În prima zi de octombrie a anului 1999, o fotografă americancă pășea fascinată în ținutul Maramureșului. Își plănuise demult această călătorie și, spre deosebire de turiștii ce vin și pleacă, ea a rămas într-un sat maramureșean timp de un an, încălțându-se cu opinci, vorbind românește, încălzindu-se la soba cu lemne și fotografiind. Avea să revină de mai multe ori în Maramureș, și localnicii au numit-o cu drag "americanca maramureșeancă". Spre sfârșitul anului trecut, Kathleen Laraia McLaughlin a susținut câteva conferințe la Muzeul Țăranului Român din București, la Sibiu, în cadrul Festivalului Astra, și la Universitatea din Cluj, prilej cu care și-a prezentat și cartea la care a lucrat mai bine de zece ani. "Culoarea fânului: Țăranii din Maramureș" este o cronică de 200 de pagini a sărbătorilor, tradițiilor, evenimentelor de zi cu zi la care Kathleen a fost părtașă. "Am vrut, prin această călătorie personală, să fiu martorul unor tradiții, al unui stil de viață unic, ancestral, dar pe cale de dispariție. Să le aduc în atenția publicului modern, să ajut la conservarea lor".
"Călătoria a început în mintea și în inima mea"
Kathleen a copilărit într-o suburbie a orașului Chicago. Cu o mamă cu sânge irlandez și un tată italian, valorile familiei, tradițiile, moștenirea culturală au însemnat foarte mult pentru ea. "Duminicile mergeam la biserică, înainte de masă ne rugam. Tata era foarte mândru de tradițiile aduse de părinții săi ce emigraseră din Italia și le respectam cu sfințenie. Aveam un clan de aproape 200 de membri în zona orașului Chicago, ne întâlneam o dată pe an, la așa-numitul Laraia Family Picnic, povesteam și ne arătam albumele cu poze de familie. Pentru mine și pentru sora mea, a fost o lovitură atunci când părinții noștri au divorțat, pe când eu aveam 15 ani, și, deodată, familiile noastre nu și-au mai vorbit. Dar mi-am păstrat interesul pentru istoriile oamenilor, pentru rădăcini, diferite culturi, și am început să explorez. În 1991, mi-am petrecut un an în locurile natale ale mamei, în Irlanda, și am fotografiat lucruri legate de credințe, de religie, de obiceiuri. Să spun, prin fotografie, povești ale oamenilor, ale culturii lor, a devenit important pentru mine, am devenit din ce în ce mai atrasă de acest aspect. Abia mai târziu, când am ajuns în Maramureș, mi-am dat seama că în muzică, în simbolistică, sunt multe aspecte comune cu Irlanda. Plus că nimeni în Statele Unite nu-mi pronunță corect numele, Laraia, doar în Irlanda și în România".
- Cum ați descoperit România, ce v-a atras atât de mult aici?
- Prima oară am auzit de România pe când aveam opt ani și Nadia Comăneci era idolul meu. Mai apoi, am devenit atrasă de arte, de pictură, de fotografie. Inspirată de fotografiile lui Roman Vishniac, din cartea "Lumea dispărută", ce prezenta viața și obiceiurile evreilor din Europa de Est dinainte de Holocaust, am început să fac portretele unor emigranți evrei ce veneau în America din fostele state socialiste. Le-am ascultat poveștile, descrierile orașelor natale și mi-am dat seama că Europa de Est este un loc foarte interesant. În aceeași perioadă, soțul meu m-a luat cu el la cursuri de dansuri tradiționale din Rusia și din Balcani. În fiecare seară de luni mergeam acolo, ascultam casete cu o muzică ritmată, cu fluiere și cu voci guturale și visam să ajung acolo, într-una din țările acelea. Îmi doream foarte mult să ascult acea muzică cântată chiar acolo, în aer liber, să înțeleg sensurile adânci, semnificațiile cântecelor. Bineînțeles, îmi dădeam seama că nu or să sară cu toții să cânte și să joace când or să vadă că am venit, dar eu continuam să visez. Călătoria a început în mintea și în inima mea.
- Cum a ajuns să se materializeze acest vis?
