OMUL CARE A ATINS CERUL

Bogdan Lupescu
Fizician de marcă în America, doctor în științe și cercetător, MARIAN GHILEA mai are un singur "dor”: să se întoarcă acasă, în Bucovina, pe dealul copilăriei, unde a plutit printre pulberi de stele, în brațele bunicului său

Dealul cu mesteceni

"Îmi amintesc și acum de nopțile magice ale copi­lă­­riei, când stelele se odihneau din mișcarea lor cir­cum­polară, printre mestecenii de pe dealul dinspre nord, strălucind fan­tomatic, ca luminile unui oraș gi­gan­tic, ce acoperea tot cerul...”
Așa-și începe mărturisirea Ma­­rian Ghilea, unul dintre pres­tigioșii fizi­cieni de origine română ai Ame­ricii. Deși a crescut într-un cătun uitat de lume din munții Bucovinei, fără tată, mai mult ți­nut de bunici, deși n-are nici 40 de ani, trăiește azi în lumea excelen­ței universitare ame­ricane. Doctor în științe, a fost cercetător în uni­versități de vârf de pe trei conti­nente, a călătorit enorm, știe trei­spre­zece limbi străine, inclu­siv ja­poneza, chineza și thailandeza, are cunoștințe uluitoare în mate­matici și astronomie, pentru care și-ar putea da alte două doctorate. Și totuși, gândul lui Marian Ghilea zboa­ră mereu spre un sătuc de hu­țuli din pustietăți, numit Benia, spre casa părintească, cu covoare vechi și coarne de cerbi pe pereți, spre bunicul Mihail, "puternic și chipeș ca un zeu antic”, țăranul înțelept care încerca să-i arate cu mâna tâlcul Universului, care sunt legile firii și cum stau aștrii pe cer în nopțile ample de iarnă, spunându-i mereu, după fiece sfat: "Să nu uiți”. Stelele de pe cerul copilăriei lui Marian Ghilea! Altfel de stele decât ori­unde pe pământ. Le poartă mereu în inimă, le "vede” une­ori, dându-i o stare de euforie amețitoare. "Să nu uiți că stelele ne sunt cei mai apropiați prieteni”, îi spunea bunicul. "Noi suntem urmașii lor, pentru că ne-am născut din pulberea primelor raze ce au luminat acest univers. Suntem, cu toții, doar pulbere de stele...”

***

"Nicăieri, stelele nu mi s-au părut mai aproape de­cât acolo, în munții mei. Cred că Obcinele Bucovinei sunt una din zonele cu cel mai mare potențial uman de pe această planetă. Întotdeauna, dar absolut întotdea­una, m-am simțit cel mai inspirat să gândesc acolo. Acolo cerul e mai aproape, iar Universul mult mai trans­parent", afirmă Marian Ghilea, cu toată respon­sabilitatea omului de știință. Acum are în Ame­rica tot ce-i trebuie: bani, stimă, condiții excepționale de cerce­tare. Cu toate astea, anul acesta s-a hotărât: doreș­te să se întoarcă. Să stea, cel puțin cinci luni pe an, în casa aceea huțană, din pus­tietatea unui nord sălbatic de Românie. Să stea chiar și sin­gur, cu mama sa, dacă ar fi. Dar să stea. Să lucre pământul, să-și cosească dealul, să-și spargă lemnele, să dea la animale. Sea­ra, să se uite la stele... Să facă aceste lucruri simple, care i se par mai presus decât găsirea oricărei formule matematice sau fizice a lumii. Ori poate chiar ecuația supremă. "Bu­nica mea îmi spu­nea că un om care are educație trebuie să știe să facă aproape orice. De la cosit și muls vacile sau reparat gar­duri, până la matematică, fizi­că, biologie, as­tronomie, medi­cină... Era ceva aproape de idea­lul omului renascentist din timpul lui Da Vinci. Mă și amuz, uneori: ma­rile mele pasiuni au fost mereu bunica mea și Leonardo Da Vinci. M-am nimerit să mă nasc și eu, tot pe 15 aprilie, în ace­eași zi ca și el...”.
Așadar, a hotărât: se va în­toar­ce. Iar când el hotă­răște ceva, ni­mic nu îl poate împie­dica și n-are regrete. Este un crez al său, încă din co­pilărie: nimic nu te poate împiedica. Limite nu există. Aces­ta e Marian Ghilea. Colegul meu de bancă, vreme de patru ani, din liceu.

