Ieromonah Savatie Baștovoi - "Eu nu am cunoscut o treaptă mai înaltă, mai frumoasă, mai luminoasă și mai dulce, decât aceea a monahului care iubește și este iubit"

În ultimii ani, părintele Savatie Baștovoi a deve­nit un nume de referință pentru ortodocșii din România și Basarabia.

Autor a numeroase volu­me de proză și poezie, deopotrivă scriitor ficțional și eseist tradiționalist, este laureat al mai mul­tor premii literare și e menționat în câteva cărți de critică și istorie literară. Dintre vo­lu­mele sale mai importante, care au cunos­cut mai multe ediții și au fost traduse în limbi străine, amintim: Elefantul promis (poe­zie, 1996), Iepurii nu mor (ro­man, 2001;), Nebunul (roman, 2006), Or­to­doxia pentru postmoderniști (eseu), Între Freud și Hristos (eseu), A iubi înseamnă a ierta (eseu), Audiență la un demon mut (roman), Diavolul este politic corect (ro­man), Fuga spre câmpul cu ciori - amin­tiri dintr-o co­pi­lărie ateistă (roman).
Tirajele însumate ale cărților sale sunt de câteva sute de mii de exemplare. Aceste cărți, conferințele publice pe care le-a sus­ținut și participarea la emisiuni de televi­ziu­ne au făcut din părintele Savatie un reper mai ales pentru tinerii cu dorința de îm­bunătățire duhovnicească. Văzându-i fer­­voarea ortodoxă, n-ai bănui că acest mo­­nah încă tânăr a fost un ateu convins și un artist postmodern de vârf.
Născut pe 4 august 1976, la Chișinău, într-o familie de atei, cu un tată propagandist comunist, Ștefan Bașto­voi a absolvit Liceul de Artă "Octav Băncilă" la Iași. Pe când era în clasa a XII-a, a fost internat la Spitalul Socola, unde a scris ciclul Un diazepam pentru Dum­ne­zeu, care l-a consacrat ca poet. Tot în timpul liceului a avut o revelație care l-a făcut să creadă în Hristos și să devină un apologet ortodox. A ur­mat Facultatea de Filosofie la Univer­si­tatea de Vest Timișoara. Publicase câteva volume de poezie și căpătase o oarecare notorietate, când a abandonat totul și, în 1998, a intrat frate la Mâ­năstirea Noul Neamț din Republica Moldova, unde viețuiește și azi, sub numele de Savatie. După hirotonia ca preot, la începutul anilor 2000, pr. Savatie a fost consilier cultural al Arhiepiscopiei Tomisului și a mai stat câtva timp și în alte câteva mânăstiri de la noi, dar în cele din urmă s-a în­tors în Basarabia. În anul 2006, a fon­dat la București Editura "Cathisma", al cărei director este.

"Nu sunt și nu vreau să fiu un model"

- Părinte Savatie, cărțile publi­cate de sfinția voastră înainte de a vă călu­gări v-au făcut cunoscut și v-au adus suc­ces literar. Cum de un foarte talen­tat scriitor postmodern a rupt-o cu toată viața de dinainte și a optat pentru monahism? Care este par­cursul biografiei sfinției voastre?

- Eu nu sunt și nu vreau să fiu un model. Sunt doar un om care-și urmează chemarea inimii. Nu am nici un parcurs biografic. Doar suișuri și coborâșuri. O bio­grafie trebuie să aibă niște etape din care să înțelegi ce­va, iar eu nu am așa ceva. Eu uit ceea ce fac și privesc doar înainte. Consider că via­ța trecută nu merită aten­ție. Trecutul folosește doar în măsura în care înțelegi ceva din el, ori eu am foarte mult trecut care nu merită nici o atenție și încă mai mult care îmi este o povară. Așa că mă uit înainte, puțin în sus, ca un avion pe pista de deco­lare. Partea caraghioasă e că fac asta de ceva vreme și tot nu reușesc să decolez.

- Ați copilărit într-o familie atee, într-un regim ateu. Au existat, totuși, semne ale prezenței lui Dum­nezeu în viața dvs. de copil? Ați avut motive de credin­ță în acea perioadă? Plecarea dvs. la mânăstire s-a datorat și unor experiențe mistice sau a fost ceva ne­așteptat, un impuls pe care nu-l puteți explica decât eventual ca pe o intervenție divină?