- Am decis, împreună cu soțul meu, să locuim timp de un an într-un sat izolat din Europa de Est, să ne documentăm despre vechile tradiții, stilul de viață. Tot făcând cercetări, am înțeles că globalizarea culturală a ajuns deja și în această zonă, și că modul tradițional este pe cale să lase loc modernului. Mă atrăsese la România pasiunea, energia ce se simțeau din muzică și din dansuri. Am aflat că, deși este înconjurată de popoare slave, aici se vorbește o limbă derivată din latină, ceea ce pentru mine, ce aveam la activ cinci ani de limba spaniolă, era tentant. Așa că am luat timp de zece luni lecții particulare de limba română și am participat la evenimente culturale ce aveau legătură cu România. Pentru că nu voiam doar să fotografiez, ci să aflu poveștile oamenilor, să ajung să-i cunosc cât mai bine. În lecturi a început să iasă la iveală Maramureșul, care era descris ca un loc cu obiceiuri ancestrale, cu bunici din basme, mori de vânt și peisaje frumoase. Am mai citit că oamenii de aici sunt foarte mândri de faptul că se trag direct din vechii daci. După ce ne-am decis pentru Maramureș, am purtat o corespondență cu profesori de la Universitatea din Cluj, cu etnologi, cu fotografi, apoi am pornit.
"Ea este Cătălina, crede că-s frumoasă!"
- Care a fost realitatea de pe teren? Cu asemenea imagini și așteptări idilice, nu ați trăit o ușoară dezamăgire?
- Din contră! Primii oameni pe care i-am întâlnit, în timp ce coboram din munți cu dubița noastră, au fost niște tăietori de lemne, aflați într-o pauză de masă, și o femeie cu vaca la păscut. Am tras pe dreapta, am sărit din mașină, apoi au apărut două femei tinere, ce purtau costume tradiționale și aveau straițele pline cu alune de pădure. Ne-au oferit și nouă, bucuroase, ne-au arătat drumul, am încercat să purtăm un dialog, nu foarte reușit, pentru că una-i limba română învățată de departe și alta dialectul maramureșean. Dar prima impresie a fost extraordinară! Apoi, pe măsură ce călătoream prin Maramureș, în căutarea unui sat în care să rămânem un an, ne-am dat seama că realitatea ne întrece toate așteptările. Erau acele fâșii de pământ, terenuri agricole, atât de frumoase! Peste tot, pe câmpuri, se aflau căpițe de fân, pe unde mergeam oamenii ne invitau în casele lor pentru o țuică și ceva de mâncare. Ne bucuram de toate acestea, în fiecare zi descopeream ceva și mai frumos, și mai interesant ca în zilele precedente. Părea o întoarcere în timp, calul și căruțele erau principalul mijloc de transport în satele aflate mai departe de șoseaua principală. Am găsit sate izolate, în care nu pătrunsese colectivizarea, oamenii erau mândri de asta, se simțea că legătura lor cu pământul nu fusese niciodată întreruptă. Apoi vâltorile, casele de lemn, porțile ce le închideau ca niște fortărețe, porți gravate elaborat cu străvechi simboluri. Roata vieții, o metaforă perfectă a vieții rurale, cu câte o spiță pentru fiecare anotimp. De aceea am vrut să rămân aici un an, pentru că știam cât de importantă este natura, vremea, pentru oamenii de aici, și am vrut să prind toate cele patru anotimpuri. Am ajuns în Maramureș în plină forfotă a pregătirilor pentru iarnă.
- A fost dificil să alegeți o gazdă, un "cartier general" pentru acest prim an?
- Am decis să nu stăm într-un sat izolat, cu drumuri de pământ, pentru că venea iarna și trebuia să ajungem din când în când la Sighetu Marmației, acolo unde developam filmele într-o cameră obscură pusă la dispoziție cu amabilitate de un fotograf local. Așa că am făcut o listă scurtă de patru sate, au rămas două și după trei săptămâni de peregrinări prin Maramureș ne-am hotărât pentru satul Sârbi. Ne tot vedeam, la poarta casei lor, cu familia Berci, oameni prietenoși, vorbeam, râdeam, așa că am rămas la ei. O gospodărie tipic maramureșeană, cu trei generații sub același acoperiș. Bunicii, Petru și Maria, locuiau în "bucătărie", camera veche, fata, Ileana, și ginerele în camera mare, împreună cu fetița lor. Noi am primit camera de la etaj. Fără telefon, apă curentă, dar cu câte lemne aveam nevoie pentru sobă. De la Ileana am învățat dialectul maramureșean, expresiile, dar și "afacerile satului", cum stăteau lucrurile. Mă lua cu ea atunci când se întâlnea cu prietenele, la biserică sau la muncile câmpului, așa am cunoscut oamenii și le-am căpătat încrederea.
