MEDEEA MARINESCU - "Caut acut liniștea naturii"

Ines Hristea
La Zamora, între zăpezi

- Cu regretul de a nu fi stat față în față, la o ceașcă de ceai fierbinte cu scorțișoară, îți voi pune prin telefon întrebările pentru interviul pe care ți-l iau. Știu că ești la munte, cu familia ta. E zăpadă, e frig, e iarnă adevărată?

- E un loc absolut de vis! Casa noastră se află în Za­mora, pe un deal plasat pe partea opusă vârfului Ca­raiman, pe care se află celebra Cruce a Eroilor Nea­mu­lui. Și chiar din patul meu, din dormitor, am o perspectivă complet neobturată asupra muntelui și a Crucii. Ceea ce - dintr-o dată - așează orice gând pe un alt fundament! În zona aceasta nu există decât case de munte, cu o arhitectură de bun simț, care nu-ți vio­lentează privirile în nici un fel, nu sunt blocuri deloc, nu există nimic care să-ți amintească de traiul citadin. Zamora e un sătuc în care vara auzi di­mineața cocoșii cântând, iar seara, tălăngile văcuțelor care se întorc de la păscut. Există și un râu care susură în vale și unde merg cu Luca, fiul meu, să ne jucăm cu pi­căturile de apă colorate, prin refracția luminii, în toate culorile curcubeului. Iar iarna, în Zamora, poți să te bucuri de plimbări cu săniile trase de căluții sătenilor. De altfel, acesta este mijlocul de transport preferat atunci când suntem binecuvântați cu zăpadă din bel­șug. Oricum, și în restul timpului, când vii aici, uiți de ma­șină. Aici lumea merge pe jos... Îți spun sincer: acesta este un loc care mi se pare ieșit din timpul nostru! Și e așa de bine! Și e atâta pace! Oamenii se cunosc între ei, se salută pe stradă, conversează când se întâlnesc la cumpărături sau în părculețul unde și eu merg cu Luca, sau la biserică... A! Iată un alt motiv pentru care iubesc acest loc: casa noastră se află la cinci minute distanță de castelul Cantacuzino, care de curând a devenit muzeu și are și un mic restaurant unde poți să bei o cafea sau să iei masa admirând panorama feerică de dincolo de ferestre. Și tot aici, pe domeniul cas­telului, se află și o capelă minusculă, cocoțată pe vârful unui deal. Ei, la această capelă, de Paște și de Crăciun, lumea din sat vine cu mare drag și cu evlavie... Se creează așa, o atmosferă de comunitate, care a devenit atât de rară în zilele noastre.

- Simți și tu, ca din ce în ce mai mulți oră­șeni, do­rința de a te re­fu­gia în natură?

- Da, deși nu sunt din acel soi care-și pune bocancii în picioare și-și ia ruc­sacul în spinare ca să se cațere în vârf de munte. Nu, eu recunosc că sunt totuși o victimă a con­for­tului. (râde) Cu toate astea, am din ce în ce mai des sentimentul unei necesități acute de a căuta liniștea naturii, de a evada în zone mai puțin aglomerate decât orașul. Bucureștiul a în­ceput, din păcate, să mă agreseze: cu zgomotele, cu noxele, cu gesturile ne­civilizate ale unora dintre concitadini... Spun "din păcate”, pen­tru că nu e, de fapt, vina Bucu­reștiului, ci a celor care îl populăm. Dar, în afara acestor tare, eu rămân legată indisolubil de Bucu­rești: o dată sentimental, fiindcă e „orașul meu”, și, pe de altă parte, prin natura profesiei, pentru că aici e locul unde „dospesc” eu ca actriță. Din fericire - ca să luăm și partea bună - Bucureștiul a început să trăiască cu-adevărat din punct de vedere cultural: s-a dezvoltat o mare varietate de oportunități în această sferă - spectacole de tot felul, în spații mai mult sau mai puțin conven­ționale, concerte, happening-uri, evenimente de stand-up comedy, expoziții... Peste toate acestea, însă, senzația mea este că Bucureștiul a devenit un oraș în care oamenii se învârt și se ciocnesc între ei ca într-o mișcare browniană, nu mai știu încotro și de ce fug, nu mai au repere reale. Iar situația asta îmi imprimă și mie o stare de agitație inutilă, care mă sperie și mă agasează. Și-atunci, mă retrag în liniștea curții și a căminului meu și, când și acolo sunt cotropită, dau o raită pe-aici, pe Zamora. Eu stau aici vara cu lunile de zile, dar și în restul anului vin cât pot de des și fug înapoi la Bucu­rești doar când am spectacole. Uite, și acum, am ajuns aici înainte de Crăciun, apoi pe 29 m-am suit în ma­șină, am mers la București pentru spec­tacolele pe care le aveam și pe 30 noaptea, imediat după ce-am ieșit din teatru, am pornit-o înapoi spre Zamora.

