MICAELA GHIȚESCU - "Crăciunurile copilăriei par desprinse din altă viață”

Este una dintre cele mai apreciate traducătoare de limbă portugheză din România, autoare a peste 80 de volume răsplătite cu premii internaționale. În spatele acestei celebrități culturale, se ascunde, însă, un destin fioros.Victimă fără vină a unui regim totalitar, Micaela Ghițescu i-a supraviețuit cu demnitate și un optimism care îi ține aprins, și astăzi, zâmbetul pe obraz. Și care luminează și amintirile zăpezilor de altădată, în care mai arde, încă, strălucirea Crăciunului. Când am bătut la ușa casei sale, veche de aproape un secol, afară ploua cu stropi mari și reci. Când am plecat, începuse să ningă

Sub semnul încrederii

- Marea sărbătoare a Crăciunului e totdeauna și prilej de rememorări. Parcă niciodată nu simți aș­tep­tarea sărbătorii mai intens ca atunci când ești mic. Ați avut o copilărie frumoasă, doamnă Micaela Ghi­țes­cu?

- Am avut o copilărie foarte fericită. Am trăit-o între cele două războaie, când României îi mergea bine. Se citea bunăstarea pe chi­pul româ­ni­lor. Nu știu dacă am mai văzut de atunci atâția oameni ieșind pe Calea Victoriei cu zâmbetul pe buze. Fa­milia mea era o familie obișnuită, de in­te­lectuali. Tata a fost un renumit chi­­rurg al perioadei interbelice, cu zeci de lu­crări științifice la activ. A fost un om ex­trem de com­pe­tent, care a ținut mult ca și noi să primim o educație deosebită. Îmi amintesc cum ne obliga în copilărie să ascultăm con­­fe­rin­țele lui N. Iorga la radio și cum ne "po­vestea”, chiar în timp ce se difuza, Pas­torala de Beethoven, ca să o înțele­gem și noi. Mama, o femeie mi­cuță și ele­gantă, se trăgea dintr-o fa­­milie de în­vă­țători aromâni, emi­grați din Ma­ce­do­nia grecească: fa­milia Papa­cos­tea. Fu­se­se bursieră in­ternă la Școala Cen­trală de Fete, apoi absolvise Facul­tatea de Litere și Filo­sofie și a și profesat un an, până am apărut noi, copiii. Nu eram prea bo­gați, dar nici prea săraci. Din banii câști­gați de tata și cu un credit pe 20 de ani, părinții au construit o casă superbă, într-un cartier foarte vesel, de medici și gene­rali. Dacă m-a mar­cat însă ceva în anii ace­ia, e că i-am trăit sub semnul încre­de­rii. Pe atunci, istoria era încă sub oameni, nu dea­su­pra lor.

- Erau și sărbătorile marcate de aceas­tă speranță?

- De Crăciun era o atmosferă cu totul specială, poate și fiindcă familii­le noas­tre au fost mereu foarte unite. Una din serile de Crăciun, de pildă, era petrecută întotdeauna la fratele cel mare al mamei, unde mai aveam trei verișori. Dar apro­pierea sărbătorii se simțea cu mult îna­inte. Se făceau curățenia generală și marea aprovi­zio­nare la Piața Matache. Tot în preaj­ma sărbătorilor, ve­neau și oltenii prin curte, cu cobili­țele lor, în care atâr­nau putini și coșuri cu tot felul de tru­fandale - de la brân­zeturi, la cârnați proaspeți. Aveau un fel de abo­na­ment, se opreau din curte în curte, și-mi amintesc că tot ce aduceau ei era foarte apreciat. Apoi, într-o noap­te, când dormeam, Moșul reușea să aducă pomul în casă. Ne trezeam cu mirosul acelor de brad răspândit prin cameră. Era imens bradul copilăriei noastre, ajun­gea până sus, la tavan. Iar cado­urile erau împachetate în niște cutii de carton superbe, pe care mi le amintesc și acum. Cât împo­dobeam noi bradul, în bucătăria de jos se făceau sarmale. Apoi urmau cozonacii cu nucă și stafide, care miroseau așa de frumos, că mai coboram și noi printre oale. Asta, dacă nu ieșeam afară, pe derdelușul de la Casa Oștirii, unde ne dădeam cu sania cu toți vecinii noștri.

Cutia cu bomboane

- Cum arăta orașul în preajma Crăciunului, în anii interbelici?

