Caseta cu scrisori
129 de scrisori! De la versuri naive și aluzii delicate, la mărturisiri exaltate și rugi dezarmante: tânărul Nicolae Iorga a scris o "operă” întreagă, până să înfrângă temerile feciorelnice ale frumoasei brașovence Catinca Bogdan. 129 de scrisori până la mărturisirea cea dintâi a unei iubiri care a ars până la moartea dramatică a marelui istoric român. 129 de scrisori și-apoi alte sute, în care Nicolae Iorga, teribilul geniu de la începutul secolul trecut, lasă deoparte stilistica savantă a academicianului și morga militantului politic, pentru a ni se descoperi copilăros și tandru, pasional și fermecător, cum puțini ni l-am fi imaginat. 129 de scrisori, și-apoi alte câteva sute, în care ni se descoperă, deopotrivă, răspunsul la iubirea sa prin atașamentul supraomenesc cu care Catinca s-a zidit de vie în viața și în opera geniului Nicolae Iorga.
Glorie și scrum
"La început dispreț, neglijență, tăcere; fereala cea mai strașnică de a spune un cuvânt mai bun și mai cald, un cuvânt de iubire..." (Nicolae Iorga, 14 octombrie 1900, scrisoare de la București către Catinca Bogdan)
Parcă nicicând nu-i mersese mai prost. Doar în copilărie, după moartea tatălui, când suferea, alături de fratele mai mic, George, văzând cum mama Zulnia se chinuia să-i crească și să le dea educație, dintr-o biată pensie de 60 de lei. De atunci nu mai suferise ca acum, când cerneala se întindea ca pelinul peste scrisoarea pe care i-o trimitea bunului său prieten Ion Bianu. Din urmă cu 10 ani, de când uimise întreaga Românie, absolvind într-un singur an, "magna cum laudae”, prestigioasa Facultate de Litere de la Iași, cariera și viața personală i se înlănțuiseră într-o perfectă spirală a reușitei. Ajuns sub influența benefică a marilor profesori junimiști, tânărul Nicolae Iorga e încurajat și ajutat să-și desăvârșească studiile în străinătate. Călătorește mult și cu folos, are acces la marile biblioteci ale Europei, în care se închide cu lunile, citind și conspectând cu fervoare. La 23 de ani, e deja un veritabil fenomen național, "o minune de om”, la propriu și la figurat. Revenit în țară, preia catedra de Istorie universală a Universității din București, după ce, în prealabil, devine membru corespondent al Academiei Române!
Căsătoria cu Maria Tasu, cea care îi jurase iubire veșnică, în 1890, pe când amândoi erau foarte tineri, pare să meargă bine. Florica și Petru, copiii lor, sunt deja mărișori. Nimic nu lasă să se întrevadă marea criză personală din toamna lui 1899. Și totuși, în noiembrie, Iorga scrie cât de "înfiorător de nenorocit” se simte. Momentul marchează începutul unei perioade de mari insatisfacții. Stilul său polemic la adresa unor nume consacrate ale vremii, atrage o întreagă coaliție împotriva sa. Se propune, nici mai mult, nici mai puțin, excluderea sa din Academie. Iar atacurile inamicilor ajung să atingă inclusiv chestiuni de ordin familial. La 28 de ani, viața lui Iorga e la răscruce de drumuri...
