O lumină străvezie se revarsă peste satul basarabean Cobîlea și peste dumbrava din coasta dealului. Uneori, câte o mașină coboară pe drumul pietruit spre lunca pustie, ca apoi să dispară pe ulițe, printre grădini. Simion Roșu iese din curtea casei sale și se îndreaptă spre o răscruce din mijlocul căreia poate scruta mai bine depărtarea. Îl ajută înălțimea dealului pe care și-a construit gospodăria, cu zeci de ani în urmă. Acum o așteaptă pe Ana, una dintre fiicele sale. Vine din România, de la Târgu Mureș, unde este profesoară. I-au sosit, pe rând, și ceilalți copii plecați în lumea largă. Ghenadie a ajuns acum trei zile, cu microbuzul lui, tocmai din Bruxelles, unde are o mică firmă de construcții. Fata cealaltă a venit azi-dimineață din Chișinău. Aseară a sosit și Grigore, celălalt băiat, însurat în Rusia. Dar uite și microbuzul așteptat! A oprit în fața casei de cultură. O recunoaște imediat pe Ana. O privește cum își ridică bagajul și pornește în urcuș spre casa părintească. E fericit. De opt ani nu și-a mai reunit toți copiii la aceeași masă! Depărtările și dorurile i se topesc în aer, odată cu respirația, sunt luate de vântul care suflă peste coline dinspre Nistru. Se simte cumva ușurat de griji, de spaime, de vise rele. Își îmbrățișează fiica, apoi intră împreună în curtea casei. Sunt toți aici, soții Roșu și cei patru copii ai lor. Am putea spune, "ca altădată, ca la începuturi", dar acum, pe lângă ei, pe lângă familia originară, se află o mână de nepoți care se cunosc mai mult din conversațiile pe internet.
La răscrucea istoriei
Simion Roșu e unul dintre țăranii aceia răzbătători, cărora destinul le pune la picioare o bucată de pământ sub cerul liber și le spune: "mai departe te descurci, omule!". Și omul se apucă de treabă. Muncește din zori până seara târziu, învață lucruri noi, se însoară, își face casă, și în jurul lui se tot adună ființe și lucruri, până ajunge stăpân peste o mică lume, cu obiceiurile ei, cu viața ei, cu neajunsurile, dar și cu izbânzile ei. Primele amintiri ale lui Simion plutesc temătoare prin anii războiului. Armata română înainta spre Est. Un detașament s-a oprit în Cobîlea. "Ostașii, toți tineri, au pus de o horă în sat. Cânta unul la fluier, altul bătea o tobă. Jucau bine, loveau pământul cu cizmele de ieșea praf ca după căruță. Aveam cinci ani și mă scosese și pe mine mama să văd hora soldaților. Unul dintre ei m-a luat în brațe, m-a pupat și a intrat cu mine în mijlocul horei. Îi era drag de mine, că lăsase acasă un copil așa mic ca mine și îi era dor de el. Apoi a sunat alarma, hora s-a risipit și soldații au plecat spre Nistru. Nu i-am mai revăzut. După un timp, s-a întors soarta războiului. Rușii mărșăluiau spre vest, iar nemții se retrăgeau din fața lor. Într-o zi, au venit în sat niște nemți, însoțiți de soldați calmuci. Ăștia, calmucii, au intrat în casa tatălui meu vitreg și i-au cerut vin. Când nu a mai avut băutură, l-au luat la palme, iar unul dintre ei l-a smuls din brațele mamei pe fratele meu de numai câteva luni și l-a aruncat să-l dea de perete. Noroc că a căzut în pat pe un căpătâi. A scăpat cu viață și a trăit până la cinzeci de ani, dar a avut darul băuturii".