"Să stai acasă și să nu faci nimic”

- Și cum ai petrecut sărbătorile în această Za­mo­ra de poveste?

- Am citit într-una din cărțile lui Alexandru Pa­leo­logu, un episod cu mare tâlc, a cărui concluzie - de alt­fel așternută pe hârtie cu mult haz - era că pre­gătirile astea de plecare în vacanță obosesc omul peste mă­sură, astfel că vacanța e aproape ruinată, iar la în­toarcere ești epuizat, în loc să revii proaspăt și ener­gizat. Așadar - spunea Paleologu - o vacanță reușită poate să fie, mai curând, una în care să stai acasă și să nu faci nimic. Episodul ăsta mi-a rămas aninat într-un cotlon al minții și - uite! - în vacanța asta mi-am pro­pus să nu fac nimic. Singura obligație pe care am ac­ceptat-o a fost aceea ca bradul să fie împodobit pe 24 decembrie, ca să-l primim așa cum se cuvine pe Moș Crăciun. Mai ales că anul acesta a fost primul în care Moș Crăciun a venit să-l cadorisească personal pe Lu­ca. (râde) Luca are acum trei ani și jumătate și l-a așteptat cu mare înfrigurare. Știe că Moșul privește pe la geamuri și ascultă dorințele copiilor și, cum el visa la un sistem de tobe adevărat, era mai-mai să-și iasă din piele de nerăbdare: i-a auzit Moșul dorința sau nu? Și Moșul i-a auzit-o, ba chiar i-a mai adus și multe alte cadouri. (râde) După acest moment, vacanța a în­semnat liniște, a însemnat o abdicare de la lupta cu tim­pul. După un an întreg în care am fost contracro­nometru, în care ne-am luptat cu deadline-urile, cu acele termene fixe care mar­chează societatea modernă în general, noi am decis ca, măcar acum, să renunțăm la orice fel de impuneri și obligații. Așa că atunci când am avut chef să dormim, am dormit, când am avut chef să ieșim la plimbare, am ieșit, când am avut chef să ne tăvălim în zăpadă, ne-am tăvălit, am stat la masă cu toții - adică eu, George (n. red. George Dăscălescu, partenerul de viață al Me­deei), Luca, părinții, cele două surori ale mele, unchii noștri, mătușile, unul din­tre verii mei și familia lui, am mers la biserică, ne-am uitat la televizor... Am refuzat să mai "reali­zăm” ceva. "A realiza”, iată un alt concept care ero­dează omul modern. Sau, dacă vrei, noi am realizat o stare de liniște, de așezare, de confort emoțional și psi­ho­logic.

Mama, Luca și Regele Leu

- Să vorbim puțin despre Luca, băiețelul tău care crește într-un an cât alții în șapte...