Frumosul "copil” din Brașov
"Nu-ți poți închipui ce înfiorător de nenorocit sunt. Destul să-ți spun că, deși-mi trăiesc copiii, eu nu mai am familie" (Nicolae Iorga, noiembrie 1899, scrisoare către Ion Bianu)
Prins sub povara propriilor ambiții, atacat din toate părțile pe scena publică și văduvit de tandrețea partenerei de viață, tânărul Iorga decide numaidecât să o rupă cu vechea viață, care se suprapunea, în bună măsură, peste fulminanta sa ascensiune de la finele secolului al XIX-lea. Cere divorțul de Maria, invocând "traiul rău”, "abaterile sale de la datoriile conjugale” și "insultele grave” care i s-au adus, și se folosește de întreaga sa influență, pentru a obține o soluție cât mai rapidă. Știe că nu mai poate continua astfel și știe și cum i-ar prii să trăiască pe viitor: într-un mediu cald și prietenos, alături de o femeie înțelegătoare și cultivată, care să-i fie nu doar parteneră de viață, ci și tovarășă de studiu. Încă din vara anului 1899, Nicolae Iorga frecventa la Brașov, unde studia arhivele orașului, casa părintească a slavistului Ioan Bogdan. Cunoaște o parte din membrii familiei, intelectuali rafinați, ce știau să creeze o atmosferă intimă și prietenească. Scrie adesea, de altfel, despre lipsa acelui mediu de care se atașase foarte mult. Se simte atât de bine în mijlocul acestei frumoase familii ardelene, încât, în 1900 se mută în chirie chiar peste drum de casa lor. Și astfel, într-o zi, pe neașteptate, destinul îi zâmbește larg lui Iorga, când în casa Bogdanilor apare Ecaterina, mezina familiei, venită de la Budapesta, ca proaspătă absolventă a pretențiosului Institut Pedagogic "Erzsébet”. Aflat în plin proces de divorț la București, Iorga se îndrăgostește până peste cap de sora cea mică a prietenului său Ioan Bogdan. Catinca era o frumusețe calmă, senină, armonioasă, fără nimic ostentativ. În plus, avea o educație solidă, studiase Literele la Berlin (o raritate pentru o femeie la vremea aceea), vorbea la perfecție maghiara și germana. Dar idila de-abia dacă are timp să se înfiripe, când, în august 1900, Iorga e obligat să ia drumul Sibiului, unde primise acceptul să cerceteze arhivele. Totul ar fi rămas, probabil, un dulce fior de-o vară dacă, tenace, pasional și prodigios, întocmai ca în activitatea sa de savant, Nicolae Iorga nu ar fi ținut aprinsă văpaia fragilă a promisiunii smulse Catincăi la Brașov - cum că "se va gândi la el” - cu zeci și zeci de scrisori și de cărți poștale. "Orice zi mi se începe prin această spovedanie către tine, prin această rugăciune către iubita mea, care-mi aduce noroc și mă înseninează”, îi scrie Iorga Catincăi. La început timid, apoi tot mai încrezător și mai convingător, tânărul istoric reușește, cu multă sinceritate și emoție, să spulbere temerile "micuței” și să-și facă loc în viața ei.
"Vom trece poate cândva amândoi pe aici, când sufletele amândurora vor fi senine și vom fi mulțămiți, iubindu-ne unul pe altul. Cât aștept să fii nevasta mea și cât de puțin mă împac la București și aici, cu cei mai mulți, cari mi se par așa de meschini, de ordinari, de urâți în firea lor pe lângă bunul și frumosul mieu copil de la Brașov, pe lângă... (lasă-mă să zic) pe lângă tine, Catincă". (Nicolae Iorga, 23 septembrie 1900, scrisoare de la Iași către Catinca Bogdan)
"Graziosissima Signorina”
