ZMĂUL DIN MUNȚII DACILOR

Catalin Manole
Petru Pilu Gugulanu

Peștii din lună

Peștii înotau cu zvâcniri domoale printre stele. Se făcuse de mult noapte și Petru, ghemuit pe marginea râului ce curgea liniștit la marginea satului, privea oglinda apei. Chiar acolo, la picioarele lui, luna uriașă aflată deasupra, pe cer, strălucea și în străfunduri. Pești argintii o traversau dintr-o parte în alta, încet, în stoluri. Îi urmărea cu ochi mari, de copil curios, strângându-și genunchii la gură, ascuns sub frun­zele de brusture. Până când oamenii mari de acasă, prinși în febra pregă­tirilor pentru nedeea ce urma a doua zi, și-au dat seama că lipsește și au început să îl strige. A țâșnit de unde era. Cu picioarele lui slă­bănoage, făcea salturi incre­dibile, din piatră în piatră, până la potecă. De-acolo a fugit cât a putut de tare, zbu­rând peste bușteni sau peste pietre, călcând pe iarba moale sau pe țărâna încă încinsă. Noaptea aceea la râu avea să fie una dintre cele mai vii amintiri din copilărie.
A urmat nedeea. Poate doar pentru că era copil i se pă­reau toate întâmplările atât de speciale, atât de fabu­loase? Toți oamenii satului adunați la locul de horă păreau îmbrăcați în haine de lumină. Albul pânzelor era orbitor, fotele cusute cu fir de aur parcă aveau raze de soare în ele, brâiele erau de foc. Fiecare costum avea aceleași culori și aceleași modele tradiționale, cusute de mână, cu migală. Însă fiecare îi adăugase câte ceva - o floare, sau o linie, sau o culoare - încât fiecare cos­tum era unic. Cimpoaiele, fluierele și duduroanele cân­tau când iute, când domol, îi trăgeau pe oameni la dans neîncetat. Hora se învârtea mereu și mereu, încât opin­cile ridicaseră praful și dansatorii păreau mai degrabă că plutesc pe niște norișori gălbui. Apoi s-a făcut li­niște. Chiuiturile au încetat, râsetele s-au oprit, oamenii îmbrățișați s-au retras la marginea locului de horit. Și, deodată, veniți parcă din cer, au zburat peste mulțimea de oameni și au căzut în mijlocul lor, perfect aliniați, cu genunchiul drept în pământ, cu brațele întinse și capetele plecate. Din piepturi a pornit o singură voce: "Jur pe acest pământ/ Care e sacru și sfânt/ Ne dă hrană și spirit/ În cuget și sâmț/ Cu care facem legământ/ Prin jurământ și lăsământ/ De credință și cult/ Din inimă și suflet/ Că ni-s că­lu­ceni/ De viață bănățeni/ Din spița da­cilor/ Seminția tracilor”. Erau Călu­șarii. Au început să joace un dans ne­maivăzut. Se învârteau în cerc, pluteau, băteau pământul cu opincile, scuturau în aer clopoțeii legați de pi­cioare, ridi­cau spre soare boatele ca niș­te sceptre regale. Dansul lor lega ce­rul cu pămân­tul, aducea sănătate și fericire oameni­lor, alunga duhurile rele. Era ca o po­veste vie, pe care Pe­tru, doar un copil pe atunci, deși nu a înțeles-o pe deplin, l-a vrăjit. Întors acasă, cu un băț găsit în curte, a început să sară și să joace așa cum văzuse că fac călușarii. Abia câțiva ani mai târ­ziu, când făcea parte din grupul cer­ce­tașilor în strejerie, i s-a părut că într-un mod la fel de neașteptat află conti­nua­rea poveștii spuse de dansul călușarilor. La Poiana Mărului, în Banatul de munte, regina Ma­ria făcuse o colonie pentru copii, din care făcea parte și Petru. În câțiva ani, învățase munții din împrejurimi pe dinafară. Știa toate potecile Țarcu­lui, ale Muntelui Mic sau Retezatului, cu ochii închiși. Deși era un băiat slăbuț, mic și subțirel, era cel mai sprinten și cel mai agil. Profesorii se mirau de iuțeala și dibă­cia lui de a se urca pe stânci, erau uimiți de rezis­tența sa, când lua muntele pieptiș. Așa că atunci când " un domn de la Cluj” a venit împreună cu câțiva asistenți, a fost desemnat să le fie ghid în munte. Domnul nu era altcineva decât Alexandru Borza, celebrul botanist român, venit să cerceteze vârful Gugu, într-o problemă mai specială.
Au urcat muntele împre­ună, prin prundișul râului și pe pote­cile înguste, până sus de tot, un­de crestele se des­făceau într-un un platou uriaș. De-acolo, Petru i-a con­dus la o peșteră ocolită de ciobani, un tunel lung, cu ziduri din piatră și acoperiș fă­cut din lespezi gigantice. Ale­xan­dru Borza era în cul­mea fe­ri­cirii. L-a luat în bra­țe pe băie­țandru și i-a spus: "Mai încolo, o să înțelegi ce importantă e ziua asta. Aici a trăit strămoșul nostru, Zamolxe. Aici e Cogaio­nul. Și tu, băiete, ar trebui să fii cel mai fericit că trăiești aici, la poalele muntelui sfânt. Să ții minte că aici a fost prima dată când popo­rul din care faci parte l-a simțit pe unicul Dumnezeu. Pe aici a călcat cel mai înțelept preot al nostru”. Petru a dat din cap și a zâm­bit, bucurându-se de fericirea acelui domn. Fără să știe de ce, gândul l-a dus la Călu­șarii lui. I s-au părut și mai dragi, și parcă în povestea dansului lor era și povestea acestui preot vechi, care trăise în peșteră, în vârful muntelui Gugu.