Sfinxul din banca întâi

De douăzeci de ani nu l-am mai văzut pe Marian Ghilea. Nu pot spune că l-am cunoscut prea bine, deși am stat atâta vreme împreună. Patru ani, zi de zi, unul lângă altul. Nici n-aș fi bănuit că a putut ajunge atât de departe, dacă nu mi-ar fi că­zut sub ochi, recent, o știre dintr-un ziar, despre un cer­cetător "ameri­can” care a dovedit plagiatul unui ministru român, dintr-o lucrare în japo­neză, limbă pe care fizicianul Ghilea o cunoaște la perfecție. Ci­tin­du-i numele în ziarul ăla, m-au cotropit o mulțime de ima­­gini vechi și ciudate, ce efec­­tiv m-au tulburat. Un băie­țaș timid, care stătea singur în prima bancă din mijlocul clasei, drept, nemișcat, regulamentar, care nu întorcea niciodată capul, oricâte șușoteli și cocoloașe de hâr­tie pri­mea în ceafă, doar ochii și-i mișca une­ori, într-o parte, zâmbind rușinat la toate in­sultele. Doar ochii. Capul ră­mânea drept, cu privirea înspre înainte. Profesorii m-au mutat lângă el "pe motive disci­pli­nare”. Nimeni nu voise să stea cu el, toți colegii îl ocoleau, fiind­­că nu vorbea aproape ni­cio­dată cu nimeni. Când îl întrebai ceva, roșea brusc. Și nu mai putea scoate o vorbă. M-am gândit c-o să scap de pedeapsa asta, în câteva zile. C-o să mă lase să stau iar în spate, între "golanii” mei. Dar apoi nu am mai vrut să mai scap. Acest băietan, cu ochi umezi și ficși, devenea pen­tru mine un univers întreg, complet nou, o altă lume, în care eu eram năuc, perplex, o lume total străină. Un amestec bizar de știință și ma­gie populară huțulă, de naivitate și cele mai sclipitoare formule matematice. Adeseori îmi spuneam că doar "face pe prostul”, că e închis în lumea lui aiuristică, plină de planete sidefii, OZN-uri gigante și roșii, pul­sari, energii magice și descântători pă­gâni. Era, cate­goric, un ciudat. Vor­bea puțin, nu știa să joace fotbal, n-a avut niciodată o prietenă și, ceea ce mă uimea... nu fusese niciodată la mare! Nici note mari n-a avut, uneori nici nu le răspundea profesorilor, când era întrebat, deși sunt convins că știa. Doar se uita așa, la ei, roșu tot în obraji, cu ochii lui rotunzi, încremeniți într-un punct, ca și cum nici n-ar fi auzit întrebarea, sau a auzit-o, dar îi vine să zâmbească. La matema­tică, n-a trecut aproape niciodată de nota 6. La bacalaureat, cea mai mică notă a avut-o la... evident, fizică. Am verificat: 6,78. Chiar și eu, ignorantul, am avut peste 8. Recent, Marian Ghilea este in­ventatorul unei "Camere cu bule pentru detectarea neutronilor obținuți în experimente de fuziune cu laser”, într-un laborator ce posedă cel mai puter­nic laser din America. Ceva inimaginabil de com­plicat, ceva pentru mi­leniul patru! Un experiment ce poa­te revoluționa întreaga tehnică de construire a reac­toarelor nucleare și nu numai. Dacă citești doar câteva rânduri din lucrările sale, publicate în cele mai presti­gioase reviste științifice americane, te uiți, într-adevăr, ca boul la poartă nouă. Absolvenți ai University of Cali­fornia, Santa Barbara, sunt laureați cu Nobel. Unul din­tre ei, profesor acolo, e șeful administrației Obama pe probleme de energie. Univer­sitatea aceasta a dat, doar în ultimii 12 ani, 6 câștigători de Premiul No­bel. Dar lui nu-i prea pasă de asta, acum. I-e dor de zăpezi, de munții Beniei, de colindele huțule. Acolo, în Santa Barbara, lângă ocean, nu ninge nicio­dată...