"Dragă Catincă, (...) n-am căpătat încă lămuriri asupra unui punct foarte însemnat: anume dacă ești tot mică și n-ai crescut. E foarte interesant să știu: dacă ai crescut, e păcat, fiindcă așa de bine-ți stătea când erai mică! Dar e și bine, pentru că atunci, știi cine-ți place și cine nu-ți place, ceea ce mi-ai spus că nu știai, fiindcă erai mică. Dar tot prefer să aflu că nu poți lega aceste noțiuni: om și iubire, decât să te văd mare... Deci sunt convins că te voi găsi tot așa, un fragment frumos de domnișoară blondă. Îmi ești dragă". (Nicolae Iorga, 4 septembrie 1900, scrisoare de la Sibiu către Catinca Bogdan)
"Deci peste două-trei zile, o să ai... neplăcerea de a mă vedea. Eu sunt foarte curios să văd pe cine voi găsi: pe vechea domnișoară Catinca, aceea care râdea așa de dulce, când îi exprimam ce planuri am față de biserica din cetate, ori cealaltă, de la plecare. Dar îmi sunt dragi amândouă: și cea bună, și cea rea". (Nicolae Iorga, 7 septembrie 1900, scrisoare de la Sibiu către Catinca Bogdan)
Departe de Catinca, Iorga e măcinat de dor. Sunt zile în care îi scrie și de două ori! Cu trecerea săptămânilor, ajunge să îi trimită iubitei sale colecții întregi de ilustrate dintre cele mai exotice, scene din cultura japoneză sau din cea chineză, apoi din cea italiană, până ajunge la colecții de timbre bulgărești... Și, deși are sprijinul fraților tinerei brașovence - Iancu Bogdan îi transmite că ar fi "foarte mândru ca cel mai bun prieten și cel mai distins coleg al său să-i devie cumnat” - Nicu Iorga are de înfruntat răceala rarelor scrisori care-i vin dinspre Catinca. Într-unul dintre desele momente de exasperare din "exilurile” sale academice, Iorga glumește, pe spatele unei ilustrate, imitând stilul foarte scorțos al răspunsurilor Catincăi: "Stimată domnișoară Catinca Bogdan, am primit onorata Domniei Voastre epistolă, cu data de «Brașov, 13 oct. 1900». Astăzi, 14 octombrie 1900, îmi permit a vă răspunde, asigurându-vă că m-am bucurat sincer aflând că v-au plăcut lucrurile trimese de mine. Găsesc foarte natural ca d-voastră să nu vă fi așteptat la ele. Vă rog a primi salutările mele. N. Iorga, profesor la Universitate, Str. Icoanei, 64”.
Într-adevăr, Catinca răspunde cu multă răceală scrisorilor de început ale lui Nicolae Iorga. Dar răceala aceasta e, pe undeva, de înțeles, pentru că Iorga era în acea perioadă în plin proces de divorț. Avizat de această sensibilitate a Catincăi, savantul o ține mereu la curent cu mersul procesului și cu eforturile pe care le face pentru ca el să se încheie cât mai curând.
"Acest termen e ultimul, și-mi e permis să sper că la 1 nov. voi fi liber. Deci, de la 1, am dreptul să fii altfel cu mine. Așa-i? Te sărut mult, mult... Să știi că de la ședință încolo sunt logodnicul tău, că ai să-mi zici tu și ai să mă lași să te sărut. Așa-i? Așa-i? Să răspunzi, micuțo”, scrie Iorga, entuziast, pe 30 octombrie 1900. În ciuda temerilor constante exprimate de savant și a reticenței care persistă în rândurile pe care le primește de la Brașov, după întâlnirea cu Catinca din septembrie, Nicolae Iorga primește promisiunea logodnei pentru începutul anului viitor, după pronunțarea divorțului. Deferentul "Dragă Catinca” devine, imediat după acea întâlnire, un efuziv "Alla graziosissima signorina Catinca”, iar "Îmi ești dragă” se transformă, peste noapte, în "Te sărut dulce” sau "Te iubesc!”...