- Sunt maramureșenii ușor de fotografiat, s-au deschis în fața aparatului?
- Pe unde mergeam, mă prezentam, spuneam că vreau să fac o carte despre Maramureș, oamenii mă primeau, îmi puneau întrebări. Cea mai frecventă era de ce nu am copii încă. În scurt timp, am înțeles că maramureșenilor le place foarte mult să fie fotografiați, ba chiar ei mă rugau să fac asta. Pe atunci nu era explozia de camere digitale, telefoane care pozează, așa că mulți nu aveau nici o fotografie cu ei. Cel mai greu le-a fost să înțeleagă de ce o americancă vrea să îi fotografieze, se simțeau un pic jenați de viața primitivă, își tot cereau scuze că nu e apă curentă. Le spuneam "să știți că îmi faceți o mare favoare că mă primiți", le spuneam cât de frumos e aici, iar ei răspundeau "da, da, avem aer curat". Odată ce s-au obișnuit cu mine, au început să mă invite la sărbătorile lor, la evenimentele zilnice, dar și la momente foarte speciale din viața lor. M-au denumit "americanca maramureșeancă" , iar eu mă bucuram de fiecare zi petrecută acolo, alături de ei, totul era o provocare. "De ce vrei să-mi faci poză?". "Pentru că sunteți atât de priceput, știți să construiți atâtea lucruri cu mâinile". M-am împrietenit cu o bătrână, petreceam mult timp alături de ea, bineînțeles că o fotografiam, ea îmi zicea să nu o mai pozez atâta că-i hâdă, eu îi spuneam cât e de frumoasă. Mergeam braț la braț la magazinul din colț și ea le spunea vânzătoarelor: "Ea e Cătălina, crede că-s frumoasă!". La început, m-am temut că maniera mea de a fotografia este prea sentimentală, nu voiam să apară în cadru mașini, case noi, încercam să evit toate influențele lumii occidentale. Apoi am început să accept că noul și vechiul se împletesc, se acompaniază, iar aceste contraste, uneori comice, au devenit tema mea de lucru. Cu timpul, am devenit mai puțin calculată atunci când era vorba să apăs pe buton, mai relaxată, mai dornică să mă las purtată, să mă bucur de drum. După un an, am simțit că imaginile sunt mai intime, că mă simt mai confortabil cu rolul meu în sat.
"Aveți aici o comoară fabuloasă, de ce o stricați?"
- Mulți fotografi merg mai departe și colindă lumea. De ce ați continuat să vă întoarceți în Maramureș?
- Am călătorit mai apoi și în China, însă Maramureșul a fost locul în care mi-am dorit să revin. În primul an, am pus la bătaie economiile mele și ale soțului, ne-au ajutat și părinții, apoi, după ce m-am întors în State, am obținut o bursă și am revenit să predau fotografia la Universitatea din Cluj-Napoca, mergând cât de des posibil în Maramureș. El înseamnă experiența vieții pentru mine, a fost locul perfect la momentul perfect. Acum n-aș mai putea să fac asta, să stau un an departe de casă, am doi băieți de crescut. Dar dacă ar fi să aleg un loc în care să fac asta, tot aici aș veni. De fiecare dată când mă întreabă cineva în America cum a fost, îi spun "grozav!", îmi revin numai amintirile plăcute. Soțul meu mă mai trage de mânecă: "Nu mai ții minte când făceam noaptea pipi la oliță și când ne spălam cu apa rece ca gheața?". Dar și el s-a simțit bine în Maramureș, mergea cu oamenii la câmp să muncească, învăța să cânte la frunză... Textele ce însoțesc fotografiile mele din carte sunt scrise de el.
- Cum a fost primită cartea în America?
- Mi-a luat zece ani să scot cartea și am făcut-o pe banii mei. M-am gândit că poate o vând românilor stabiliți în State, dar ei s-au uitat, au zis "A, asta-i România!" și au trecut mai departe, nu i-a interesat. Am avut recenzii favorabile în presă și, atunci când am expus fotografiile, au fost apreciate. Nu a fost un mare succes, în fond este vorba de tradiționala fotografie documentar, nu de cele mai la modă tendințe, plus că țăranii nu-s sexy, ca să capteze atenția maselor. Dar cei ce au văzut cartea și fotografiile le-au apreciat. M-au întrebat unde este acest loc, m-au rugat să le povestesc mai multe, e clar că nu ar fi făcut ce am făcut eu, să rămân acolo un an, dar știu să recunoască valoarea și frumusețea, înțeleg că-i vorba de un ținut special.
