Prințul cerșetorilor - MONSENIORUL GHIKA

Sorin Preda
"Am ales catolicismul, doar pentru a fi un bun ortodox”

Pe Monseniorul Ghika îl poți cunoaște într-un singur fel - doar admirându-l. Îl admiri când îi afli descendența nobiliară, de nepot al ulti­mu­lui domnitor moldovean, așa cum îl admiri când des­coperi că și-a închinat toată via­ța aproapelui său, că a fost me­reu de partea oamenilor năpăstuiți și, călătorind mult, nu a ezitat să intre în cele mai mizere locuri din lume, să aline suferințe cumplite și să îngri­jeas­că bolnavi muribunzi - de la ftizicii din cartierul pari­zianVillejuif, la lepro­șii din Japo­nia. Îl admiri pentru tot ce a în­sem­nat viața lui - pentru chinurile pe care le-a îndurat cu mare dem­nitate creștină în închisoare, dar și pentru cuvintele lui memorabile, cuvinte demne de since­ritatea bătrânului cu suflet de copil, care era: "Am ales catolicismul, doar pen­tru a fi un bun orto­dox”.
Prin vrerea sorții, s-a născut bogat, în așternu­turi de mătase și saltele de puf. Dar a refuzat să se bucure de imensa avere a părin­ților, așa cum a re­fuzat să fugă din România, dimpreună cu familia re­gală, în 1948, chiar dacă știa că vor veni vremuri grele și va fi ares­tat. Pen­tru sine nu a vrut să păs­treze decât numele de familie și mândria de a fi român. Marele boier care a fost, "Prințul cerșeto­rilor”, cum i se mai spunea, a mu­rit sărac. Din toată averea moște­nită de la pă­rinți nu a păstrat nimic pentru sine. A preferat să rămână bogat în mângâieri și rugăciune; în azile și spitale construite pentru cei săraci - la București, Paris sau Manilla, încât, la arestare, asupra lui s-au găsit doar "un ceas de bu­zunar, o pereche de ochelari, patru chei, un brâu, o manta popească și două cărți bisericești”. Două cărți de care nu se despărțea niciodată. Erau cărțile despre care spera că, într-o bună zi, o să-i des­chidă drumul spre fericire. Drumul spre jertfa și dragostea lui Hristos.

Un sfânt coborât din icoană

Pe monseniorul Ghika îl îndrăgești de prima dată cum îl vezi în cele câteva fotografii de bătrânețe. Îl îndrăgești în amestecul de omenesc și de sfințenie înti­părit pe figura lui. Un om vulnerabil și, în egală măsu­ră, neclintit. Un aristocrat visător și tandru. Aristocrat al jertfei de sine. Aristocrat în toate - în surâsul întipărit pe buzele lui subțiri și expresive, în modestia hainelor sau în simplitatea cu care își pieptăna barba lui albă; barbă lungă și ușor despicată la mijloc.
Pe monseniorul Ghika îl vedeai, de departe, cum mergea cu pasul lui temător și atent, de parcă ar fi călcat de-a dreptul pe gânduri, pe flori sau pe spe­ranțe delicate. Atunci când apărea pe străzile Bucu­reștiului, se făcea brusc liniște. Oamenii prindeau de veste ime­diat și se retrăgeau discret din calea lui, coborând privi­rea cu cel mai adânc respect. Monse­niorul Ghika era o prezență intensă, generatoare de cele mai puter­nice emoții. În niciun caz nu puteai să treci mai departe, prefăcându-te că nu-l observi. Slab ca un fuior de abur, cu trăsăturile lui firave și alungite, părea un sfânt abia coborât dintr-o icoană bizantină. O spun cei care l-au cunoscut. O spune Marcel Petrișor sau Valentin Cantor, foști colegi de celulă. O spune Dumitru Stăniloae - gânditorul ortodox cu care s-a întreținut în lungi și rodnice discuții teologale.
La senectute, Monseniorul Ghika abia se mai ținea pe picioare. Era propria sa umbră, cenușiu și nedezlipit de sine, fantomatic și îmbrăcat atât de modest, încât o fetiță de 8 ani s-a apropiat de el într-o zi și i-a spus: "Vreau să te iau în brațe”. Monseniorul s-a oprit din drum, întrebând-o mirat de ce vrea acest lucru, și fetița i-a răspuns pe dată, cu acea spontaneitate și cruzime ino­centă ale vârstei: "Mi-e tare milă de tine”. Auzind cuvintele fetiței, Monse­niorul a căzut pe gân­duri. A avut puterea chiar să zâm­bească, în sinea lui cu­getând un "silogism lumi­nos”, un silogism al mân­tuirii, pe care l-a rostit mai apoi cu vorbe desprinse parcă din pra­vila cea veche sau din Pateric: "Dacă unei fetițe neștiutoare i s-a făcut milă de mine, cum ar putea Dumnezeu, care e totul pen­tru mine, să mă lase fără milă și aju­tor?”. Cu­vinte grele. Cuvinte dem­ne de un Sfânt iluminat, cum era Monseniorul.