- Luca a crescut, într-adevăr, ca din apă! (râde) Iar în toamna care a trecut a început grădinița la Școala Franceză din București. Mi-am dorit foarte mult ca băiatul meu să învețe franceza și mai apoi engleza, încă de la o vârstă la care nu e conștient că a învăța înseamnă un efort. Iar experimentul meu a dat roade: la trei luni de la începerea cursurilor, Luca înțelege o conversație în franceză și deja rupe și câteva cuvinte și expresii. Pe lângă asta, a început să ia și lecții de înot, urmează acum să învețe să cânte la tobe, iar mai târziu și la pian...

- Dar aptitudini actoricești dovedește? A înscenat vreun spectacol în zăpadă?

- Probabil că și Luca e un exemplu de "așchie care nu sare departe de trunchi”. Multă lu­me care-l vede pentru prima dată îmi spune că sea­mănă foarte bine cu mine în filmul "Maria Mirabela”. Ceea ce sigur că mă flatează. Dar, dincolo de asta, am descoperit la el o ușurință extraordinară în a-și exprima sentimentele, gândurile și ideile, are un soi de extro­ver­tire peste medie (majoritatea copiilor sunt extro­ver­tiți) care mă duce cu gândul către un potențial acto­ri­cesc. În plus, Caroline, educatoarea lui, mi-a spus că Lu­ca, la gră­diniță, e un clovn. Îi place să-i facă să râdă pe cei­lalți copii.

- Pari foarte prinsă de rolul ăsta de mamă...

- Pentru mine, rolul de mamă e o preocupare constantă. Mă gândesc mereu ce și cum trebuie să fac pentru ca Luca să meargă pe drumul cel bun, pentru ca Luca să-și fructifice potențialul... De-asta, de pildă, am ajuns la concluzia că genul acela de educație care merge pe principiul că pruncului nu trebuie să-i arăți prea multă dragoste, că nu trebuie să-l pupi decât în somn etc. nu e deloc benefic. Eu cred că, dimpotrivă, copilului trebuie să-i arăți afecțiune, tre­buie să-i spui că-l iubești, că ești mândru de el, trebuie să-l îmbră­țișezi, trebuie să-l lauzi când face ceva bine... Firește, la fel de important este și să nu exagerezi, adică să nu-i dai apă la moară atunci când sare calul, pentru că, în acest caz, obții exact efectul invers, creezi un domn Goe. Cred că pe asta ar trebui să se bazeze educația mo­dernă: pe atenția acordată co­pilului și pe expri­marea afecțiunii. Bine, acum trebuie să recunosc că am și eu scăderile mele. De pildă, par­tea cu autoritatea încă scâr­­țâie la mine. Noroc că George intervine întot­dea­una la timp ca să reme­die­ze astfel de situații. El e autoritatea supremă: când tata spune ceva, e literă de lege. De-altfel, George este eroul incon­testabil al băiatului meu. Luca vrea să aibă pantaloni ca ai lui, vrea să aibă mănuși ca ale lui. Lu­ca ascultă rock - Red Hot Chili Peppers și AC/DC - pentru că tati e rocker... Ceea ce, pentru mine, e un dezastru. Mi-ar fi plăcut să asculte muzică clasică și jazz, care sunt pe zona mea. (râde) E limpede că între ei doi e o legătură extrem de strân­să. Când lumea îl întreabă pe Luca "Cine sunt pă­rinții tăi?”, el răs­pun­de: "Mama mea e mama Me­di și tata e Regele Leu.” Trebuie să mă îm­pac cu ideea că toată viața voi fi prinsă între doi bărbați or­golioși și cu perso­nali­tăți foarte puternice. Vezi, cum îți așterni, așa dormi!)

- George este eroul lui Luca, dar este și eroul tău?