"Cumintea și dulcea mea iubită, am primit cartea ta poștală. Vezi, așa să-mi scrii, copilule rezervat și sfios. Și mai puteai să adaugi, la sfârșit, acolo unde ai șters o literă, alte două: «T. I.», adecă «te iubesc» (dar tu se chiamă că nu le scrii). Eram supt impresia unor lucruri urâte, și rândurile tale m-au înseninat. M-am gândit la ce o să fie la vremea când amândoi, iubindu-ne, vom fi departe de locul unde eu am suferit și sufăr încă atâta. Ce zici, signorina? Când vom fi noi doi, în bella Italia, și când voi avea voie să te sărut, să te sărut. Dulcele mieu copil blond!" (Nicolae Iorga, 1 noiembrie 1900, scrisoare din București către Catinca Bogdan)
Lună de miere prin biblioteci
"Aici petrec bine între prieteni, și nu-mi lipsește decât dulcea mea logodnică. Ieri am fost la masă la Cuza. Are cea mai cuminte femeie ce se poate închipui: urăște modele și petrecerile și ajută la lucrul științific pe bărbatul ei. Așa o să fii și tu pentru mine". (Nicolae Iorga, 28 septembrie 1900, scrisoare de la Iași către Catinca Bogdan)
"La 4 februar (1901, n.r.) a fost nunta, într-un cerc foarte restrâns, acum aș zice prea restrâns. Dar cum ar fi fost altfel, când nici invitații de nuntă nu am făcut? (...) Nici musică, nici altceva, care să fi dat o notă mai de veselie”, nota melancolic Catinca Iorga, 30 de ani mai târziu, pe foaia unui caiet. O cununie simplă, grăbită, probabil, de nerăbdarea lui Iorga. Multe rude nici nu apucă să ajungă la nuntă, nici fratele savantului, nici mama sa, nici bunii săi prieteni, Iancu și Iorgu Bogdan, frații Catincăi, susținători entuziaști ai relației celor doi tineri. Ca să pară mai tânăr, deși avea doar 29 de ani, Nicu Iorga își tunde barba cea lungă, care avea să devină marcă a imaginii sale. Într-una din fotografiile de la începutul lui 1901, păstrată la casa memorială de la Vălenii de Munte, Iorga impresionează prin ochii săi hipnotizanți și aerul misterios, ușor pierdut, atât de potrivit unui tânăr geniu. Cum nimeni nu s-a gândit să le facă fotografii tinerilor miri din Șcheii Brașovului, "portretul de cuplu” a fost completat de editorii biografiilor lui Iorga cu un superb profil al Catincăi, realizat la absolvirea studiilor de la Budapesta. Toate declarațiile din scrisorile lui Nicolae Iorga prind astfel, sens și contur, în acest portret luminos al Catincăi...
Imediat după nuntă, Nicolae și Catinca merg în Italia, la Florența. Nu avea să fie însă o lună de miere, căci Iorga și soția sa petrec majoritatea timpului în biblioteci, arhive și muzee. Avea să fie, mai degrabă, începutul unui an de încercare pentru tânărul cuplu. Scrisorile trimise în țară de Catinca scot în evidență destule neînțelegeri între cei doi, precum și detalii despre cât de greu de suportat sunt capriciile unui soț total absorbit de munca sa. Atmosfera încinsă din periplul italian dă naștere unor momente savuroase adesea în dramatismul lor, exagerat, de moment. Bunăoară, pe un colț de ziar unguresc, Iorga nota, la Pesta, în august 1901, "Pentru că a cumpărat brânză puturoasă și mere acre, Catinca: 1) S-a dat dracului; 2) A spus că vorbesc «tare, tare»; 3) Că nu mai poate suferi; 4) Că o să moară într-un an; 5) Și că e gata să mântuie tot. 8 ceasuri de sară. Până la 9, cine știe ce va mai spune”. După mulți ani, istoricul Andrei Pippidi, nepotul lui Nicolae Iorga, a găsit această bucățică de ziar împăturită cu grijă într-un plic pe care Catinca scrisese: "Document de la a șasea lună din căsătoria noastră. Amare zile!”.
Dar spre deosebire de Maria, prima soție a savantului, Catinca înțelege bine câtă nevoie are Nicolae Iorga de sprijinul ei și se înhamă, cu tenacitate ardelenească, la marea operă pe care Iorga o punea la cale. Îi ține corespondența, îi ordonează lucrările, transcrie manuscrise, îl ajută cu prețioase traduceri. Catinca e pentru Iorga mai mult decât o soție grijulie, e un adevărat partener de viață, e de fapt cea mai importantă colaboratoare a lui Iorga. Exact ceea ce Iorga își dorea mai mult, ce remarcase la soția prietenului A. C. Cuza: "cea mai cuminte femeie ce se poate închipui”, care "urăște modele și petrecerile și ajută la lucrul științific pe bărbatul ei”.
