SELECȚIA "FORMULA AS”

Adriana Bittel
Filip Florian, "Toate bufnițele”, Editura Po­lirom (tel. 0232/21.74.40), 276 pag.

Între romancierii noștri de azi, Filip Florian mi s-a părut, încă de la debutul cu "Degete mici” din 2005, diferit nu atât prin teme, cât prin modul în care își lucrează textul. Într-o vreme în care se scrie în general spontan-neglijent sau complicat plicticos, Filip Florian are, pe lângă plăcerea povestitului, și grija pentru - ca să folosesc titlul unei nuvele de Radu Cosașu - viața frazei, cu măruntaiele ei co­mu­nicante. Are răbdarea ceasornicarului de a asambla angrenajul cu arcuri fine, rotițe subțiri și rubine, capabil să reproducă în text traiul și trăirea, timpul și vremurile, să le facă sensibile cu misterul lor cu tot. Prin asta el se adaugă unei spițe de prozatori români pe care critica i-a alăturat prin cel mai mic numitor co­mun, deși sunt singulari și diferiți: Mateiu Ca­ragiale, Radu Petrescu, Ștefan Bănulescu, Ștefan Agopian ș.a. Pentru toți aceștia, stilul contribuie ho­tă­râtor la seducerea cititorului. Și mai are Filip Flo­rian în romanul pe care vi-l recomand azi încă o calitate pe cale de dispariție printre tinerii scriitori citadini, branșați, furioși sau cinici: simțul naturii sălbatice, descrise cu o artă ce-l apropie de Sado­veanu cel din Țara de dincolo de negură (în paran­teză fie spus, păcat că Sado­veanu nu se mai citește azi decât din obli­gație școlară, în silă). Dacă aveți cumva în bibliotecă vo­lumul XI din ediția de Opere îngrijite de Constantin Mitru, vă rog să recitiți bijuteriile de acolo și în special "În singu­rătățile Rarăului a cântat co­coșul sălbatic” și să com­parați apoi cu scenele din pă­dure descrise de Filip Florian. Ca de multe ori, îmi pare și acum rău că n-am loc aici de citate, dar cre­deți-mă că descrierile sunt la fel de frumoase și surprinzător asemănătoare ca ritm și muzică a fraze­lor, ca vrajă. Ceea ce e în plus de remarcat e că, în contrast cu "trendul” literar actual, care consideră mai expresive gro­tescul, scabrosul, patologicul, mi­ze­rabilul, de­zabu­­zarea, romancierul nostru nu ezită să poves­tească și despre bunătate, frumusețe, bucu­rie, co­muniune ca experiențe comunicabile fără ste­reotipuri și sentimen­talisme. Toate bufnițele e un roman pe două voci, cu o construcție aparent simplă, ca acel tip de balansoar făcut dintr-o scândură pe care se așează la fiecare capăt câte o persoană, înclinând-o alternativ spre sine. O voce e a băiatului Luci, care-și trăiește în roman sfâr­și­tul copilăriei și adolescența în anii 2000, cealaltă a lui Emil Stratin, inginer sexa­genar bucureștean, retras după pensionare în orășelul de munte al lui Luci. Po­veștile fiecăruia despre fa­milii, prieteni, iubiri, trădări, regăsiri au ca osie pă­durea și vietățile ei, percepute cu simțuri proaspete, cu uimiri inaugurale de către copil și ca refugiu atem­poral, sursă de energie și antidot al tristeții pentru bătrân. Cele două voci povestitoare, una a candorii tulburate de tranziția spre maturizare, cea­laltă a se­nes­cenței cu întoarceri în trecut, care folosește și­retlicul Șeherezadei pentru a amâna deznodământul sunt uneori asemănătoare și doar din conținutul po­veștilor îți dai seama cine vorbește. Luci povestește despre mama lui, femeie de serviciu la Castel și me­najera unor familii din stațiune, despre tatăl meseriaș abrutizat și bețiv, despre fratele mai mare al cărui ideal e să ajungă barman pe un vas de croazieră, des­pre gașca lui de băieți aventuroși și puși pe năz­bâtii, despre prietenul canin Zuri, amestecând realitatea cu fabulația, cum se întâmplă la vârste ingenue. Poveș­tile lui Emil sunt despre copilăria lui bucureșteană din anii '945-50, cu un extraordinar bunic bijutier arestat, cu un tată profesor de istorie ajuns zugrav, cu trecerea de la bunăstare la sărăcie, anii de școală și facultate, iu­biri, peregrinări pe șantiere de construcții care-l înde­păr­tează de tânăra soție, inferioară social, moartea ei în­tr-un accident și despărțirea de unica fiică, înstrăi­nată la Paris, pasiunea pentru munte - sin­gura care-i rămâne după rupturi și renunțări. Toate acestea i se par lui însuși, în timp ce le scrie în caietul galben dăruit lui Luci, ca rostite "de o străină gură”. Ce e real și ce e inventat? se întreabă. "Trecutul e ca un nor schim­bător, are o mulțime de nuanțe și con­tu­ruri (...). Tre­cutul e capricios și alunecos ca un peș­te”. Iar ceea ce se poate prinde sunt doar poveștile scri­se pentru a fi strecurate și în viața celor ce nu le-au trăit. Dar care, prin arta scriitorului, și le pot apro­pria.