- Era splendid, deși nu se ornau pe atunci străzile cu tot felul de lampioane, ca astăzi. Exista însă, după mo­del franțuzesc, spectacolul vitrinelor, care era o încân­tare. Tata avea grijă să ne ia, pe mine și pe fratele meu, în recunoaștere la subsolul plin de jucării al Librăriei Cartea Românească. Acolo ne lămuream cam ce să-i cerem Moșului în scrisori. După vizita la librărie, fă­ceam și câte o oprire la Galeriile Lafayette, unde în vi­trina minunat garnisită aștepta un Moș în carne și oase, care stătea de vorbă cu fie­care copil în parte. Și apoi, mai tre­ceam pe la cofetăria Nestor, de unde tata lua do­uă pungi mari, una cu figurine de șo­co­lată cu lapte, pentru mine, alta cu figu­rine de șocolată amăruie, pentru fratele meu. Imaginea asta, a tatei cu cele două pungi enorme de șocolată, nu-mi iese din minte nici azi, fiindcă ani în șir, mai târ­ziu, n-am mai văzut cum arată șocolata.

Calendarul terorii

- Pentru că a venit războiul?

- Da, iar tata a plecat pe front. După un scurt timp a fost rechemat la Bucu­rești să organizeze un spital de răniți. Mă lua des cu el la spital, mai erau și alți copii de medici acolo. Odată, de Crăciun, s-a organizat o serbare cu pom și daruri pentru toată lumea. Mie mi-a revenit o cutie cu bomboane din care trebuia să le ofer răniților. Tot împărțind, am ajuns în fața unuia care mi-a arătat prin semne că nu poate lua bomboana. Am văzut atunci că avea ambele brațe amputate. De spai­mă, am luat-o la fugă. Abia atunci am înțeles ce-nseamnă cu adevărat războiul. Mai târziu, când s-au întețit bombar­da­mentele, Chirurgia de la Spitalul Co­­lentina, condusă de tata, a fost eva­cuată la Spitalul din Periș, unde ni s-a re­zervat și nouă un salon. Ne-am îm­prietenit repede cu ceilalți. Seara ne adunam cu toții în rezervă și ascul­tam discuțiile medicilor sau jucam poker pe boabe de fasole. Mama mi-a spus de multe ori, mai târziu, că au fost ul­ti­mele zile fericite din viața ei. Eram înconjurați de război, de răniți, de suferință, dar eram toți împreună și încă nu știam ce avea să urme­ze.

- Au urmat anii de teroare trăiți sub regimul sovietic, cu persecuțiile de care nici familia dvs n-a fost cruțată. Cum v-ați descurcat?

- În 1949, am reușit să intru la facultatea de Fi­lo­logie (care nu se mai numea de Litere, fiindcă lite­rele aveau un iz "burghez decadent”), în ciuda unei concurențe neloiale: cel mai mare număr de locuri era rezervat candidaților cu "origine sănă­toa­să”. Tata fusese dat afară de la spital. Pur și simplu, în­tr-o zi, paznicul a primit ordin de sus să nu-l mai lase să intre. Dar continua să aibă cabinetul parti­cu­lar, pentru mici consultații. Era, deci, considerat liber profesionist, "exploatator al clasei mun­ci­toare.” Așa se face că m-am trezit obligată să achit taxe de șco­larizare cu un zero în plus față de alți studenți. Nu aveam de unde. Mama nu muncea, tata nu mai putea opera, începuserăm să ne vindem lu­cru­rile din casă. Mergeam la talcioc, unde toate fami­liile mai de vază își vindeau tablourile și covoarele. Era dureros să vezi cum cele mai bune lucruri ale tale ajung pe mâna comuniștilor. Erau singurii care mai aveau bani în vremea aceea și se găseau și printre ei oameni cu gust. Fiindcă apăreau tot felul de impozite peste noapte, pe care nu reușeam să le achităm, ni s-a pus sechestru pe dulapurile de haine. Ca să mă salveze, tata s-a angajat la Cooperativa Chimică Populară, de unde am luat adeverință că nu mai sunt "fiică de exploatator” și am putut continua studiile până în anul 4. Dar anii următori au fost la fel de tensionați. Toți avocații din familia noas­­tră, fiind liber profesioniști, au fost scoși din Ba­rou. Și curând au început arestările.

- Puțini știu că și dvs. ați trecut prin închisorile comuniste, încă la o vârstă foarte fragedă. Care a fost cauza?