În sfârșit "acasă”: Vălenii de Munte
"Îmi fac sufletul tare, căci și trebuie. Mă fericesc că vă am pe voi, pentru că altfel n-ar birui în mine gândul că a trăi și a te ținea sănătos este o datorie, orice s-ar întâmpla. Eu, pentru mine, pare că nici n-aș mai fi, și mă dăruiesc vouă, cari, prin datoria de a vă ținea și a vă apăra, mă țineți la locul mieu. Nu căuta să înțelegi mai mult. Vreau ca această scrisoare să-ți ajungă. Și am credința că ceva din iubirea noastră îmi va face întotdeauna drum prin viață, prin chinuirile și primejdiile ei. Te sărut și vă sărut". (Nicolae Iorga, 10 noiembrie 1916, scrisoare din București către Catinca Iorga)
În primii ani de căsnicie, până la nașterea primilor patru copii, Catinca îl însoțește peste tot pe Nicolae Iorga, și la Paris, și la Budapesta, și la Cracovia, Cluj, Sofia sau Istanbul, la conferințe și în deplasările documentare. Încântat de devotamentul și de calitățile de cercetător ale soției sale, savantul nu scapă nici un prilej să atragă atenția în mod public asupra binecuvântării de a o avea pe Catinca alături. În august 1900, Iorga mărturisește că e ajutat în arhivele de la Budapesta de "soția mea, care îmi face grelele traduceri din ungurește”. Apoi, în introducerea volumului despre războaiele de cucerire ale lui Mihai Viteazul, precizează că "pentru documentele ungurești, traducerea mi-a fost făcută de un colaborator pe cât de statornic, pe atât de modest”.
După 1907, cu patru copii deja și cu multe probleme pe cap, Catinca și Nicolae Iorga decid să lase la o parte viața tumultoasă a Bucureștiului și să se mute într-un târgușor liniștit, unde savantul însuși visa să găsească un loc prielnic pentru ambițioasele sale proiecte culturale. Când află despre Vălenii de Munte, Catinca e în al nouălea cer, chiar dacă nu vizitase niciodată locul! Probabil că "ardeleancă și econoamă de casă cum era ea”, se și interesase cum se trăia pe acolo. După ani și ani de peregrinări și după mutări succesive în case lipsite de orice confort, la Văleni cei doi soți aveau să găsească, în fine, liniștea și căldura unui cămin. Viața îi va mai despărți adesea pe Catinca și pe Nicu Iorga - trec împreună prin războaie, refugii, crize politice, dar și prin rutina deplasărilor în străinătate sau prin țară ale savantului -, dar "acasă” rămâne, pentru amândoi, Vălenii de Munte. Casa de la Văleni devine, astfel, destinația altor sute de scrisori care țin aprins, peste timp, fiorul poveștii de dragoste din vara lui 1900...
Conservată întocmai cum era în urmă cu un secol și transformată în muzeu memorial, casa de la Vălenii de Munte impresionează prin simplitate și bun gust. Cu excepția unor suveniruri sau cadouri primite de la prieteni sau admiratori, totul în "Casa Iorga” e fabricat în România, în cel mai pur și mai clasic stil tradițional. Mobile trainice, comandate la Câmpulung Moldovenesc, încrustate dichisit cu motive populare tricolore, cuverturi țesute la țară, icoane vechi și, de jur-împrejur, biblioteci neîncăpătoare chiar și acum, când zeci de mii de volume de colecție au luat drumul arhivelor bucureștene. Un fost premier, un mare academician și un politician de vârf să trăiască atât de modest? Iată ce diferență față de opulența afișată azi de politicieni... Mă mir și eu, la fel ca miile de turiști care trec pragul casei memoriale din Văleni, să văd că Iorga trăia chiar atât de simplu, țărănește, aproape.