Învingători, rușii au recucerit Basarabia. Soarta ei era pecetluită pentru câteva zeci de ani. Din gubernie țaristă, ființase în interbelic ca provincie românească, iar după război a fost transformată în republică sovietică. Simion s-a temut cel mai mult când l-au luat în armată. Tinerii basarabeni erau trimiși departe, în Caucaz, în Asia Centrală. Pe el l-au dus în Georgia. Acolo a învățat zidăria. Când s-a întors acasă, s-a însurat cu Maria, o fată frumoasă și muncitoare. Și-au făcut o casă în deal, înconjurată de o fâșie de teren agricol, cât aveau dreptul să posede țăranii colhoznici. Soția s-a îmbolnăvit, a trebuit să fie operată și nu mai putea ieși un timp la muncile agricole. Cine nu mai muncea risca să rămână fără pământ. Președintele colhozului l-a chemat pe Simion la birou și l-a avertizat: "Dacă nu vine la treabă, vă iau pământul!". L-a rugat să înțeleagă și el, că e încă bolnavă. Președintele o ținea pe a lui. Din disperare, Simion i-a tras o palmă. Speriat de gestul său, a ieșit val vârtej din sediul colhozului și a fugit peste deal, direct la gară. Acolo a întâlnit câțiva consăteni care mergeau să caute de lucru în Ucraina. L-au luat și pe Simion cu ei. S-a întors după trei săptămâni, să își ceară iertare președintelui și să își reia viața în Cobîlea. Președintele l-a iertat, dar știindu-l zidar bun, l-a însărcinat să facă o echipă și să construiască o casă de cultură în sat, unde să aibă loc ședințele cu toți colhoznicii și să facă spectacole cu tematică ideologică. Masivă, cenușie, colțuroasă, locuită sub streașină de mii de lăstuni, casa a supraviețuit celor douăzeci de ani de postcomunism. De câte ori coboară în sat, Simion se oprește în poiană și o privește câteva clipe. E totuși opera mâinilor sale. Ar vrea să o vadă plină de viață, dar sătenii au plecat care încotro, și-au luat și copiii cu ei. Noroc cu lăstunii care forfotesc în jur ca un nor întunecat, că o fac să nu pară pustie de tot.
Drumurile despărțirii
Patru copii le-a dat Dumnezeu Mariei și lui Simion Roșu. Era casa plină de gângureli, de râsete și de gălăgie. De multe ori, soarele îi găsea pe părinți la lucru, pe tarlaua colhozului, dar ei știau pentru cine muncesc, pentru cine umplu toamna hambarul, pentru cine îndură umilințele la care îi supuneau uneori mai-marii satului. Prima s-a născut Ana, apoi un băiat, Grigore, apoi o altă fată, Tamara, și ultimul, mezinul Ghenadie. Când unul mergea la școală, altul se năștea, când altul abia învăța să se salte cătinel prin curtea cu troscot, un altul știa deja toate pământurile satului și pădurea plină cu hribi. Au crescut unul după altul, învățând despre țări și orașe din cărțile de geografie, fără să știe că vor veni niște timpuri când vor ajunge să se despartă și să trăiască la mii de kilometri unul de altul. Prima a plecat Ana. După zece clase absolvite în Cobîlea, fiica cea mare a familiei Roșu și-a umplut geamantanul cu haine, a urcat în autobuzul greoi care străbătea șoselele raionului și s-a dus la Bălți, cel de-al doilea oraș ca mărime din Basarabia, ca să învețe filologia. Licențiată în limba română (atunci îi spunea moldovenească) și în limba engleză, Ana a ajuns apoi profesoară tocmai în Transnistria, care atunci încă aparținea Moldovei. Pe la începutul anului 1991, cerul s-a întunecat cu norii războiului. Pe Nistru s-au auzit șuierul gloanțelor și tunetul exploziilor care au adus moartea și suferința pe malurile până deunăzi pașnice. Ana s-a refugiat cu puțin timp dinaintea urgiei. Doi ani mai târziu, a pășit pentru prima oară în dreapta Prutului. Primise invitația să predea limba engleză în Târgu Mureș. A plecat cu toată familia: soțul și cei doi copii. Traiul în Basarabia nu era ușor de îndurat. Statul nu mai avea bani pentru salarii. România s-a ivit ca o soluție pragmatică, dincolo de sentimentele naționale. Sigur, familia nu a fost scutită de ostilitatea autohtonilor. Soțul Anei mai povestea uneori acasă: "Azi, la muncă, s-a luat unul de mine: ce cauți tu aici măi, basarabene?!". Ana se rușina de accentul ei moldovenesc. Auzise că unii basarabeni aveau problema cu asta chiar și la Iași, darămite ea, la Târgu Mureș, în inima Transilvaniei! Îl resimțea ca pe o pacoste de care se străduia să scape. De ce să știe mureșenii, de la prima vorbă, că ea e venită de peste Prut? De parcă nu ar fi fost accentul de ajuns, i se întâmpla deseori ca în conversații să-i scape câte un cuvânt rusesc, fiindcă nu avea altul la îndemână. Ana Storceac a rămas în Ardeal, împreună cu fiica ei, Irina, dar soțul ei a plecat mai departe, în Italia. Fiul ei și-a găsit de lucru în Bruxelles. Au ajuns și ei o familie risipită.
