Selecția Formula As

Adriana Bittel
John Man, "Armata de teracotă. Primul îm­pă­rat al Chinei și nașterea unei națiuni”, traducere de Mariana Piro­tea­lă, Editura Litera International, co­lecția "Bestseller” (tel. 021/319.63.90), 272 pag.

O descoperire arheologică din provincia chineză Shaanxi a făcut în 1974 senzație în toată lumea. Nu doar istoricii au fost fascinați de uluitoarea comoară, ci și oameni cu preocupările cele mai diverse, fiind­că așa ceva nu se mai vă­zuse. Acum, în fiecare an, orașul Lintong, cel mai apropiat de locul săpăturilor arheolo­gice încă neîncheiate, este vizitat de milioane de turiști veniți de pe toate meridianele. Toți se în­dreap­tă spre șantierul în continuă extindere ca să vadă noua "minu­ne a lumii” numită Armata de te­ra­cotă. 1000 de război­nici în mărime naturală, cu chi­puri și ex­presii perso­nalizate, cu uniforme diferite, se în­șiruie ordonat, cu carele de luptă și armele spe­cifice anului 210 î.e.n., la poalele unei coline fu­nerare. Sol­dații bimilenari păzesc mor­mântul lui Qin Shi Huang Di, Primul Împărat, uni­ficatorul pre­is­to­ric al Chinei (chiar numele țării derivă de la dinastia fondată de el). În 1974 însă, puțini isto­rici erau interesați de figura aces­tui împărat legendar, despre care existau informații sărace și suspect de întu­ne­cate, pro­venind de la întemeietorul istoriografiei chi­neze - Sima Qian, trăitor în sec. II î.e.n. Chiar și acestea ar fi putut dispărea, dacă nebunia Re­voluției Culturale declanșate de Mao nu ar fi fost pe sfâr­șite și dacă Marele Condu­cător comu­nist nu și-ar fi dorit refacerea unității Chinei. Se știe că din ordinul lui au fost distruse nenumărate opere de artă antice și mo­derne. Probabil ar fi distrus și Armata de teracotă dacă nu i-ar fi folosit ideologic. Mao a resuscitat per­so­nalitatea Primului Împărat care a unificat China prin zdro­birea "statelor combatante” în care era îm­părțită și prin eliminarea aristocrației ce le domina, în favoarea puterii absolute a statului - o idee ce îi con­venea. Ca și Stalin, care l-a reva­lo­ri­ficat pe țarul Ivan cel Groaznic pentru pro­priile in­te­­rese, Mao a schim­bat perspectiva asu­pra Primului Împărat, slăvindu-i "le­galismul” în opoziție cu con­fucia­nismul. Acesta din urmă propaga binele ca țintă morală a statalității, în timp ce "lega­lismul” susținea arbitra­riul despotic al statului și condu­că­torului acestuia, în raport cu su­pușii. Descoperirea Armatei de teracotă a fost con­venabilă maoismului și asta a salvat-o: Partidul a alo­cat fonduri pen­tru con­tinuarea cercetărilor și con­servarea artefactelor găsite. De aici își începe cartea (foarte atrăgător scrisă și superb ilustrată) John Man, care încearcă să reconstituie viața și ispră­vile prințului Zheng, cel ce va deveni Primul Împărat. În colaborare cu spe­cia­liști chinezi și americani, istoricul a adunat toate datele posibile după mai bine de două milenii despre acest prinț, care s-a dovedit un conducător abil și un război­nic temerar în bătă­liile cu celelalte state chineze, înfrânte și încorporate succesiv în imperiul înte­meiat de el. Zheng a unificat nu doar teritoriul, ci și adminis­trația, instrumentele de măsurat, mone­de­le, scrierea și a fixat granițele aproape actuale ale sta­tului său, începând construirea Marelui Zid. Te­merile că ar putea fi răsturnat l-au făcut să devină des­pot ab­solut, voința lui fiind decretată Lege. Pen­tru a-și ți­ne su­pușii sub ascul­tare, a ordonat arderea cărților și uci­derea erudiților, înțele­gând că igno­ranții sunt mai ușor de mane­vrat. Puterea i s-a suit atât de tare la cap, încât a poruncit slujitorilor să-i gă­sească "elixi­rul nemu­ririi” sau, cel puțin, elixi­rul care să-i asi­gure, dincolo de moarte, conservarea trupului. Mormântul lui, construit încă din timpul vieții pe muntele Li, conține - se presupune, căci încă nu a fost excavat - comori ne­măsurate, puse acolo pentru a-l însoți în eternitate. Armata de teracotă scoasă la iveală era menită să asi­gure paza colinei funerare în care se ascund probabil multe taine ale Chinei profun­de și chiar ale lumii. John Man a grupat într-o con­struc­ție fascinantă docu­men­te istorice, legende, mărtu­rii materiale, ceea ce a văzut el însuși la fața locului, adică tot ce se poate ști până acum despre Primul Împărat și Armata nemu­ri­toare de pază la presupusul lui mormânt. Ale cărui secrete încă îngropate incită imaginația milioanelor de vizitatori.