*

Toată viața, Monsenio­rul Ghika a vrut să fie un om liber, dincolo de dis­pute teologice, orgolii sau gelo­zii fanatice. Toată via­ța a exersat propria sa li­ber­tate, obligându-l pe Papa Pius al XI-lea să-i re­cunoască dreptul de a ră­mâne ceea ce era - prinț și cerșetor, român catolic și deopotrivă oriental, o sim­bioză aparte și indestructibilă între două margini de continent; un "padre orthodox și itinerant”, supus doar slujirii lui Hristos și omului în sufe­rință, știindu-și prea bine sfârșitul, patimile și eliberarea cea de pe urmă.
Cu siguranță, Monseniorul era un mistic și un vă­zător cu duhul. Cei care l-au cunoscut povestesc cum, uneori, stătea exilat pe o mar­gine de scaun și ofta, cu ochii ațin­tiți spre viitor, spre moartea ce i se pregătea, șoptind ușor, ca pentru sine: "Fă-mă demn de Tine, Doam­ne. Nu mă lăsa”.
Multe se spun despre Monseniorul Ghika. Că a fă­cut minuni de vindecare. Că știa cu mult timp înainte fiecare lovitură, palmă și umilință ce se va abate asupra lui. Că avea cusut tainic, în pânza cămășii, Sfântul Spin din coroana pătimirii lui Hristos, la care mulți și-au găsit alinare ori s-au vindecat, apropiindu-se numai cu fruntea de Sfânta relicvă. Părintele greco-catolic Tertu­lian Langa, ce i-a fost un timp ucenic și însoțitor, măr­turisea că a văzut cu ochii lui Sfântul Spin, așa cum a văzut cu mare uimire că, atunci când cădea în rugă­ciune, Monseniorul se înveșmânta cu totul în lumină, uneori chiar înălțându-se la câteva palme distanță de podeaua încăperii. Același părinte Langa mărturisea durerea de a fi fost încarcerat cu Monseniorul, dar în alt corp de închisoare, acolo unde era închis și arhiman­dritul Benedict Ghiuș, arestat din cauza grupului "Ru­gul Aprins” de la Antim - un om de o mare înălți­me spirituală, căruia, la un moment dat, într-o consonanță de trăire religioasă perfectă, Monseniorul i-a spus: "Părinte, ești mai catolic decât mine”, iar el a răspuns cu zâmbetul și toată bunătatea lumii pe buze: "Prin aceste cuvinte, Sfinția voastră sunteți mai ortodox decât mine”, împlinind astfel în cuvânt o mare dorire creș­tină a Monseniorului: credința noastră să fie cato­lică în adevăr și ortodoxă în universalitate.