Al doilea copil, Grigore Roșu, a plecat mai întâi în Transnistria, să facă o școală profesională. Apoi, l-au luat în armată, într-o unitate din Germania de Est. Nici că își dorea mai mult! După eliberare, băiatul s-a însurat cu o rusoaică și s-au stabilit în regiunea Kostroma, pe malul Volgăi. În zonă sunt păduri întinse și Grigore s-a angajat într-o fabrică de prelucrare a lemnului. Nici nu visase că va ajunge să trăiască printre ruși o viață întreagă, mai ales că în școala profesională se mai încingeau bătăi între moldoveni și ruși. Acum, cei doi copii ai lui nu știu o boabă românește. În fond, la ce le-ar mai folosi? Nu au fost în țara tatălui lor decât o singură dată, când erau foarte mici. O amintire prea îndepărtată, prea palidă. Nici Grigore nu ajunge des. Îi trebuie trei zile să străbată cu trenul întinsul nesfârșit al Rusiei europene. Cu atât mai bucuros e bătrânul Simion să-l vadă acum acasă, împreună cu ceilalți frați. Ana, de pildă, nu-l mai văzuse pe fratele ei de vreo opt ani. Cum a trecut vremea! Și câte nu s-au mai întâmplat în viețile lor! Tamara, cealaltă soră a lor, e singura care nu a plecat din Basarabia. Locuiește la Chișinău și n-a simțit cu adevărat gustul străinătății, dar Ghenadie, fratele cel mai mic, s-a dus tocmai în cealaltă margine a Europei. Nu avea gânduri de ducă. Lucra în construcții și câștiga mulțumitor. Moldova a cunoscut, ca orice țară răsăriteană, o febră imobiliară materializată în case și blocuri noi și în amenajări interioare. Băiatul punea faianță aici, cărămidă dincolo, zugrăvea un perete în Durlești, lipea gresie în Râșcani. După fiecare lucrare, seara, număra banii și își spunea: "Uite că se poate trăi și în biata noastră Moldovă!". Până într-o zi, când a descoperit că lada cu scule de mii de euro, pe care o ținea în boxa căminului de nefamiliști unde locuia, i-a fost furată. Pur și simplu a dispărut. Nimeni nu a văzut nimic, nu a știut nimic. Sculele au ajuns cel mai probabil pe piața neagră. O furie cumplită și neputincioasă l-a cuprins pe Ghena. La ce bun să muncești aici, dacă alții stau la pândă să te fure? În focul rece al acelei frustrări, băiatul s-a hotărât să plece la muncă în străinătate. Doar sunt atâția moldoveni care și-au încercat norocul prin Occident. Nu s-a mai oprit decât la Bruxelles, în capitala Europei. Are acum o firmă de construcții și nu stă degeaba. Lucrările vin una după alta. Înalță case de la fundație până la ultimul finisaj. Le predă la cheie. Își plătește impozitele către statul belgian și nu îl doare capul. Vine acasă o dată pe an. "Belgienii nu fac diferența între moldoveni și români. Pentru ei, toți suntem români. Există o piață acolo unde ne strângem toți, duminica. Mâncăm un mic, bem o bere și mai schimbăm o vorbă. Am ajuns să ne cunoaștem între noi. Știm cine e om de treabă și cine nu."