- Știi, cea mai mare bucurie a unei femei este să găsească în partenerul de viață pe care și-l alege și un tată minunat. Pentru că nu întotdeauna lucrurile se întâmplă așa. Eu însă sunt norocoasă: faptul că George e un tată atât de afectuos, de atent cu copilul lui, de răbdător, de generos și de responsabil, mă împlinește și pe mine ca femeie. Înseamnă că alegerea pe care am făcut-o a fost cu-adevărat bună, deși, ca fire, e com­plet opusul meu. El e foarte tăcut, blajin, blând și calm, pe când eu sunt temperamentală, fără răbdare, cu mult zvâc. Dar tocmai opoziția asta îmi face foarte bine, fiindcă mă mai domolește și pe mine, mă face mai așezată, mă ajută să-mi adun energiile, să mi le con­serv mai bine și să le canalizez pe direcțiile care tre­buie. Și-apoi, și din punct de vedere profesional, el e partenerul ideal, fiindcă George e operator și încă unul foarte activ: lucrează foarte mult, are proiecte în film, în domeniul publicității, în sfera clipurilor mu­zicale... Acum, de pildă, tocmai a terminat de filmat o produc­ție americană pentru National Geographic... Deci, mă înțelege și mă susține și profesional. Plus că, atunci când e cazul, mă ajută și concret: de pildă, conceptul afișului pentru spectacolul "Fă-mi loc" îi aparține, el ni l-a realizat. Și am primit foarte multe aprecieri pentru acest afiș, care e extrem de penetrant la nivel vizual și naște curiozitatea privitorului în legă­tură cu specta­colul.

Zâna bună a copiilor amărâți

- Pentru că discuția a alunecat pe făgașul pro­fesiei, ce agendă ai pentru anul 2013?