- Mi se reproșa francofonia mea. În paralel cu li­ceul, urmasem și cursurile Liceului Francez de pe lân­gă Institutul Francez (unde bibliotecar și, mai apoi, ata­șat cultural la Legația Franței din București era chiar Roland Barthes, al cărui nume pe atunci nu-mi spunea nimic). Directorul liceului, Marcel Fontaine, era căsă­torit cu o româncă și foarte atașat de români. Dar când co­muniștii au închis liceul și au expulzat din țară pro­fesorii, a fost atât de îngrijorat de soarta pe care o lua Ro­mânia, încât a deschis în Franța postul de radio Paris pentru România, unde a debutat, de altfel, Mo­nica Lovinescu. În anii care au urmat, noi, fostele lui eleve, am corespondat cu el, iar corespondența ne-a fost interceptată. Nu spuneam lucruri grave. Dar cu toate astea, am primit o condamnare la 4 ani de închi­soare și am cunoscut viața de detenție de la Jilava și de la Mislea, dar și teroarea anchetelor de la Uranus.

- Cum era Crăciunul în închisoare?

- Pentru mine, anii de detenție au fost foarte du­re­roși, nu atât din pricina lipsurilor, cât pentru faptul că acolo am pierdut-o pe colega și prietena mea cea mai bună, Mariana Ionescu, care a făcut, din cauza condiții­lor de trai inumane, o tuberculoză galopantă. A fost un ma­re miracol că, în ciuda sutelor de nopți trase la in­digo, în care eram scoase la anchetă să repetăm aceleași și aceleași lucruri, am reușit mereu să știm cu exactitate în ce zi și în ce lună ne aflăm. Știam deci când era Cră­ciunul. Și dacă în primul an, el a trecut sub apăsarea an­che­telor, în anii următori am reușit, seara, în dormi­toare, să cântăm, abia șoptit, câte-o colindă sau să as­cultăm câte-o măicuță, care șușotea o mică slujbă a Naș­terii Domnului. Abia aveam ce să mâncăm, dar zilele acelea, dacă primeam o bucățică de marmeladă, o păstram și ne-o dădeam una alteia cadou. Sau ne dă­ruiam câte o epigramă compusă ad-hoc. Cântecul de care îmi amintesc însă mult mai pregnant nu a fost de Crăciun, ci la moartea lui Stalin. Nu știu exact cum am aflat ce s-a întâmplat, probabil prin alfabetul Morse. Dar apoi, dintr-o dată, cineva a început să fluiere Oda Bucuriei, pe care am preluat-o toți, în toată închisoarea. Fluieram pe rând, cu grijă să nu fim văzuți pe vizete, iar gardianul alerga disperat de la o celulă la alta.

Când durerea șterge amintirile

- În 1955, ați fost eliberată. Cum a fost revenirea acasă?

- A fost... a fost cel mai greu moment al întregii mele vieți. Niciodată, cred, nu am mai fost atât de dărâmată. Trăisem în închisoare cu speranța eliberării. Și, când am ajuns pe peronul Gării de Nord, în locul mamei, mă aștepta prietena mea, Ileana Ghica, să-mi spună că fratele meu, alpinist, a avut un accident pe munte și a murit. "Tu trebuie să fii tare - mi-a zis - pentru că mama ta nu te mai are decât pe tine.” "Păi bine, dar tata unde e?”, am întrebat. "Ah, cum, de tata nu știai?”. Prin urmare, murise și tata. Murise de inimă rea. Stătea așezat pe marginea patului și se încălța, povestea ceva cu mama și, dintr-o dată, nu i-a mai răspuns. Și uite așa, ne-am trezit singure, eu și ma­ma. Nu aveam bani. În casa noas­tră se mutase un securist. Noi locu­iam într-o singură cameră. Iar la facultate nu mă acceptaseră, ca să-mi închei stu­diile. Peste două luni urma să fie Cră­ciunul. Nu mai știu ce am făcut atunci. Pur și simplu nu mai știu. Cred că de atâta durere amintirile mi s-au șters.

- Ați mai reușit, în anii ce au ur­mat, să spălați toată suferința acelui Crăciun furat?