Moș Anghelenici
Ana nu vine niciodată acasă fără să o viziteze pe mătușa Cristina, o femeie mărunțică, de peste optzeci de ani. Trăiește împreună cu soțul ei, Maxim Anghelenici, român pricopsit cu nume rusesc. Sunt și ei singuri, fiindcă o fiică e plecată în Italia, iar fiul lor a murit într-un accident rutier în Moscova. Sunt bucuroși când își aud nepoata strigându-i la poartă. O recunosc după glas, fiindcă aproape douăzeci de ani trăiți în Ardeal au lăsat urme în vocea Anei. Mătușa o privește prin ochelarii ei cu lentilele mari, cu ramă groasă. Generațiile tinere cresc și își iau zborul, numai ei, bătrânii, rămân pe loc, cu amintirile pe care nu mai prea au cui să le povestească. Moș Maxim își mai face de lucru prin atelierul său, mai îndreaptă un cui, mai lustruiește o bucată de lemn sau, dacă a fost o toamnă bogată, pune în funcțiune mica lui distilerie, să aibă și el un pahar de licoare când e gerul mai cumplit. Dacă are însă vreun musafir, lasă totul de o parte, îl invită în casă și se pune pe povestit. Vorbește o limbă română amestecată cu rusisme. Nu spune "primărie", ci "pravlenie". O întreabă pe Ana ce drum urmează când se duce în România. Când aude de Piatra Neamț, fața lui se luminează: "Aaa, Piatra Neamț? Cunosc orașul! Am fost în armată la români acolo. Au, au, ce regim cazon, disciplină de fier! Dar eu, spun sincer, nu am rezistat. Am dezertat cu prima ocazie. Fratele meu a fost mai rezistent, a rămas până la capăt, dar eu am fugit într-o seară, înapoi în Cobîlea. Am traversat Prutul cu doi snopi de stuf sub braț, că nu știam să înot. Noaptea mergeam, iar ziua mă ascundeam prin păduri sau pe la stâni, unde mai primeam și ceva de mâncare. Două săptămâni am făcut până acasă. Apoi au venit rușii și au încorporat pentru război, că porniseră ofensiva și îi respingeau pe nemți. Știi care a fost norocul meu? Cunoșteam un strop de rusă de la tatăl meu care făcuse școala pe vremea țarului. Când au venit rușii, m-au pus preceptor. Umblam cu o geantă de piele pe umăr și băteam pe la porțile oamenilor să plătească impozitele. Mă ocărau, că era vreme de război, dar suportam, că mai bine să mă înjure ăia pe la porți, decât să mă fi găurit vreun glonț prin Germania și să-mi las oasele pe acolo".
Comunismul a invadat satele basarabene, promițând o viață mai bună pentru cei nevoiași, dar în scurt timp, sătenii s-au dezmeticit că agenții politici, pe lângă pământuri, le furau și bunul lor cel mai de preț: credința în Dumnezeu. Viața aceea minunată descrisă de propagandiști întârzia să apară, era tot timpul împinsă în viitor. În schimb, vedeau consternați cum bisericile erau vandalizate, obiectele neprețuite îndesate în lăzi și duse cine știe unde, icoanele profanate, crucile în cimitir distruse, sărbătorile religioase supuse batjocurii. Ce viață bună puteau să le aducă acești eliberatori fără niciun Dumnezeu? Eliberatorii, de fapt, le furau libertatea. A început atunci o rezistență surdă, tenace, a credincioșilor din Cobîlea, împotriva profanatorilor și distrugătorilor de credință. Soții Anghelenici au fost mereu în fruntea acestei lupte de rezistență. Tatăl mătușii Cristina, bunicul Anei, era epitrop la una dintre cele două biserici. Toată familia respecta sărbătorile, mergea la liturghie și, la nevoie, ajungea cu plângeri scrise la autorități mai înalte, unde găseau câte un om înțelegător care oprea abuzurile. Slujbele n-au încetat niciodată la biserica nouă. În schimb, în biserica veche, ateii au reușit să își impună planurile demonice. Au interzis liturghia, au pustiit biserica și au transformat-o în uscătorie