Părintele Tertulian Langa a suferit cumplit. A suferit la Aiud și Periprava, la Văcărești și Malmezon unde, după patru zile de înfometare, a intrat în morișca bătăilor. Zile în șir a fost bătut la tălpi, înfundându-i-se gura cu un ciorap mizerabil. Securiștii loveau, repetând mereu: "Spune, mă! Spune!”, dar el nu scotea nici mă­car un sunet. În zilele urmatoare, văzând că nu îl pot doborî, au aplicat un procedeu și mai cumplit de tor­tură. L-au legat de scaun și l-au lovit în cap cu un săculeț de nisip - de o sută de ori, de cinci sute de ori, repetând același cuvânt: "Spune!”. Voiau să-i inducă ideea fixă de a vorbi, de a-și trăda prietenii, fără să știe că părintele repeta în gând la fiecare lovitură contrarul: "Nu spun! Nu spun !”. Luni de zile dupa aceea a rămas cu această fixație. Când cineva, de pildă, îl întreba: "Ți-e foame?”, el răspundea invariabil: "Nu spun!”.
Pe Monseniorul Ghika, securiștii nu l-au bătut. L-au chinuit și mai groaznic, mai perfid, mai diabolic. Ca într-un roman demn de marele Dostoievski, i-au regizat o condamnare la moarte. L-au scos în spatele închisorii, i-au citit sentința și, în fața unui pluton de soldați cu armele pregătite de tragere, l-au legat la ochi, lăsându-l să-și imagineze moartea, execuția, sfârșitul - fără să știe că, toată viața, Monseniorul trăise chiar pentru acest moment; că, ducând la bun sfârșit acea parodie a morții, i-ar fi oferit deplin și fără tăgadă cununa muceniciei, răsplata celor drepți și sfinți în sufe­rință. L-ar fi nemurit încă din acea vreme, cum fru­mos și mult inspirat spunea Tertulian Langa, extrăgân­du-l din acel ocean de "tăceri, gemete, nădejdi și îndâr­jiri, trufii și întuneric, atrocități și chinuri fără seamăn, spălate toate în rugăciune, așa cum ne-a fost trecerea prin gropnița închisorii, prin morțile succesive trăite împreună cu mulțime de îngeri mângâietori și sfinți nescriși încă în sinaxare”. Câțiva ani mai târziu, când Monseniorul se mutase deja la Domnul, Tertulian Lan­ga va trăi personal la Aiud o minune. O placă de fontă de 400 de kg cade și îi zdrobește o palmă. Medicul închisorii propune amputarea palmei. În timp ce dure­rea creștea în intensitate părând de nesuportat, îi apare în față silueta Monseniorului Vladimir Ghika. Acesta îl binecuvântează spunându-i: "Fiul meu!". Durerea îi dispare și palma i se vindecă miraculos de la sine, spre uimirea tuturor - medici și colegi de celulă.