Lasere moderne și magie huțulă

Pe atunci, cel mai mult mă fascina felul în care vor­bea despre satul său din munți. Mereu încercam să-mi imaginez cum arată casa aia a lui, cu coarne de cerbi, de unde cobora până la școală, bunicul acela imens, stra­niu, cu tainice cunoștințe de astronomie, colina din fața casei, pe care el o investea cu puteri magice, zicând că, uneori, la propriu, "atingea cerul”. Acolo-i stătea gândul mereu, așa cred. De acolo și-a luat toată știința. Era acolo ceva ce i se părea cu mult mai important decât toată vorbăraia aia abstractă de la școală. O încărcătură energetică, așa zicea, și așa zice și astăzi. Niște "energii subtile”, care sunt mai puternice într-un anumit spațiu, decât în altul. Iar satul său i se pare și azi, lui Marian Ghilea, cercetător în fizică energetică, un spațiu ales, "mai aproape de cer” decât multe altele. Ține minte, de pildă, de când avea 14 ani, cum a trecut peste o colină, numită Derimoxa, către Lucina, împreună cu un bun prieten din sat. Au ajuns într-un loc, în vârf, un fel de dumbravă. Și amândoi au simțit această putere. "Nu știu, cred că aerul avea ceva; dintr-o dată ne-am simțit euforici, râdeam, dansam, deși eram amândoi niște copii timizi, n-am fi făcut niciodată asta. Nu simțeam absolut nimic diferit în atmosferă, nici un miros, nici o căldură, nici un sunet. Absolut nimic altceva. Iar asta s-a întâmplat pe o zonă de câteva sute de metri. Aveam vreo 14 ani. Și nici până azi nu pot explica ce s-a în­tâmplat atunci”.
Locuri magice. Energii. Stele. Despre astea îmi vor­bea atunci Marian Ghilea, iar eu îl ascultam cu gura căscată. Despre o seară de Ajun al Crăciunului, când el, împreună cu alți colindători, au văzut în cimitirul satului niște lumini stranii, ieșind din pământ, foarte greu de explicat omenește. "Probabil că era mai mult ce sim­țeai, decât ceea ce vedeai cu ochii. Ceva străin, un fel de energie venită din alte părți. Dar toți ne-am speriat, toți am văzut același lucru. Era plăcut și înspăimân­tător totodată. Ceva ca o vrajă”, își amintește. A văzut cu ochii lui, nu de mult, în vara anului 2010, la ultima sa venire în sat, o femeie care știa să "întoarcă ploaia”. Pe 200 de metri împrejurul ei, roată, tot fânul era uscat, în vreme ce peste tot, mai încolo, peste toți munții, ploua torențial. Cum să explici științific un asemenea miracol meteorologic, creat de om? Întâmplări ca astea au fost multe acolo, în Obcini. E ferm convins că, acum vreo 15 ani, acel om din Izvoarele Sucevei, care s-a dus să taie ca brad de Crăciun, chiar vârful copacului numit "inima pădurii”, nu a căzut întâmplător de acolo, ci o "energie” a codrului, un spirit al întregii păduri, l-a îm­pins că cadă și să moară. Pentru că i se pare chiar ilogic să faci așa ceva: să-i iei unei păduri inima, vârful cel mai înalt și frumos al regelui codrului... Omul de știință nu înțelege așa o prostie: să tai inima unei păduri... E absolut halucinant să vezi un astfel de fizician de talie mondială folosind, cu atâta eleganță și luciditate, cuvin­te precum "spirite”, "descântec”, "blestem”, și chiar să creadă în puterea lor "energetică”, concretă. Toată viața lui s-a gândit la aceste energii "subtile”, pe care le poți găsi doar în locuri înalte, pure, cu văzduhul transparent. Puteri pe care, crede, un orășean din marile metropole nu le-ar putea simți niciodată. Cu atât mai puțin un american sau un european.
"Cu cât o civilizație este mai materialistă, cu atât aceste energii se diminuează, se ascund”, scria recent Marian Ghilea. "Europa occidentală le-a pierdut, le mai păstrează foarte puțin. America deloc. Eu, prin mo­dul în care am crescut, am avut mai degrabă un com­plex de superioritate față de cei din orașe, deoarece am constatat că ce pot face ei pot face și eu (sau pot învăța foarte repede), dar că există lucruri pe care le pot face eu, cel de la țară, la care marea majoritate a lor nu se pricep (și nici nu sunt în stare să învețe). Cositul ierbii este, probabil, munca standard, de semnătură, a cuiva de la sat. Mi-a luat ani, ca și copil, să învăț să țin coasa corect. Există un unghi optim de intrare a lamei în iarbă, care are eficiență maximă. Depinde de lungimea lamei, forma mânerelor, lungimea cozii (a toporâștei, cum se zice la noi) și a brațelor, înălțimea persoanei care cosește. În final, e fizică aplicată, dar o ecuație foarte greu de cuantificat”.
Aceasta e lecția de fizică a bunicului Mihail. Cositul ierbii, o ecuație greu de cuantificat. Poate ceva mai omenesc, mai drag decât o ecuație... Laboratoarele ultra­moderne cu laser, în care a lucrat Marian Ghilea, arată ca niște capsule enorme, în care totul e numai me­tal și hublouri. Ca niște nave spațiale, pe care țăranii din Benia nici nu și le-ar putea închipui că există. Intri acolo într-un costum exact ca de cosmonaut, complet aseptic, fiindcă orice fir de praf poate nimeri într-una din cele 60 de raze laser ale experimentului și asta ar crea o gaură microscopică într-o lentilă fină, prin care ies aceste raze de mare intensitate, ceea ce ar compro­mite totul. Fizi­cianul huțul zice că, oriunde a fost cerce­tător, în cele mai sofisticate medii de cercetare, mereu a avut alături, pe pereții de metal ai acestor laboratoare, o poză veche, înrămată, cu bunicii săi. Lucra la fuziuni nucleare și se uita la chipurile lor. Mihail și Elisabeta, tineri, după nuntă, în costumul huțulesc din Bucovina.