Un hol prelung, mobilat cu lăzile de zestre moldovenești, atât de dragi lui Iorga, desparte biroul savantului și dormitorul cuplului de saloanele din dreapta. Biroul de lucru, masiv, îndeamnă pe dată la lectură. E ticsit de cărți din toate domeniile științei, scrise în toate limbile pământului, marcă a geniului poliglot și pluridisciplinar care a fost Iorga. Dincolo, dormitorul e simplu și cald, cu perdele de in lăsate peste ferestrele ce dau spre curtea nostalgică, sub bruma toamnei târzii. Un pat mare, vegheat de icoane la căpătâi, o oglindă cu lavoar de argint, un mic portret al Catincăi în costum popular și un birouaș așteptând, discret, vești noi și gânduri bune de la savant, de citit și răscitit seara, pe el, târziu, la lumina lămpii cu gaz.
"N-am să te pot vedea duminecă. Mă voi mângâia întrucâtva cetindu-te. Scrisorile tale sunt o minune de cumințenie și bunătate, într-o formă perfectă. Până la revedere, te sărut cu atâta lung și greu dor". (Nicolae Iorga, martie 1939, scrisoare din București către Catinca Iorga)
Salonașul cu secrete
"Ție nu-ți pot spune cât dor am de tine. Vorbele s-au învechit demult și nu se mai potrivesc cu un suflet care nu vrea să împrumute de nicăiri ce ar vrea să-ți spuie. De aș mai avea norocul să te văd, sănătoasă și - bagă bine de seamă - tânără și frumoasă, îngrijită de tine, ca suflet și trup, cum ți-e datoria față de iubitorul tău N. Iorga." (Nicolae Iorga, septembrie 1917, scrisoare către Catinca Iorga)
Salonul Catincăi e mic cât o chilie. O canapea și un birou cu două fotolii, unde își primea prietenele, confidente în rarele clipe de răgaz. Pe un dulăpior, după ușă, stau frumos înrămate fotografii din tinerețe ale copiilor, frumoși și zâmbitori, balsam pe suflet la bătrânețile cele pline de griji. Aici, în acest salon, își va fi trăit Catinca, în mare taină, necazurile și bucuriile simple, ferită de camera de lucru a savantului, de veșnicele și împovărătoarele sale priorități academice sau politice. Aici își va fi plâns, nespus, fiica cea iubită, Titița, răpusă de boală în 1912, la numai 8 anișori. Moartea celei despre care toți vorbeau ca despre "a doua Iulia Hasdeu” l-a zdruncinat atât de tare pe Nicolae Iorga, încât Catinca, pentru a-l îmbărbăta, și-a reprimat mereu, de față cu el, cu o voință demnă de un mare pustnic, orice urmă de tânguire. Aici își va fi tras Catinca sufletul, după ce, în 1919, va fi trudit zile întregi să repună în ordine casa pe care, în batjocură, trupele germane o transformaseră în grajd pentru cai. Tot aici, în salonaș, își va fi căutat cuvinte potrivite pentru a-l împăca pe Iorga după eșecul scurtei sale guvernări, în vara lui '32. Și tot aici îl va fi luat deoparte pe iubitul ei soț în 1937, când l-a sfătuit să-și ia o pauză de la universitate, unde era în permanență șicanat de legionari. Aici se va fi rugat, smerită, în lunile de grea suferință, în care o boală necruțătoare a încercat-o, la finele anilor '30. Deși o știe suferindă și se bucură de fiecare dată când află vești bune de la medicii către care o îndrumă, lui Nicolae Iorga nu i se dezvăluie niciodată adevărata boală a Catincăi și nici gravitatea ei. Într-un moment de mare criză politică și socială, în care amenințările și atacurile la adresa lui Iorga nu mai contenesc, Catinca alege, din prea multă dragoste pentru Nicu, să-și ducă singură crucea și să nu-l necăjească și mai mult...