Regele Călușarilor

Se apleacă peste măsuță și își ia o țigară. O aprinde cu voluptate. "Am aproape 90 de ani și nu stau prea bine cu sănătatea, ar trebui să las țigările... Da, ar trebui să le las”, spune mai mult ca pentru el. Petru Pilu Gu­gu­lanu este astăzi o legendă a Banatului. Unul dintre cei mai mari dansatori pe care i-a avut vreodată Româ­nia. M-a primit în camera lui, cu sobă mare, de tera­cotă, și fereastră către șosea. O cameră simplă de țară, plină de cărți și reviste. Petru Pilu mi-a părut încă de la început genul acela de personalitate, în preajma căreia lucrurile și întâmplările capătă un înțeles anume. Te iscodește adânc cu ochi vii și orice detaliu pe care își lasă privirea devine deodată important. "«Ali morii! Ali morii!» Asta-i strigătura păstă sat, după zănat! Că fie­care om are câte-un «zăcon»! Eram tânăr, eram flăcău. Simțeam că nu există lucru mai adevărat pe lume decât dansul. Jucam la nedee și jucam la hore. Cum auzeam muzica, aveam foc în pi­cioa­re. Dansam ca un ghia­vol. Erau în mișcări și în sărituri lucruri pe care nici măcar nu le înțele­geam, dar știam că sunt adevărate și că trebuie păs­trate cu orice preț. Nu știam nici atunci, și nici acum nu știu ce înseamnă Ali morii sau zăcon. Sunt cuvinte vechi. Dar obiceiul s-a păstrat. Cu dezlegare de la preotul satu­lui, stri­gam «mirări», adică un fel de rușinea satului. Stri­gam mai ales despre «cepe», fetele bătrâne nemăritate. Că­lușarii se împărțeau în două, pe două dealuri, și strigam pes­te sat «miră­rile». Apoi coboram și ne puneam pe dans.”
Într-una din zilele adoles­cen­ței, a pornit pe uliță, în­tr-un fel cum nimeni nu-l mai văzuse. Avea o valiză, era îmbrăcat cu hainele sale obișnuite, însă ceva era schimbat. Părul său des, pe care de obicei îl ținea mai lăsat peste urechile un pic clăpăuge, de data aceasta nu mai era la locul său. Stătea drept în sus, ca o creastă de cocoș. Firele lungi de trei palme erau ver­ticale, ca o ciudată și uriașă perie de sârmă. Fără să ia în seamă oamenii ieșiți la poartă să îl vadă și să facă glu­me pe seama lui, Petru a mers la șosea. De-acolo a luat auto­buzul și așa, plimbându-și coama sârmoasă cu non­șalanță, a intrat la centrul de recrutare a dansatorilor de la Liceul Traian Doda din Caransebeș și s-a reco­mandat: "Pe­tru Pilu Gugulanu. Să mă măsoare și pe mine cineva”. Deși nu avea înălți­mea minimă necesară pentru a fi ac­cep­tat într-un ansamblu, cu tot cu freza cea nouă, Petru a fost acceptat. Începea pen­tru el o nouă viață. "Fiind cel mai mic de înălțime totuși, pe mine m-au pus undeva în spate, în coada ansam­blu­lui. Da' mie mi-a convenit, că fă­ceam eu ce vroiam acolo, cu picioa­rele. În felul ăsta, m-au remarcat la o audiție a ansamblului Filaret Barbu. M-a luat la Lugoj și îmi spunea «Zmău». Așa am ajuns la Praga, în '47. Am dansat acolo în fața a zeci de mii de spectatori și, fiind concurs, am câștigat medalia de aur.”