Ioana Pârvulescu, "Viito­rul începe luni”, editura Hu­ma­nitas (tel. 0372/74.33.82), 312 pag.

Universitarii care predau literatură, obligați să înghesuie în despărțituri istorice și conceptuale perso­nalități artistice, să le compare și să analizeze demon­strativ, pe înțelesul unor novici, operele, an de an, își pierd prin repetiție plăcerea aventuroasă a evadării din tipare. Nu mai au bucuria stabilirii unor dialoguri, unor relații personale noi cu operele canonice și autorii lor. Ioana Pârvulescu este dintre acei profesori pe care nu-i poate atinge rutina: cu cât își petrece mai mult timp în biblioteci, plonjând minte, trup și suflet în timpurile viețuirii marilor scriitori, cu atât o atrag noi jocuri de perspective. Știind bine stereotipurile, ea mută prin proprie înțelegere accentele, descoperă aspecte negli­jate și își antrenează auditoriul și cititorii să o urmeze în alte sensuri ce emană din texte. Idei care sunt acolo, în opere, gravate de experiențele de viață ale autorului, dar pe care clișeele perpetuate și distanța în timp le-au evacuat. Solicitând curiozitatea, emoția, gândirea spe­cifică omului de azi, Ioana Pârvulescu e mai mult de­cât un interpret ingenios, e și un "jucător de cărți” pasio­nat, care iubește deopotrivă distracția cu miză mare, riscul, "hazardul obiectiv”. Asta explică de ce, după volume excepționale de eseistică și traduceri difi­cile, s-a aventurat și pe teritoriul ficțiunii. Nu cea mai la îndemână proza­torilor de azi, așa-numita "auto­ficțiune”, ci romanul complex, în care își valo­rifică apetitul gurmand pentru secolul XIX românesc, despre care știe cam tot ce se poate. Și în romanul precedent, "Viața începe vineri”, din 2009, s-a amuzat să facă acest trecut din nou locuibil. Să-și conducă cititorul pe serpentinele timpului, fără "rău de mișcare”, înapoi, în Bucureștiul anului 1897, când încrederea în viitor, entu­ziasmul față de progres, generozitatea și onoarea colorau cu o tentă optimistă lumea românească. Fascinată ea însăși de vechea idee SF a unei "mașini a tim­pului” (pe care savanții fizicieni de azi o consideră mai puțin fantezistă decât se credea), a călătoriei dus-în­tors în trecut și viitor, romanciera trans­portă, deocamdată cu vehiculul imaginației, un contemporan de-al nostru la sfârșitul sec. XIX, impli­cându-l într-o poveste bucureșteană cu mister, amor și umor. În noul ro­man, "Viitorul începe luni”, Ioana Pârvulescu reia viața începută vineri a personajelor din primul volum, continuând-o cu o săptămână plină de evenimente din februarie 1898. De data aceasta intriga e narată din pers­pec­tiva a doar două personaje, jurna­listul Pavel Mirto de la "Uni­versul” și tânăra de 21 de ani, Iulia Margulis. Ei sunt cei care se străduiesc să rețină în scris - într-un roman și într-un jurnal intim - timpul ce nu-și suspen­dă zborul, să fixeze vizibilul ascuns în pliurile lui. Jocul dragostei și al întâmplării îi face martori la lupte politice, comploturi nihiliste, înfrun­tări între idei progresiste și gândirea conservatoare, candoare și viclenie, senti­mente și datorie, tandrețe și luci­ditate. Răsturnând clepsidra celor două etaje temporale, în noul roman Iulia e cea ejectată temporar din Bu­cureștiul sfâr­șitului de secol XIX, în cel al zilelor noastre. Ponderea o are Ca­pitala din urmă cu un secol, în care persoane cu existență reală - doctorul Dimitrie Gerota, Luigi Cazzavillan - direc­torul ziarului "Universul” și Constantin Mille - cel al concurenței, "Adevărul”, feminista Sofia Nădejde, primarul Robescu ș.a. - trăiesc alături de personaje fictive pe străzi și printre clădiri unele dispărute, altele devenite "monumente istorice” (un desen înfățișând "teatrul ac­țiunii romanului” ne dă la sfârșit reperele). Ioana Pâr­vulescu țese bine acțiunea, știe cum să ne intrige pe parcurs și cât să pună discret din ea însăși sub straturile povestirii. Tandrețea, delicatețea, dar și temeritatea și simțul dreptății sunt sigur ale ei. După cum poezia anotimpurilor, a stărilor sufletești, cea din aerul tim­pului, grija pentru parti­cularitățile limbajului de acum un secol în contrast cu felul de a vorbi de azi îi mar­chează stilul narativ. Viitorul începe luni e un refugiu plăcut pentru vremea câi­noasă de afară.