Rădăcinoase de iarnă...

Ion Longin Popescu
Din când în când, am sau n-am ceva de cumpărat, îmi place să trec prin piață.

Aici, printre zecile de sereleuri, mă opresc să-i salut pe cei câțiva țărani, pro­ducători autentici, care au mai rămas rătăciți în spatele modestelor lor tarabe. Intrând la Piața Norilor din sectorul 4, chiar în primul șir de tarabe, îi găsești pe "Nea Cos­tică” (Constantin Stoian) și pe vecina lui, Di­dina Stan. Cultivatori de legume în comu­ne­le din jurul Bucureștiului, sunt printre ultimii piețari locali în fața cărora și-ar scoate pălăria orice ecologist și orice nostalgic, ca mine, al vremurilor în care doar "produ­că­torii” aveau acces cu marfa în piață. Printre atâtea culori exotice, de banane, mandarine, pomelo, prune italiene, struguri spanioli, pe­peni turcești și roșii-cireașă din Cipru, ba­na­le­le lor pro­du­se (ardei iuți în formă de tran­dafir, ardei iuți "gheară de gă­ină”, varză de grădină, praz, morcovi, ustu­roi, țelină, ri­dichi negre, do­vleci de plăcintă, leuștean uscat, sfeclă roșie și ceapă "turtită”, adevărat româ­neas­că), sunt pământii, ușor pălite, no­du­roase, încovoiate, așa cum le-a crescut Dum­nezeu în straturile din grădină. Nea Costică și tanti Didina aduc numai ce le pri­sosește din rezerva pusă în beci sau în podul casei, "ră­dă­­ci­noase de iarnă”, cum zic ei, din cele din care mănâncă toată fa­milia. Ei sunt propriii lor inspectori ai calității, asta crește, asta vând, asta păstrează pentru plantat și însă­mân­țat la primăvară. Purtând carnetul de producător în buzunarul de la piept, puținii țărani din piețele orașelor au un rol esențial: acela de a ne aminti de propria identitate. Deseori sunt necăjiți că mulți dintre orășeni aleargă după mărime, după culoare cât mai vie, după forme geo­me­trice perfecte, trase la riglă... Ei nu știu că nici măcar UE nu mai impune legu­melor cum și cât să crească. Îl întreb pe nea Costică dacă există pericolul ca țăranii să dispară din piețe. "Câtă vreme sunt pie­țele, țăranii legu­micultori nu dis­par”, mă li­niș­tește omul. "Pericolul este să dis­pară pie­țele!”. Într-adevăr, numai în Bucu­rești au dispărut zeci de piețe importan­te, între care unele istorice, precum Piața Uni­rii, Piața Obor, Piața Ma­tache. Edili ires­ponsabili, corupți până în măduva oaselor, au jucat uneori rolul lui Ceaușescu, dând din mână și făcând să dispară edificii care au marcat identitatea ur­banistică a Capitalei. Iureșul imobiliar al ani­lor trecuți le-a luat mințile multor pri­mari, împingându-i în brațele DNA-ului ca­re, din păcate, a uitat să-și facă me­seria. Vreau să cumpăr mălai țără­nesc ne­grișat, pen­tru mămăligă, și-l întreb pe același nea Costică de ce nu se găsește. "Avem destul porumb acasă, dar și noi cum­părăm mălai de la supermarket...”, îmi ex­plică el. "S-au închis morile din sate, unde să ma­cini? Le-au cumpărat pe doi lei unul și altul, apoi le-au pus lacătul pe ușă, după ce au vândut instalațiile la fier vechi. Ca să ajungi la prima moară turcească, îți ia câteva ore bune. Acolo, dai porumbul și-ți dă mălaiul pe loc, din boabele altcuiva. Dar nu-mi con­vine, că eu vântur boabele, le selecționez, și vreau mălai din boabele me­le...”. Pe nesim­țite, viața satului româ­nesc se degradează. Să nu-mi spună cineva că asta-i globalizarea și n-avem de ales. Asta nu-i globalizarea, asta-i ignoranța și prostia ale­șilor locali, lip­sa lor de respect față de pa­trimoniul cons­tru­it, stupiditatea unor le­giu­itori trimiși din gre­șeală în parlament. Este fatalismul românesc - o "valoare” mult mai nocivă decât globa­lismul transatlantic...