De 24 de ani sunt iubita unui bărbat. A bărbatului meu. După atâta vreme, legătura noastră nu se mai poate numi "o aventură”. Eu am o relație în toată regula. Cu el. Partenerul meu are două. Una cu mine și alta cu soția lui.
Primii ani în postura de "cealaltă femeie” au fost înnegurați de tulburări sufletești. Uneori cădeam pradă deznădejdii, alteori eram pur și simplu fericită. Dar nu puteam scăpa de un sentiment de rușine. Astăzi sunt mulțumită de viața pe care o duc în rolul iubitei și n-aș vrea s-o mai schimb. Însă, ca să ajung la această împăcare cu mine însămi, am avut nevoie de 16 ani.
Când ne-am cunoscut, nici prin gând nu mi-ar fi trecut să mă implic într-o aventură. Sunt de origine maghiară. Am fost educată în spirit catolic, mă aflam la capătul unei căsnicii eșuate și aveam o fiică de câțiva anișori. Așadar, căutam ceva cu o perspectivă sigură. Însă viața m-a dus într-o altă direcție.
Ne-am întâlnit întâmplător, într-un lacto-bar, și am intrat în vorbă. Masa mea era singura care mai avea un loc liber. Și chiar atunci, în acea primă discuție, el mi-a spus că are o familie. Am mai aflat și că soția lui e bolnavă. Nu era o boală gravă, care să-i pună viața în pericol, ci o suferință cronică - și, din tonul lui, mi-am dat seama îndată că se simte moralmente îndatorat să rămână lângă ea.
Nu voiam să distrug o familie. Pe de altă parte, el a fost primul bărbat care-mi arăta că se interesează de mine ca om. Avea mult farmec și decența de a nu fi prea insistent. Asta mi-a plăcut. S-a străduit îndelung să mă cucerească, însă eu luptam cu problemele mele de conștiință. Totodată - de ce să nu recunosc? - mă temeam că voi suferi. Îmi era limpede că nu va fi niciodată numai al meu. Dar, într-o bună zi, mi-a fost la fel de limpede că îl iubeam. Și că devenise un sprijin în singurătatea mea. Un timp, m-am mai împotrivit sentimentelor mele, apoi, într-un târziu, am acceptat totuși relația cu el, în pofida tuturor scrupulelor. A fost în culmea fericirii. N-am discutat despre ce urma să se întâmple în viitor. Dincolo de cuvinte, știam amândoi că suntem împreună și ne aparținem unul altuia. Nu l-am întrebat niciodată dacă intenționează să-și părăsească soția. N-are sens să pun întrebări al căror răspuns îl cunosc deja. Nu i-am cerut lucruri imposibile.
Următorii ani au fost un joc de-a v-ați ascunselea. Între timp, am devenit și colegi de serviciu. Suntem profesori amândoi. În cursul săptămânii, ne putem vedea fără a trezi bănuieli. Însă refuzam să merg cu el la cinema sau într-un restaurant. Îmi era mereu frică să nu fim văzuți de cineva. Sufeream în tăcere. Nici măcar prietenilor mei apropiați nu le-am vorbit despre relația noastră. De rușine.
Serile și sfârșitul de săptămână aparțineau familiei sale. Crăciunul și Anul Nou le petrecea, de asemenea, acasă. În zilele acelea mă simțeam foarte singură și umilită. De ce nu putea fi lângă mine bărbatul pe care îl iubeam și care mă iubea? Uneori, oricât m-aș fi ostenit să alung gândul, mă întrebam dacă cei doi întrețin și raporturi intime. Nici despre asta n-am vorbit vreodată. Mi-era teamă că voi umbla la o casetă cu șerpi. Așa au trecut anii. Cumva firesc și, ușor, pentru că se purta dumnezeiește cu mine și ori de câte ori eram împreună, eram foarte fericiți. Nu sexul a fost important, ci iubirea. El a fost primul bărbat care m-a luat în serios. Care m-a plăcut așa cum sunt. Mi-e drag felul cum mă înconjoară cu grija lui permanentă, cum se preocupă de mine, de familia mea - dar și de a lui. E paradoxal: motivul pentru care îl iubesc cel mai mult este același care ne împiedică să fim alături clipă de clipă. O prietenă mi-a spus că de asta durează iubirea noastră, fiindcă nu locuim împreună și dorința rămâne mereu proaspătă. Fiindcă nu trebuie să suport banalitățile unei căsnicii.