de tutun. Apoi au închis-o cu lacăt și a zăcut lacătul acela încuiat până la destrămarea URSS-ului. Autoritățile moldovenești au redeschis-o și au amenajat în interiorul ei un muzeu. Au adus și o statuie a lui Ștefan cel Mare. Cam tot pe atunci, flacăra de la monumentul eroilor din cealaltă parte a grădinii a încetat să mai ardă, fiindcă primăria nu a mai avut bani să plătească gazul. Numele soldaților din Cobîlea sunt scrise cu grafie chirilică. Le descifrezi ușor: Prisăcaru, Roșu, Gândac, Dăncilă, Zaharia, Grădinaru, Ursu, Țurcanu, Negru. Peste toate aceste monumente din epoci diferite, aparținând parcă unor lumi diferite, separate de fracturile istoriei, se întind ramurile seculare ale unui stejar. Groase, contorsionate, găurite de carii pe alocuri, ramurile sunt mai vechi decât toate zidurile. E cel mai bătrân copac din Basarabia. O legendă spune că însuși Ștefan cel Mare ar fi prânzit odinioară sub frunzișul venerabilului arbore, pe când era numai un stejerel. Toți cei plecați în lumea largă, de câte ori se întorc în sat, merg la stejar, îi ating trunchiul masiv, se lipesc de scoarță, ca să împrumute ceva din puterea lui de rezistență. Nu e om plecat din Cobîlea care să nu aibă în albumul său fotografic poze cu bătrânul arbore.
Încă un "rămas bun"
S-au trezit cu toții de dimineață, deși în fiecare seară au adormit târziu. Câte nu au să-și spună patru frați care trăiesc în țări diferite, de la Urali până la Atlantic! Lucruri și imagini din Bruxelles s-au amestecat cu întâmplări din Kostroma. Amintirile bunicilor s-au încrucișat cu ultimele noutăți ale nepoților. Au rămas și multe nespuse, topite în fondul acela de tăcere care subîntinde istoria fiecărei familii. Se apucă să își strângă fiecare lucrurile și să își facă bagajele. Au grijă să nu uite ceva. Sorb câte o înghițitură de cafea, mai mult pe fugă. Nu prea mai vorbesc. Fiecare e îngândurat, concentrat. Ghenadie se gândește poate la drumul lung de la Cobîlea la Bruxelles. Grigore la orașul rusesc unde își va regăsi familia, și la întâlnirea de acum, cu toți în jurul lui, care ar putea deveni amintire. Ana e poate cu gândul la serviciul din învățământ, ce ore să mai ceară, ca să câștige un ban în plus, să își ajute fiica la facultate. Tamara poartă cu ea regretul că a vrut să facă în sat agricultură, dar toate i-au fost potrivnice: vremea, legile, uneori oamenii. Tensiunea crește, odată cu fiecare geantă scoasă din casă și înghesuită în microbuzul lui Ghenadie, care îi va duce pe toți la Chișinău. Tamara va rămâne acasă, Grigore va urca în trenul de Moscova, Ana va coborî în Târgu Mureș, iar Ghenadie va traversa toată Europa. Deocamdată sunt încă aici, cu toții, cu mâinile trebăluind la împachetat. Mai fac câte o fotografie de grup, unde se străduiesc să zâmbească. Nu se cade să fie triști într-o poză. Nepoatele mai stau lângă bunica lor, Maria, o femeie blândă, așezată. Moș Simion e fără stare. Cară câte o geantă, se uită după fiecare, dă sfaturi. Când toate bagajele sunt strânse și ei pe picior de plecare, emoțiile, abia stăpânite până atunci, se dezlănțuiesc. Toți încep să suspine și să plângă, pentru frumusețea regăsirii, pentru despărțire, pentru speranța că poate vor mai veni niște zile când se vor aduna din nou, aici, în Cobîlea natală. Cu îmbrățișările lor taie aerul dimineții, apoi, urcă pe rând în microbuz. Rămași singuri, bătrânii îl urmăresc cu privirea până trece dincolo de coama dealului. "Ne-au mai plecat copiii o dată în lume, Simioane!". "Asta e viața, Marie!", îi răspunde bărbatul, ștergându-și cu dosul mâinii lacrima din colțul ochiului.