"Vreau doar atâta să le spun copiilor mei că, fără sacrificarea mea, tatăl lor nu ar fi fost în stare să facă tot ce a făcut. Forțele mele, până la extenuare, au fost puse la dispoziția lui. Cu jurământ o pot spune, că nu am trăit nici o zi pentru mine, decât cu foarte rari excepții, când am fost singură acasă. Eu nu am putut cânta, nici plânge, când am simțit nevoia... Doar în rare cazuri, în lipsa lui... Îmi dau seama că e nevoie de suferința mea pentru împlinirea unor lucruri mai mari... Un lucru este sigur: că nu regret că am servit o mare minte, poate unică în timpul de față". (Catinca Iorga, 30 aprilie 1932, însemnare în jurnalul intim)
Teribilul cutremur din 9 spre 10 noiembrie 1940 îi găsește împreună, la casa din Văleni, pe Nicolae și Catinca. Lucrurile păreau să se fi liniștit, ultima scrisoare dintre cei doi e plină de optimism, după tomuri întregi în care cei doi soți deplângeau, deopotrivă, necazurile personale și soarta unei țări aflate în derivă. Dar cutremurul schimbă totul în numai câteva clipite. Casa e zdruncinată din temelii și nu mai poate fi locuită. Familia își strânge la repezeală câteva lucruri și pleacă la vila pe care o deținea la Sinaia. Între timp, la București continuă campania furibundă de presă care prevestea lichidarea lui Nicolae Iorga - pedeapsă pentru uciderea lui Corneliu Zelea Codreanu, de care savantul a fost făcut responsabil, în mod abuziv, pe considerentul disensiunilor mai vechi dintre el și "Căpitan".
Apocalipsa
În după-amiaza zilei de 27 noiembrie, profesorul, în vârstă de 69 de ani, se găsește la masa de lucru de la etajul casei din Sinaia. Încearcă să lase deoparte gândurile negre și se pune să lucreze la "Istoria Universală”. Într-o cămeruță la parter, Ecaterina scrie și ea, în liniște. Se sperie de moarte când, deodată, șapte bărbați dau buzna în casă, blocând apoi ușa cu spatele. "Cine sunteți?", îngaimă, cu răsuflarea tăiată, Catinca. "Poliția legionară a Capitalei! Am venit să-l luăm pe domnul profesor Iorga la București, pentru un interogator”, îi răspunde, pe ton cazon, unul dintre agresori. Într-un minut, Nicolae Iorga e deja jos, în hol, flancat de cei șapte. Deși bănuia de multă vreme că i se pregătește asasinarea, marele istoric ține să-și liniștească soția, în ultimele clipe dinaintea despărțirii. Insistă ca nu cumva să-i umble la masa de scris, căci avea să se întoarcă în grabă. Apoi, cu grijă, ca să vadă Catinca, își ia galoșii cei groși, să nu răcească pe drum... În drum spre mașina lăsată cu motorul pornit, gata să plece în trombă spre București, de undeva apare Alina Iorga, fiica cea mică a familiei, care insistă să-și însoțească tatăl la București. E repezită. Nu se poate. În mașină nu mai e loc.
În casă, terorizată de frică, Ecaterina pune mâna pe telefon. Sună la Mircea Iorga, fiul cel mare de la București, care avea bune relații în mediul legionar. Sună la prietenii, partizanii și apropiații lui Nicolae Iorga. Sună la politicienii cei mai importanți la care avea acces, sună la poliție, la jandarmerie, sună peste tot. Întreaga lume influentă a Capitalei e alarmată în scurt timp. Antonescu însuși află de asasinatul ce se punea la cale și dă imediat în urmărire mașina agresorilor. Avertizați, probabil, aceștia îl ascund pe Nicolae Iorga în garajul Poliției din Ploiești. Noaptea, văzând că intrarea spre București e în continuare blocată, "echipa morții" se abate spre pădurea Strejnic unde, la adăpostul întunericului, își execută misiunea criminală. Savantul e găsit mort, străpuns de gloanțe, în dimineața zilei de 28 noiembrie, la marginea unui drum. Vestea asasinatului o ajunge pe Catinca la capătul unei nopți lungi, de rugă și nesomn. La fel ca la moartea Titiței, suferința o oțelește. În plină teroare legionară, sfidând un regim care ascunde, într-un comunicat lapidar, moartea unei somități a culturii românești și universale și interzice funeralii naționale la care, măcar ca fost premier, dacă nu ca academician, Nicolae Iorga era îndreptățit, Catinca reușește să strângă în jurul ei sute de oameni la slujba de înmormântare de la cimitirul Bellu. În vreme ce în lumea întreagă, de la New York la Paris, zeci de mari universități arborează drapelul în bernă, iar Turcia declară zi de doliu național în memoria celui ce-i lăsase moștenire monumentala "Istorie a Imperiului Otoman", la București, uciderea lui Iorga e subiect tabu...