La un moment dat, soția lui a aflat de legătura noastră. Femeile simt repede când sunt trădate. În scurt timp au aflat și copiii lor, pe urmă și prietenii, și colegii. Au existat situații penibile. Odată am dat nas în nas cu niște cunoștințe comune și femeile mi-au întors spatele. La data respectivă, mi-am zis în gând că nu meritam altceva. Văzând câtă suferință îmi produce jocul nostru de-a v-ați ascunselea, el se hotărâse să facă publică iubirea noastră, oricare ar fi fost consecințele. O dovadă uriașă de iubire, după părerea mea. Totuși, n-am acceptat, și apoi, soția lui era o biată femeie bolnavă, pe care nu voiam să o fac să sufere și mai mult. Așa încât am continuat să ne vedem la mine acasă. An după an.
Apoi a venit ziua mea de naștere, cea cu numărul rotund 50, și acela a fost un prilej să mă întreb ce anume doream, de fapt, de la viață. Să merg în același fel dosit mai departe, alți 10 ani? Ar fi trebuit să mă despart oare? Alungam pe loc întrebarea din minte, eram doi oameni care ne iubeam cu adevărat. Și-atunci am decis să fiu, în sfârșit, fericită pe deplin. Ani în șir mă ascunsesem. Îmi era de ajuns. Totodată, era evident că datele problemei nu se vor schimba nicicând. Singurul lucru pe care puteam să-l schimb era atitudinea mea. Pur și simplu, viața ne pune în împrejurări plăcute și mai puțin plăcute. Iar noi ar trebui să încercăm să fim fericiți, indiferent de situație.
Stând strâmb și judecând drept, am fost obligată să admit că multe din cele pe care le resimțeam acum ca pe niște constrângeri fuseseră de la bun început opțiunile mele. Nu mai avea nici o importanță dacă ne întâlneam pe ascuns ori sub privirile tuturor, căci oricum relația noastră nu mai era un secret pentru nimeni. Prin urmare, m-am decis finalmente să-mi accept rolul, cu fruntea sus. Eu sunt iubita. În acel moment, veșnica încordare din sufletul meu a dispărut. Am avut sentimentul că deschid un nou capitol al relației noastre.
Astăzi, mă simt complet liberă. Jocul de v-ați ascunselea a rămas definitiv în trecut. I-am cunoscut și copiii. Ei ne înțeleg. Pe soția lui ne străduim amândoi s-o menajăm. De pildă, nu-mi permit să telefonez la el acasă. Dar acum ridic și eu unele pretenții. De exemplu, să-și sărbătorească împreună cu mine jumătate din ziua lui de naștere. Iar în răstimpul când sunt singură nu mai sufăr, ci mă bucur de libertatea mea de mișcare. Sunt fericită. Fără mustrări de conștiință.
"Ce bărbat norocos!”, ar putea zice unii sau alții. Însă și el a trecut prim momente grele. Minciunile, mai târziu reproșurile soției. Faptul că a suportat certurile, stresul și șoaptele răuvoitoare din jurul lui, numai ca să fie cu mine este, în ochii mei, cea mai clară dovadă de iubire.
Fiindcă a trebuit să luptăm mereu pentru relația noastră, știm s-o prețuim cum se cuvine. Mă sună zilnic, ca să mă întrebe dacă am dormit bine, dacă am avut timp să mănânc ceva. Dacă vreau s-o aduc pe mama la mine în vizită, mă ia cu mașina și conduce opt ore până în Ungaria, ca s-o luăm de acolo pe bătrâna doamnă. Când ea ne povestește întâmplări din copilăria ei, pe care eu m-am săturat să le tot ascult, el se arată interesat și-i pune întrebări. Și, cu toate că detestă pastele moi, le lasă să fiarbă o veșnicie, pentru ca mama să le poată mesteca mai ușor.
N-am primit niciodată de la el scrisori cu declarații de iubire, nici un inel. N-avem un copil al nostru sau măcar o casă. Dar în rest, prin tot ce face și spune, îmi dă de înțeles: "Ești importantă pentru mine”. Știu că mă iubește. Și eu îl iubesc. Iar asta mi-e de ajuns.
ILDIKO NEMEȘ - Zalău