizibilul mă va face să mă îndrăgostesc nebunește de altcineva, că rațiunea mea nu va mai fi în stare să controleze nimic. Îmi răsar în minte amintiri cu zâmbete, cu îmbrățișări calde, cu bucuria revederii sau tresăriri emoționate la auzul glasului cunoscut, dar nu au destulă putere. Li se întâmplă oare tuturor oamenilor căsătoriți, mai devreme sau mai târziu? Ne-am căsătorit cu credință în Dumnezeul care ne-a iertat rătăcirea de dinaintea căsătoriei. Îmi respect soțul, nu vreau să batjocoresc taina Sfintei Cununii, am simțit și simt afecțiune pentru el, dar nu e destul, nu simt acea iubire dătătoare de forță, de viață, cu care să mergi fără teamă până la capătul lumii, care știu că există nu numai în desenele cu Barbie, ci și printre cititorii "Formulei AS”.
Depresia mea îi afectează pe copii, nici nu știu ce îi afectează mai rău: depresia sau un eventual divorț? Dar știu sigur că nu pot trăi în minciună, iar mintea mea e încâlcită și mă sufoc gândindu-mă la ce înseamnă o despărțire, mă clatin gândindu-mă la continuarea unei astfel de existențe, bântuită de teamă și întrebări.
Mintea mea e în iad și aproape de deznădejde...
Delia