Au urmat spectacole în toata lumea, din America până în China și din Dane­marca până în Africa. Sute, mii de spec­tacole, în toate colțurile lumii. Oa­meni de alte religii și cu alte culturi aflau despre România și tradițiile ei arhaice, prin dansul lui Pilu Gugulanu. Și el nu se urca niciodată pe scenă să facă "show”. Urca să danseze "ca-n bătă­tură, după datina străbună”. Dansa cu nostalgie, cu gân­dul acasă, la muntele Gugu și la gugulanii lui. Se lăsa dus de dans înapoi, pe dealurile de la Obreja, pe cres­tele Muntelui Mic. "Când ești în dans... ești ca un poet care scrie poezii, ești ca într-o rugăciune. Nu mai ești în lumea asta. Te retragi în cea din urmă cămară a ini­mii, cum spune în Biblie, și de acolo începi să dansezi. Ești eu­forie, ești altceva. Când îmi puneam opincile, parcă îmi puneam aripi la picioare. Și apoi, îmi prin­deam zân­coțele, le mai spune băcăruș sau clopoței sau dăn­gănele, prapuri. Sau le mai zice și zvoane, că de-aia se numesc dansatorii istro-români din Croația zvon­ciari, da' acolo nu mai știe nimeni de ce. Ei, și îmi pu­neam zvoanele la opinci. Și ele merg în contra-sincopă. Clin­chetul ăsta al lor, care e a mia parte din­tr-o secundă, îți ține con­tra-sincopa. Ve­deți, astea sunt expli­cații de profesor, da' cine știa în vârful mun­telui la noi, acu' 2000 de ani, ce e aia contra-sin­copă? Și to­tuși o foloseau, erau ge­niali”. A dansat de mii de ori călușarul și brâ­iele și horele bă­nă­țene. "Sigur că majo­ritatea dansurilor și mai ales Călușarul sunt dansuri ritualice, dinaintea creștinis­mu­­lui. Dar chiar și așa, dacă ne întrebăm încă și încă o dată, ce înseamnă, la ce ajun­gem? La o formă de comunicare. Înainte de a ști să scrie, oa­me­­nii dansau. În cele din urmă, dansul este o formă de a scrie cu picioarele, într-un anu­mit ritm. Este felul în care comunicau oame­nii când poezia și scri­sul încă nu erau inventate. Uite aici pas de dans: ti ti ta, titita, titita, tatatata. Păi asta e exact măsu­ra hexametrului iam­bic. Există în dans, cu mii de ani înainte de a fi inventată scrierea. Noi, gugulanii, avem un dans care se nu­mește Poșovoaica p-un picior. Este o poveste spusă prin dans, înainte ca lumea să vor­bească.” Așa s-a născut "jocogra­fia”, o formă ar­haică de "scri­itură cu picioarele ritmice sau polirit­mice”, pe care Petru Pilu a predat-o studenților din Timișoara. Sunt însă lucruri care nu se pot învăța, trebuie să le trăiești.
Dansul poate să fie viață, iubire. Poți trăi în dans ca într-o altă lume. "În dans, iubirea poate să fie la fel de intensă ca în realitate, dar poate mai curată. În dans două suflete se apropie cum greu se poate întâmpla în rea­litate. Și vezi totul clar, ca lumina zilei. Când joci, te poți îndrăgosti nebunește de celălalt, îți poți îm­preuna sufletul cu el și îi poți citi inima ca pe o carte”. Așa s-a și căsătorit Pilu, îndrăgostindu-se la joc de soția sa. Dan­sa cu ea și era parcă în altă lume, momentul se dila­ta, în câteva minute de joc încăpea o poveste de dra­goste, imposibil de spus în cuvinte, construită din atin­geri, din priviri, din ritm.