- În 1999 ați prins probabil ultimele zile ale Maramureșului tradițional, cu porți și case de lemn, cu un stil străvechi de viață al localnicilor. Cum percepeți invazia modernului și a kitsch-ului, schimbarea majoră prin care trece acest ținut?
- Mă întristează foarte mult, îmi vine să strig "Bine, dar aveți aici ceva fabulos, pe care nimeni în lume nu îl mai are, o comoară, de ce o stricați?". Nu o fac pentru că nu vreau să-i supăr, rolul meu în Maramureș nu e acela de a le critica stilul de viață. Într-un fel îi înțeleg că vor să țină pasul cu lumea, să aibă acces la noile tehnologii. Am fost foarte surprinsă când am descoperit acum câțiva ani că mai toți sătenii aveau conturi pe o rețea de socializare de pe internet. Sătenii mei, fără apă curentă, cu sobe cu lemne, erau toți pe facebook! Acolo am văzut pozele cu casele noi, cu mașina străină în fața porții de fier. Apoi, când m-am întors, am observat alte schimbări. Cel mai tare mă doare cea a mâncării. Am mâncat cu o prietenă o mămăligă delicioasă în Sibiu, și i-am zis: "Asta nu-i nimic, stai să vezi în Maramureș!", abia așteptam să înfulec din nou o mămăligă acolo. Dar în Maramureș, mămăliga avea cu totul alt gust decât știam eu, pentru că se folosește porumb din import, e mai ieftin. Gazdele mele aveau un cuptor cu lemne, coceau o pâine bună și un cozonac, erau o nebunie, acum merg la magazinul din colț și cumpără, e mai ușor așa. În '99, oamenii ieșeau la gard să povestească, azi pun mâna pe telefonul mobil și spun ce au de spus. Nu erau prea multe mașini în sat, așa că joia ne trezeam la șase dimineață, ne înghesuiam mai mulți într-o mașină și porneam la târg. Era un timp social, povesteam, glumeam pe drum, râdeam, acum fiecare se urcă în mașina lui și-și vede de drum. În 2000, am prins chiar o șezătoare, acum, în locul acelor superbe covoare de lână, preferă să-și cumpere chinezării ieftine și colorate. Fâșiile acelea de pământ care mă impresionaseră atât la prima călătorie vor dispărea, se vor vinde. În 2003 era lume multă în sat, în 2007, parcă mai puțină, iar acum, ziceai că-i satul pustiu, mai trecea câte o mașină. Oamenii, în special cei tineri, sunt plecați în străinătate la muncă. Când am ajuns prima oară în Maramureș, am simțit că simbolic pentru ceea ce se întâmplă aici ar fi cuvântul "conectat". Oamenii erau conectați la cer, la pământ, între ei, aveau o legătură intimă, personală, cu obiectele, cu evenimentele zilnice, iar asta genera un potențial infinit. Acum, i-am simțit pe maramureșeni mai puțin conectați. Dar asta nu înseamnă că nu-i iubesc în continuare, că nu m-am bucurat teribil de noua mea vizită. O zi și jumătate, doar atât am putut sta, în octombrie 2012, dar am muncit pe rupte, m-am distrat, abia dacă am tras un pui de somn.
- V-ați creat legături sentimentale foarte strânse...
- Numai mama mea a venit de trei ori în Maramureș, îi place și ei la nebunie. Îmi tot spune că este impresionată până la lacrimi de felul în care suntem primiți acolo. Cu mine circulă o glumă în Sârbi, mi se spune "sfânta satului". Nu-i așa, dar ne amuzăm de fiecare dată. Fata Ilenei, gazda mea, avea în 1999 zece ani, era un copil. În 2007 m-am întors în Sârbi pentru nunta ei, iar mai apoi am fost amândouă însărcinate în același timp. Vorbeam la telefon, eu în America, ea în Maramureș și ne dădeam sfaturi, împărtășeam impresii. M-am atașat foarte mult de oamenii ăștia și mă întorc de câte ori pot, cu drag, în Maramureș.