- În copilăria mea nu a existat Dumnezeu. Tata era pro­pagandist al ateismului științific și făcea propa­gan­dă și când săpa grădina sau tăia lemne. Așa că nu aveam de unde să cred în Dumnezeu. Dar am avut o în­tâmplare în adolescență, pe când învățam la liceul de artă din Iași, și de acolo se trage credința mea. Nu vreau să vorbesc despre asta în inter­viuri. Am spus-o o dată în cartea Fuga spre câmpul cu ciori și nu vreau să mai revin. [Este vorba despre un episod din vremea în care Ștefan Baștovoi, tânărul artist, talentat și rebel, participă la o pe­tre­cere de noapte, alături de câțiva prie­teni, pe un deal, sub cerul liber. Abuzul de votcă aproape că îl bagă în comă alcoolică. Și atunci are o viziune cu Iisus Hristos, căruia i se roagă să fie lăsat în viață, deși până atunci nu a crezut în El. Supraviețuiește și pe urmă apucă pe calea credinței. - nota mea, C.T.]

"Cred cu toată tăria că dacă nu mă călugăream nu aș fi fost azi în viață"

- Deși călugăr, nu ați abandonat literatura. Nu vă simțiți mai puțin liber acum, când scrierile dvs. trebuie să țină cont de rigorile ortodoxiei și de normele monahismului?

- Mă simt foarte liber acum, pentru că scriu ce vreau. Întotdeauna am scris ce am vrut. Și la 20 de ani scriam ce voiam, când era moda postmoder­nis­mului, iar mie nu-mi plăcea postmo­dernismul, chiar dacă unii comentatori, printre care și Mircea Cărtărescu, m-au băgat la postmoderniști. Normele orto­doxiei și ale monahismului sunt fru­moase și au o singură menire: să-l eli­bereze pe om. A scrie în duhul acestei eliberări e o mare bucurie.

- Puteați fi un foarte bun creștin și în afara mânăstirii, iar ca scriitor această postură poate că vă era mai favorabilă. De ce ați optat totuși pen­tru călugărie?

- Nu puteam fi un bun creștin în afara mânăstirii. Dacă nici mânăstirea n-a făcut om din mine, vă dați seama ce ajungeam dacă nu mă călugăream. Sincer, cred cu toată tăria că nici nu aș mai fi fost azi în viață. Numai nădejdea mă ține și cunoștința iubirii lui Dumne­zeu. În ce privește literatura, nu mă consider un scriitor. Eu scriu pentru că nu pot să nu scriu. Nu am nici o trea­bă cu literatura. Pur și simplu îmi vărs sufletul atunci când se umple. Și încă îmi mai place să-L slăvesc pe Dumnezeu pentru marea lui iubire. Din aceasta tot ies cuvinte care nu încap în inimă și trebuie să le scrii sau să le spui cuiva.

- Cum se împacă monahismul cu preocupările intelectuale? Condiția de scriitor nu duce la o prea mare expunere publică pentru cineva care a fugit de lume?

- Uneori se împacă, alteori nu prea. Iar expunerea publică este un lucru neplăcut. Am făcut și asta, când nu puteam face ceva mai bun, de exemplu să mă rog sau să fac vreo altă lucrare frumoasă. Slujesc cum pot pe Dumnezeu și pe oameni, chiar și din căderile mele. Cum îmi spunea părintele Selafiil, să nu las să treacă ziua fără să fac chiar nimic. Și când ajung așa de jos încât nu mai pot face chiar nimic, apar la televizor. Nu știu cât folos e din asta, dar nu e chiar nimic.

- După atâtea cărți publicate și premii obținute, precum și după 15 ani de călugărie, vă simțiți împlinit astăzi?

- Nu mă simt împlinit, pentru că nu fac ceea ce trebuie. Mă simt foarte rătăcit și încurcat și abia aștept să ajung bătrân, că poate îmi va mai veni mintea la cap. Dar pe de altă parte, mă bucur că nu mă simt împlinit. Înseamnă că încă mai am o șansă.

"Monahismul trebuie să fie închis. Misionarismul nu e al călugărilor"

- Care credeți că e postura naturală a mona­hismului: cea a închiderii în fața lumii, a izolării și rugăciunii intense, sau cea misionară, de prezență activă în lume?