Cel mai frumos dintre neamurile pământului

Cei din neamul gugulanilor se consideră urmașii direcți ai dacilor. Satele lor sunt răsfirate la poalele muntelui Gugu, despre care se spune că este Coga­ionul, muntele sacru al lui Zamolxe. Aici s-a păstrat o parte din cele mai vechi tradiții românești, iar oamenii vorbesc într-o limbă ciudată, venită parcă din alte timpuri. Printre livezile lor a copilărit Petru Pilu, de la ei a învățat horele și călușarul și brâul mor­tului și bocetul zori­lor. De-asta e mândru de numele său, "Gu­gulanu”. Și acum, la aproape 90 de ani, stă cu două perechi de ochelari pe nas și stu­diază câte o carte de istorie din teancul aflat lângă patul său. Cum aude de gugu­lani, daci sau vlahi tresare și ochii i se aprind. "Suntem un neam binecuvântat. Cel mai frumos din toate neamurile pă­mân­tului și îmi asum ce spun, că am văzut toată lumea asta. Ce avem noi nu mai are nimeni, suntem unici! Sunt Gugulan și sunt mândru de asta, pen­tru că aici a fost ade­vărata Tapae dacică. Mergeți în satul Iaz, să vedeți cea mai mare necropolă dacică. Aici a trăit Zamolxe, de aici s-a ridicat Bure­bista, care era de fapt Boier de Bistra, după cum se cheamă râul nostru, Bistra. Mergeți la doi pași în Padeș să vedeți Sfinxul lui Bu­rebista, săpat în stân­că, la fel de frumos ca cel din Bucegi. Asta era inima Daciei Fe­ricite și întreaga Euro­pă e împânzită de nea­mul nostru, numai că nu vor să recunoască. În Grecia, dacă te de­clari grec, ai pensie de 300 de euro, și dacă te declari megleno-ro­mân, ai pensie de 30 de euro. Și asta se în­tâmplă în zilele noas­tre. Am stat luni de zile în Belgia, și limba lor cred că este de fapt un dialect valah. Ei își spun acolo waloni, dar sunt vlahi, daci. La fel bascii din Spania și alții despre care ați scris și am citit cu mare drag în "Formula AS”. Mergeți și în Suedia, să aflați despre dreptul dacic, mergeți în Caucaz și Daghestan, care înainte era Dachistan, și unde se găsesc desene ru­pestre încă neinterpretate de nimeni. Homer a scris despre noi și ne-a făcut onoarea să ne dedice Cântul zece din Iliada sa. O mărturie de mare importanță! Și grecii, apoi și romanii, au scris istoria, dar au scris-o pentru ei! Istoria noastră abia de acum încolo se scrie, și avem nevoie de un Homer al nostru, să meargă pe teren și să afle istoria de la oameni, nu din bibliotecă. Exact cum faceți voi, prin călăto­riile fantas­tice de redescoperire a urmelor românești. Avem nevoie de istorici pe teren, nu în bi­blioteci! Acum e timpul nostru, e timpul să ne scriem istoria, așa cum o vedem noi, nu cum au văzut-o alții.”