Luneta copilăriei

Corespondez mult, în ultimul timp, cu vechiul meu coleg de bancă. Vine Crăciunul și se simte cam singur acolo, în California. Nu are prieteni, doar o iubită japo­neză, care e departe, la celălalt capăt al pământului, nu știe când o va reîntâlni. Din laborator, merge direct aca­să. Citește ceva ori se plimbă pe malul Pacificului, pierdut în gândurile sale pline de ecuații și amintiri cu obcini însorite. Oceanul e la doi pași de casa lui. El, care în România, până la sfârșitul facultății, nu fusese niciodată la mare, acum aude valurile zi de zi.
Uneori, seara, când îl apucă un alean, cântă la vioara huțulească a bunicului Mi­hail. Cântece din acelea de-ale lor, nordice, jelite și prelungi, cu accente ucrainene, ce te îndeamnă la plâns, băut și visare. Știa să cânte foarte bine la vioară, încă din liceu. Din casele huțulilor nu lipseau vioara și bal­tagul strămoșilor, purtat din bunic, în copil, în nepot... O vioară și un baltag. Însem­nele lor de neam independent și sălbatic.
Acum, în Bucovina, e iarnă, în curând vor veni ză­pezi. Se va cânta "Oi dai Boje”, cea mai veche și fru­moasă colindă huțulă, a cărei amin­tire îi umple ochii de lacrimi. În românește înseamnă "Dă Doamne”. Pe masa lui de lucru sunt două obiecte de care nu s-a despărțit niciodată. O carte îmbrăcată în pânză tare, a unui fizi­cian și astronom german, Burk­hard Heim, numită "Das Prinzip der dynamischen Kon­trabarie”, pe care o citea încă din liceu, în germană. E vorba, îmi explică, de o teorie ce l-a obsedat mereu, cea a "posibilității călăto­riei cu viteze superluminice, prin generarea unui câmp magnetic în rotație, extrem de intens”. În principiu, mai e nevoie de o ecuație, pentru împlinirea aces­tei călătorii. O ecuație pe care, pro­babil, fizicienii n-o vor putea aplica niciodată pe oameni. Al doilea obiect de care Marian Ghilea nu s-a despărțit niciodată este o lunetă as­tro­nomică veche, cu smalțul negru căzut, pe care o are de copil. Mereu a purtat-o cu dânsul, oriunde l-a pur­tat destinul prin lume. Luneta asta, zice, a fost cumpărată doar cu banii primiți la colinde, de Crăciun, de-a lungul a mai mulți ani. Nici măcar două sute de lei nu primea, deși mer­gea din casă în casă, făcea drumuri lungi, prin zăpezi uriașe, în Benia și-n toate satele din jur. Dar i-a pus pe toți deoparte, an de an, într-o puș­culiță de lemn zăvorâtă cu lacăt, spe­cial pentru acea lunetă astrono­mică ce avea să coste, în anul 1987, 1700 de lei. Cam opt ani de zile i-au trebuit ca să o cum­pere. Nu a des­chis cu­tia cu bani în tot acest răs­timp, nici când era ispitit "grav” să-și ia bomboane, cărți, jucării, ca orice copil. Opt ani de colind, "Oi dai Boje”, pentru un vis.
"A fost cel mai drag lucru pe care l-am avut în toată viața mea. L-am cum­părat la sfârșitul clasei a opta”. Acum este clar de­pășită, uza­tă, o biată jucărie sau piesă de mu­zeu, poate. Bineînțeles că astăzi și-ar permite cel mai sofisticat telescop de pe planetă. Orice aparatură de pri­vit cerul, de ultimă generație. Însă, uneori, doar uneori, seara, îl ia așa, câte-un gând, să lase totul deo­parte și să se uite puțin și prin lenti­lele mici. În acele nopți, în acele tris­teți, cu o lunetă micuță, de la ce­lălalt capăt al pământului, Ma­rian Ghilea are un chef nebun să-și pri­vească iarăși stelele copilăriei.