- Ceea ce știu sigur este că, pe 25 ianuarie, voi avea premiera cu spec­tacolul "Hoții de frumusețe”, după textul lui Pascal Bruckner. Premiera va avea loc la Teatrul Evreiesc, în prezența auto­rului, dar proiectul e complet privat. Regia îi aparține lui Chris Simion, iar partener principal îmi va fi Florin Zamfirescu, fostul meu profesor din facultate. Aceasta este prima noastră întâlnire profe­sio­nală, cu excepția unei singure sec­vențe jucate împre­ună în filmul lui Stere Gulea, "Week-end cu mama”. Voi relua seria de spectacole începută în noiembrie, la Godot Cafe, cu piesa "Fă-mi loc”, a lui André Michneau, o piesă în care joc alături de Marius Manole, sub îndrumarea regizorală a lui Radu Beligan. Acesta este proiectul meu de suflet, pentru care m-am luptat cu înverșunare, am vrut foarte mult ca el să existe. E vorba tot de un spectacol itine­rant, o comedie ro­man­­tică pigmentată cu tușe dra­matice, ca­re, pe lângă savoa­rea tex­tului și reacțiile fan­tas­tice ale publi­cu­lui, mi-a oferit încă trei mari bucurii: opor­tu­nitatea de a juca din nou împreună cu Marius Manole - un actor extraordinar din generația mea, foarte prolific și pe care îl prețuiesc în mod deo­sebit - o nouă întâl­nire profesională cu ma­estrul Radu Beli­gan, a cărui forță artistică nu mai e nevoie s-o descriu eu, și prima colaborare cu scenografa Mă­dălina Ma­rinescu, care e chiar sora mea. (râde) Apoi, pe 27 ia­nuarie, urmează un moment foarte drag sufle­tului meu: voi juca din nou "Străini în noapte", la Pala­tul Copii­lor, în București. Va fi însă o reprezentație spe­cială, fiindcă ea are loc chiar de ziua de naștere a lui Florin Piersic. Partenerul meu cel minunat, fermecător și plin de haz a ales să-și serbeze aniversarea pe scenă, iar eu mă simt privilegiată să-i pot fi alături cu acest prilej și-i urez sănătate și să-și păstreze aceeași vivacitate și candoare pe scenă ani mulți de-acum în­colo. De ase­menea, merg înainte cu spectacolul "Dineu cu proști”, de la Teatrul Național, un spectacol în regia lui Ion Caramitru, care are un succes formi­dabil la public, motiv pentru care vom relua și turneele prin țară. În primăvară, aștept cu nerăbdare să încep și un film, o producție românească în regia lui Napoleon Toader, unul dintre foștii mei colegi de an. Și mai am și alte proiecte de film, aici și afară din țară, care sunt mo­mentan în stand-by, dar care îmi doresc foarte mult să se întâmple. Și - dacă îmi permiți - aș vrea aici să mai adaug ceva, deși nu ține de profesie, ci de slăbi­ciunile sentimentale ale Medeei Marinescu. Eu sunt de mai mulți ani "nașa” unei întreprinderi caritabile, "Aso­ciația Valentina”, care se ocupă de niște copii foarte amă­râți dintr-o zonă extrem de defavorizată a secto­rului 5 din București. E vorba de copii care provin din familii foarte sărace, de copii ai căror părinți sunt deseori analfabeți, fără o meserie și care trăiesc aproa­pe exclusiv din alocații. Ce face această asociație? Plătește grădinița și îi trimite la școală, le asigură hai­ne, rechizite și pachețelul cu mâncare (dar și provizii pentru acasă), apoi îi preia într-un program after-school, în cadrul căruia îi hră­nește, îi spală, le oferă asistență medi­cală, îi ajută să-și facă temele, îi an­gajează în diverse activități creative, îi consiliază psihologic când este cazul... Copiii stau la Casa Valentina până sea­ra, când se întorc la familiile lor. De ase­menea, părinții beneficiază și ei de ajutor: femeile sunt primite în atelierul de croitorie, unde învață să coasă, de la așternuturi de pat până la costume de carnaval (pe care apoi le pot vinde, ca să-și asigure o sursă de venit), iar băr­baților li se oferă mai multe opțiuni de calificare profesio­nală, fiind apoi spri­jiniți să-și găsească un loc de muncă. În plus, asociația ajută aceste familii să-și renoveze și să-și amenajeze casele cu strictul necesar. În esență, ceea ce se întâmplă acolo este că acelor apro­xi­mativ 100 de copii li se arată ce în­seam­nă o viață "nor­ma­lă”, o viață de­cen­tă, li se arată că există și un alt fel de a trăi decât acela bazat pe cerșit sau furt - cam singurele opțiuni pe care le-ar avea altfel. Eu am organizat deja niște evenimente - și aici, și la Paris - pen­tru strângerea de fon­duri destinate acestei asociații, dar de aju­tor e nevoie per­ma­nent. Așadar, aș vrea să îi rog pe cititorii "Formulei AS” să pu­nă și ei umărul, pe măsura posibilităților: fie că au acasă un televizor vechi, un aragaz ori un covor, haine pe care nu le mai poartă, fie că pot să vină cu o donație de alimente sau de câțiva lei, orice astfel de gest de caritate este mai mult decât bine primit. De asemenea, orice persoană poate ajuta alegând să-și redistribuie acel procent de 2% din impozitul pe salariu către "Asociația Valen­tina”.

- Medeea, există un obicei ca, odată cu intrarea într-un an nou, fiecare dintre noi să-și pună câte o dorință în gând...

- Mi-ar plăcea ca 2013 să fie un an mai calm și mai liniștit, în sensul de mai puțin încrâncenat și mai luminos. Aș vrea să izbutesc ca în 2013 să învăț să alerg mai puțin ca să umplu jumătatea goală a paha­rului și să mă bucur mai mult de jumătatea deja plină. Iar profesional, mi-aș dori foarte mult să se realizeze un proiect de film. Ar fi vorba de un rol foarte frumos și care-mi este foarte drag. Aștept doar un telefon, prin care să mi se spună "Începem!".
Pentru orice alte informații legate de Asociația Va­lentina puteți accesa site-ul www.valentina-romania.ro sau puteți suna la telefon 021/335.19.19.

Foto: George Dăscălescu