- O colegă de celulă mi-a povestit cum primise de acasă un palton, în tivul căruia prietena ei cususe un bile­țel pe care scria doar atât "Viața, ca o nesimțită, continuă”. Și viața a continuat. Am reușit să termin facultatea, dar semnând că nu voi profesa niciodată. Am gă­sit de lucru la Biblioteca Aca­demiei. Tot atunci am început să traduc, ca să mai câștig niște bani. Erau mulți traducători de engleză și franceză, așa că am avut ideea salvatoare să învăț spaniola și, mai târziu, portu­ghe­za. Între timp, m-am îndră­gostit și m-am căsătorit cu un om remarcabil, directorul Institutului Farmaceutic, pro­fesorul Petre Ionescu-Stoian. Ne-am mutat împreună în aceeași casă ridicată de tata, în care, printr-un miracol, locuiesc și acum. Am început să călătorim. O vreme, timpurile au fost mai blânde, lăsând vechile răni să se închidă. Sărbătorile se scuturaseră însă de vrajă. Pomul nu mai era până-n tavan, ca în copilăria mea, se chircise sub greutatea întâmplărilor. Era mai mic și-l așezam pe masă. Moș Crăciun își luase vacanță. În locul lui venea Moș Gerilă. Iar bucuria Crăciunului fusese înlocuită de o lungă așteptare. Nu știam exact ce, dar așteptam ceva care să rupă monotonia zilelor. Și într-o seară, chiar s-a întâmplat.

O veste, cu adevărat, minunată!

- Ce anume?

- Abia intraserăm în post și am plecat cu soțul meu la un concert de muzică ve­che al corului Madrigal, care a început absolut normal. Coriștii erau minunați, iar noi ne lăsam purtați de muzică. Și apoi, pe neașteptate, au schimbat repertoriul, și de pe scenă s-a auzit "O, ce veste minunată!” Au urmat, pe rând, toate colindele copi­lă­riei noastre pierdute. Ne-am ridicat cu toții în picioare și am plâns. Nu mai auziserăm colinde de câteva zeci de ani.

- Și apoi a venit revoluția...

- Din păcate, pentru mine revoluția a venit prea târziu. Mama s-a stins din viață, și mulțumesc lui Dumnezeu că s-a întâm­plat înaintea marilor lipsuri din anii '80. Nu cred că ar mai fi suportat, bia­ta, să trăiască și asta. Din păcate însă, l-am pierdut și pe soțul meu, aproape pe neașteptate, din pri­cina unei boli care a evoluat fatal, în doar câteva ore. M-am bucurat de libertate, dar m-am bucurat sin­gură. Așa cum m-am bucurat și de toate oportunitățile pe care mi le-au adus ultimii 20 de ani: să tra­duc, să călătoresc, să cunosc oa­meni importanți și să-mi fac prieteni peste tot în lume. Pentru mine, recompensele au venit prea târziu.

- Mai e doar puțin până vor bate la ușă primii colindători. Îi mai așteptați cu aceeași emoție ca în copilărie?

- Nu, mi-e greu să regăsesc emoția de atunci. Cră­ciu­nurile copilăriei par acum desprinse dintr-o altă via­ță. Îmi lipsește forfota lor, și apoi, cum să mai adun fa­milie, dacă nu mai este? Mai trăiesc doar doi veri, pe care îi întâlnesc an de an, pe 27 decembrie. Dar până atunci sunt singură. N-a fost să fie să avem copii. Soțul meu avea deja un băiat mare când l-am cunoscut. Atunci nu prea ne-am dorit să fim părinți. Acum, însă, mi-ar fi plăcut să aud prin casă vocea nepoților. Sin­gurătatea mi-a furat, într-un fel, bucuria. Mă simt bine în casa asta, deși e mult, mult prea mare pentru un sin­gur om. Însă așa de tare m-am obișnuit de una singură, că mi-ar fi și greu să o împart cu cineva. Atât cât pot, încerc și eu să trăiesc bucuria creștină. Miracolul sărbă­torii n-are nevoie de prea multă beteală. Îmi fac un brăduț și niște sarmale, aprind câteva lumânări și, dacă nu-mi bate nimeni la ușă, mă așez cu un pahar de vin la televizor.

- În încheiere, vă propun un joc al imaginației. Dacă ați putea să retrăiți un moment al sărbătorilor de altădată, ce ați alege?

- Aș vrea să-l mai văd trecându-mi pragul pe pă­rintele Simion de la Schitul Darvari, fost elev al buni­cilor mei. Parcă îl văd, cu figura lui bărboasă, de Moș Crăciun, în straie negre, scuturându-se de zăpadă la intrarea în casă și cântând "Hristos s-a născut”. Vocea lui groasă, care făcea să vibreze odaia, ne aducea în dar sărbătoarea.

Fotografii din arhiva personală