*

Monseniorului Ghika i se spunea cu mai multe nume - unul mai frumos ca altul: Prințul săracilor, Apos­tolul Dunării, Aristocratul hoinar, Marele vaga­bond apostolic, Vindecătorul călător sau, mai ales, Profesorul de speranță. Parcă era născut să ia pe cineva în brațe și, vărsând o lacrimă, să sufere dimpreună cu suferința altuia. Chiar dacă ar fi fost provocat, era incapabil de cel mai mic gest urât sau degradant. Pur și simplu, el nu știa ce înseamnă sentimentele urâte - nici furia și nici răzbunarea. La toate lucrurile sau faptele mizere, găsea o vorbă blândă, o alinare și un surâs. Când un gardian l-a împins cu brutalitate și, în cădere, s-a lovit foarte rău de un alt deținut, Monseniorul s-a ridicat cu greutate și, uitându-se la fratele lui de de­tenție, i-a zis memorabil: "Pardonnez!... Par­donnons!” (Iartă-mă... Să iertăm cu toții). "Cel mai mult te im­presiona la el calitatea prieteniei” constata cu enormă finețe de sinteză profesoara și teologul erudit Maria Francisca Băltăceanu. Monseniorul era întruchiparea alăturării frățești și a iertării prin dragoste, convins că "numai cel care știe să vorbească cu Dumnezeu știe cum să-i vorbească celui sărac”. Nu precupețea niciun efort pentru a ușura suferința lumii, drept pentru care, de multe ori, când prietenii lui încercau să-l oprească de la ceva, începea să se scuze cu simplitatea lui de ascet rătăcitor printre oameni, spunând: "În iubire, ca și în credință, e mai bine să greșești în plus decât în minus”. Spera în înălțarea ființei umane, așa cum spera că, într-o bună zi, cele două mari biserici creștine se vor regăsi în aceeași lucrare și mărturisire a lui Iisus. Se vor regăsi, mai ales, prin purtătoarea iu­birii veșnice, Fe­cioa­ra Maria, cea grab­nic ajutătoare și e­tern milos­tivă, pe care o vedea dim­pre­ună cu Hristos, ca relația dintre două oglinzi, ce propagau una în alta lumina și obiectele, multi­pli­cându-le la infinit.

*

Monseniorul Ghi­­ka s-a născut acum 140 de ani, într-o lume românească ce se despărțea crepus­cular de ultimii dom­nitori, îndreptân­du-se cu o grabă de nimeni înțeleasă spre o modernitate incer­tă, vagă și lipsită de conținut. Nu a fost prin nimic omul timpului său. El doar s-a dăruit suferinței fără frontieră: bol­na­vilor de holeră de la Zimnicea, tubercu­loșilor de la Paris, le­proșilor din Japo­nia sau Filipine. În­fiin­țând primul spi­tal caritabil și pri­mul sistem de Am­bu­lanță din Româ­nia, vizitând bolna­vii din toată lumea și alinân­du-le cum știa el mai bine du­rerea, Monseniorul își exersa de fapt propria suferință, propria recluziune carcerală, care îl va aștepta neclintit și crâncen spre sfârși­tul vieții. Înainte de a-și da obștescul sfâr­șit, va reuși să deschidă buzele ume­zite de bunul lui tovarăș de celulă, Theodor Lavi, și să se spove­deas­că de față cu toată lumea, pentru ultima oară.
A murit împăcat și, ca orice teolog autentic, a plecat dintre noi, întrebându-se dacă merita întrutotul să ajungă la poarta Raiului și să-l vadă aievea pe Hristos. Era o zi mohorâtă a anului 1954, cu puțin timp după ce, pe 25 decembrie, de ziua Crăciunului, împlinise minunata vârstă de 81 de ani. Nicio clipă nu a gândit că, în scurt timp, marii teologi ortodocși ai vremii îi vor prețui lucrarea lui apostolică, iar la Roma se va cere beatificarea sa. Dimpotrivă, cu ultimele forțe s-a cutre­murat, rostind cu o senină și optimistă îndoială: "Oare Domnul îmi va da într-o zi harul martiriului pe care mă face să-l doresc?”, cuvinte ce au rămas până astăzi ca un ecou întipărit în zidul muced de la Jilava. Cuvinte nepieritoare. Cuvinte simple și demne doar de un sfânt - primul preot biritual român și primul nostru "Pro­fesor de speranță”.

*

A fost mare Monseniorul. Un munte de credință. Nu întâmplător, în fiecare an, pe 25 decembire, în ziua de naștere a lui Vladimir Ghika, tot mai mulți admi­ra­tori și ucenici se adună lângă mormântul lui din cimi­tirul Bellu. Un sculptor i-a facut o cruce sveltă și înaltă - cea mai înaltă din tot cimitirul. O cruce dreaptă și inacesibilă, asemenea staturii sale duhovnicești. O cru­ce pe măsura pătimirii sale.