Peste Catinca Iorga începe să coboare întunericul. Copleșită de durere, luptă cu boala și suferința pentru a pune în ordine tot ceea ce ținea de viața și de opera savantului. Contactul cu cărțile și manuscrisele rămase în bibliotecă, cu ultimele pagini acoperite de scrisul lui, îi dă putere. Dorința de-a rândui moștenirea marelui istoric, care îi fusese și soț, o ține în viață. Întâi de toate, se îngrijește de soarta copiilor, marcați puternic de moartea tatălui lor. Desparte, cu mare chibzuință, averea familiei de tot ceea ce socotea a fi bun public în ceea ce Nicolae Iorga lăsa în urmă. Apoi, cu sârgul pe care l-a avut decenii la rând ca "secretara personală” a lui Iorga, strânge într-o uriașă arhivă toată corespondența profesorului și toate scrierile sale nepublicate. Câte dureroase aduceri aminte, câte clipe de dor sfâșietor, câte momente de disperare o vor fi încercat pe când recitea rândurile scrise de soțul ei! Dar și câtă mândrie de a-și fi împărțit destinul cu un geniu. Vechile rădăcini ale familiei sale de cărturari ardeleni îi dau putere, o ambiționează să-și ducă lucrarea la bun sfârșit. Se ocupă de soarta așezămintelor culturale făcute de Iorga la Vălenii de Munte și se luptă pentru ca marelui savant să i se facă dreptate. Când află numele criminalilor, depune fără preget plângeri penale pe numele lor, fără să țină seama de amenințările din jur. Zbaterea durează un an. Suprapusă peste suferința pierderii omului a cărui viață și operă devenise, de atâta amar de vreme, rațiunea ei de a fi, boala pe care i-o ascunsese lui Nicu se agravează necruțătoare. Catinca moare la exact un an după asasinarea lui Nicolae Iorga. Vestea decesului ei apare în presă, în aceeași ediție cu anunțul privind parastasul de 1 an de la moartea istoricului. Moartea Catincăi e comemorată în "Curentul”, printr-un editorial de pagina întâi. Momentul politic se schimbase! Sub semnătura influentă a lui Pamfil Șeicaru, o țară întreagă află, atunci, despre dedicația și jertfa unei femei de excepție: Catinca Iorga. Și despre o poveste de dragoste sfârșită la o margine de pădure, cu un glonț.
*
"Știa să potolească furtuna cu privirea acelor ochi albaștri, de o infinită bunătate, afla întotdeauna cuvântul cel mai potrivit, rostit cu acea voce cristalină, de o învăluitoare muzicalitate, spre a înlătura o supărare, înseninând atmosfera. Căuta să rămână în umbră, avea o neobicinuită aristocrație de a fi soția unui om de o așa covârșitoare personalitate. Toată străvechea și autentica noblețe a oamenilor din cuprinsul Transilvaniei o regăseai în ținuta, în gestul, în această măsurată comunicativitate". (Pamfil Șeicaru, noiembrie 1941, "Curentul”)
Pentru documentarea articolului, autorul a folosit mărturii, texte și lucrări semnate de Liliana Iorga-Pippidi, Andrei Pippidi, Lucian Nastasă, Paul D. Popescu, Petre Țurlea, Ion Bocioacă, Haralamb Zincă și Valeriu Râpeanu.
Mulțumiri speciale distinsei doamne Daniela Moraru, sufletul Muzeului Memorial "Nicolae Iorga” din Vălenii de Munte, pentru resursele documentare puse la dispoziție, și doamnei Carmen Ionescu, pentru ghidajul atât de calificat.