Comoara din podul casei

Pilu se ridică cu greu de pe mar­ginea patului. Cu pași mici, se în­dreap­tă către ușă și mă roagă să îl urmez. Casa bătrânească din Obreja are came­rele mari, cu tavane înalte. Ajungem la o scară inte­rioară lungă și destul de abruptă. Pilu o privește lung. Începe să urce încet, o treaptă, apoi încă o treaptă. Se sprijină de perete. La jumătate se oprește, respiră greu. "Îs bătrân, ce să mai! S-au dus vremurile când săream în sus cât un stat de om. Da' vreau să îți arăt neapărat ceva”. Zâm­bește și își trece mâna prin părul pe care tot așa îl poar­tă, în sus, perfect vertical. Numai că acum este alb. Strălucitor de alb. Continuă urcușul, treaptă cu treaptă. Picioarele par fragile și nesigure. Și totuși, cu ele a jucat peste 7000 de dansuri adunate din tot Banatul. Apoi le-a predat mai departe tinerilor veniți la Timi­șoara sau chiar aici, acasă, doar ca să îl vadă câteva clipe și ca să învețe de la el cum se face un anu­mit pas. Am întâlnit studenți de-ai săi care mi-au po­ves­tit că nici nu se uita la ei când dansau și își dădea seama după sunetul pașilor pe podea unde și cum gre­șeau. Auzea, simțea cum se mișcă aerul în jurul dansa­torilor. A ajuns sus, în capătul treptelor se odihnește. "Știi care e se­cretul meu? Grădina. Asta îmi dă putere. Am trandafirii mei, pe care îi îngrijesc zilnic, și mai am vița de vie, care e pasiunea mea veche. Am adus viță de vie din multe țări unde am ajuns, cred că am peste o sută de soiuri. E o moștenire de la tata care, ca orice gugulan, era mare gră­di­nar.”
Camera în care am intrat are pereții acoperiți cu fotografii vechi, alb negru sau sepia, toate înrămate ca niște tablouri. Sunt feres­trele lui Pilu spre trecut. În­tâmplări, oameni dragi, momente speciale. Pe ma­rile scene ale lumii, dan­sând. Alături de mama sa, Floarea, sau de tatăl său Grigore, cu Papa la Vatican sau cu Regele Mihai. Prin fața noastră defilează zeci de ani de strădanii, de muncă aprigă, de la culesul folclorului și până la aducerea lui pe scenă. Nicăieri nu apare înră­mată fericirea oamenilor care au privit acele spectacole sau a celor ce s-au bucurat învățând. Pilu face un semn cu mâna, ca și cum nimic din toate astea nu contează. Într-un colț are un steag dacic. În celălalt colț al came­rei sunt două cos­tume populare foarte vechi. "Până la urmă, contează ce faci pentru credințele în care te-ai născut. Contează ce faci cu ceea ce ai primit moștenire de la strămoși. Asta contează. Sigur că e important să faci spectacole bune. Dar deja alea sunt spectacole. Tot ce e adevărat în jocul nostru se joacă în bătătură, după datina străbună. Acolo are valoare, pentru că e viață. În rest e spectacol. Uite ce am vrut să îți arăt de fapt”. Dintr-un loc anume, bătrânul scoate o bâtă de călușar, ascunsă cu grijă. O plimbă încet, mâinile îi tremură de emoție. Împodobită cu incizii naive, pare modelată, șlefuită în timp de mâinile prin care a trecut. "Asta e boata stră-bunicului meu, care a fost tot vătaf de călu­șari. A jucat cu ea la Roma, chiar lângă Columnă, încât or crezut toți că a coborât un dac de-acolo. Și a ajuns la mine boata asta. Cât am mai zburat și eu cu ea! Și peste ea și pe sub ea! Am făcut tot ce am putut ca să îi respect pe moșii mei. Gugulani, vlahi, daci și traci. Să nu ne pierdem. Să știm cine suntem, asta contează.” Apoi Pilu pornește încet, cu pași mici, înapoi pe scările abrupte. Picioarele îi sunt fragile, întocmai ca ale copi­lului ce privea cândva stolurile de pești zburând printre stelele de pe fundul apei.