"Pulbere de stele”

"Îmi amintesc și acum de nopțile magice ale copi­lăriei, când stelele se odihneau din mișcarea lor cir­cum­polară printre mestecenii de pe dealul dinspre nord, strălucind fantoma­tic, ca luminile unui oraș gigantic ce acoperea tot cerul. Lumina lor mă atrăgea în sus ca un magnet și nu-mi mai puteam dezlipi ochii de ele. Toam­na era în culmea efeme­rei sale glorii, iar pădurea cu trun­chiuri albe era din nou în flăcări de frunze muri­bunde. Doream cu tot dinadinsul să ating o stea, fie chiar și pentru o clipă. Credeam că scânteile tremură­toare de sus sunt de fapt un fel de ființe vii, în formă de sfere mici, pline de țepi ascuțiți de lumină. Bunicul, pu­ternic și chipeș ca un zeu antic, privea și el din curtea casei, la bolta înstelată și zâmbea, de parcă mi-ar fi citit gândurile. L-am rugat să mă ia de mână și să mă ajute să ajung până la cer. Curând, în răcoarea nopții, am pornit amândoi către tăcutele stele. Cu pași elastici, de inorog, bunicul despica iarba, trăgându-mă după el pe panta abruptă a dealului cu mesteceni, cu fiecare pas mai aproape de cer. Licuricii creau și mai multă con­fuzie în întunericul ce se îndesea, părând alți aștri pierduți prin iarbă. În jur, umbre fantomatice de lilieci, la vânătoare de fluturi de noapte, săgetau aerul plin de cântec de greieri. Cu fiecare pas, trupul îmi devenea mai ușor, până când, către vârf, am început să plutesc, legat de pământ doar prin mâ­na ce mă călăuzea. Odată ajunși sus, impon­de­rabili, am văzut în fața noastră o câmpie imen­să de stele. Ni se întindeau la picioare cu miile, maiestuoase, de toate mărimile și culorile. Alu­ne­carăm cu­rând printre ele și ne scăldarăm în solzii lor de eter. Orașul uriaș din cer strălucea dea­supra, în toată splendoarea sa. O mare de ste­le jos, o mare de stele sus. Plutind între cele două tărâmuri de lumină, aveam sentimentul că privesc la o gigan­tică oglindă reflectându-se pe sine. «Stelele ne vor aștepta întot­deauna aici», spuse bunicul. «Să nu uiți că ele ne sunt cei mai apropiați prieteni. Noi suntem urmașii lor pentru că ne-am născut din pulberea primelor raze ce au luminat acest univers. Suntem, cu toții, doar pulbere de stele.»
Târziu, în întunericul cenușiu din noaptea magică de toamnă, un bătrân înalt și falnic ca un stejar cobora dealul acoperit cu mesteceni și licurici, cu un copil adormit în brațe. Sprijinit de piep­tul puternic al buni­cului, băiatul visa marea de stele de sus, marea de stele de jos. În somnul lui inocent, un zâmbet de neșters i se strecurase pe față. Luminile casei se apropiau încet de cei doi, ca o pereche de brațe des­chise, fericite să-și întâmpine stăpânii ce se întorceau din călătoria spre cer, stăpânii din pulbere de stele.”

Povestirea "Pulbere de stele” îi aparține lui Marian Ghilea