- Monahismul trebuie să fie închis. Misionarismul nu e al călugărilor. Deși trăim o vreme când misiunea a ajuns pe capul călugărilor. Asta arată că e o vreme de sfârșit, că lucrurile s-au răsturnat. Sfântul Simeon Noul Teolog judeca, în vremea sa, cum că harul duhovniciei a trecut de la arhierei mai întâi la preoți și mai apoi la călugări, din cauza slăbirii duhovnicești. E cumplită vremea. Eu când mă gândesc că Dumnezeu a ajuns să fie propovăduit și de unul ca mine mă ia cu fiori, cu dez­nădejde. Deși, pe de altă parte, mă minunez de dra­gostea și smerenia cea mare a lui Dumnezeu, care nu face deosebire între oameni: primește slavă și de la unul curat, dar îl ascultă și pe un păcătos, dacă are ini­ma înfrântă. Să știți că eu mă prihănesc pentru ieșirile mele și nu le consider nici o clipă lucrări călu­gărești. De aceea am și zis la început că nu sunt un model și nici nu vreau să fiu. Numai eu și Dumnezeu știm ce e în sufletul meu și de ce ajung să fac anumite lucruri. Monahul trebuie să fie monah și eu nu am cunoscut o treaptă mai înaltă, mai frumoasă, mai luminoasă și mai dulce decât aceea a monahului care iubește și este iubit. În ce privește Biserica, dacă se va continua așa, cu televiziune, cu pelerinaje, concerte pascale și buticuri cu tămâie și agheasmă în mall-uri, vom pierde teren în fața lumii. Care-s preoții cei mai bogați, mânăstirile cele mai bogate? Aceia care au butic în mall sau aceia care se roagă? Vă asigur că aceia care se roagă, că vine lumea din toate cele patru vânturi, cu daruri și nădejde și nu au lipsă de nimic. Însuși Dumnezeu așa lucrează: "Căutați mai întâi Împărăția Cerurilor și toate cele­lalte se vor adăuga vouă". Alunecăm pe o pantă gre­șită în mod organizat și, dacă nu ne vom opri, peste 30-40 de ani Biserica va fi doar a celor aleși, în rest muzee și spectacole de iarnă.

"Cea mai mare problemă a tinerilor români este dezorientarea. Nu știu încotro s-o apuce"

- Spuneam la începutul dialogului nostru că aveți o mare trecere la tineret. Simțiți că aveți o responsa­bilitate spe­cia­lă față de acești tineri?

- Părintele Rafail Noica mi-a mărtu­risit odată că cea mai mare apăsare pe care o are este speranța pe care și-o pun unii oameni în el, fără ca el să-i poată ajuta cu ceva. Îmi zicea că nu e sigur că a făcut bine că a vorbit în adunări și a trezit nădejdi în inimile oamenilor. Se vede că acesta este un sentiment pe care îl are ori­cine a vorbit măcar o dată în numele lui Dumnezeu. Această dilemă m-a împins, în ultima vreme, spre romane și scrieri mai ușoare, care să nu mă respon­sabi­lizeze prea mult.

- Totuși, o anume responsabilitate v-a deter­minat și să înființați editura Cathisma. Ce vă ­pro­pu­neți cu ea și ce ați realizat deja?

- Cu editura Cathisma mi-am propus să "hră­nesc" spiritual tocmai segmentul acesta al tinerilor și, în general, al oamenilor mai mult sau mai puțin zbuciumați, nemulțumiți, pe undeva revoltați, și care nu acceptă imediat o explicație, ci preferă să ajungă singuri la niște concluzii. Cathisma este pauza de ședere în timpul slujbei din biserică, în timpul citirii psalmilor, când rugătorii, osteniți de atâta stat în picioare, au dreptul să se așeze și să asculte cuvintele sfinte într-o stare de odihnă. Cele peste douăzeci de titluri editate, care au avut cel puțin câte două ediții, mă conving că am reușit să facem o legătură de suflet cu cititorii, iar ăsta e un semn că setea de spiritualitate e vie în România și că doar trebuie alese bine vasele pentru a o servi.

- Care credeți că sunt cele mai importante probleme ale tineretului român ortodox de astăzi?

- Cea mai mare problemă a tinerilor români este dezorientarea. Nu știu încotro s-o apuce. N-au tărie, sunt ca florile care nu se prind. Acest fapt se dato­rea­ză mai întâi de toate politicii mondiale de han­dicapatizare a tinereții. În Imperiul Roman, tânărul era matur la 21 de ani și, prin urmare, apt pentru a sluji cetatea. Acum, tânărul învață până la 35, 40 de ani, când își ia doctoratele și termină cu bur­sele în străinătate, adică e un învă­ță­cel care tremură după note, în loc să zidească ceva. Între timp, face toate pă­catele posibile și-și pierde credința în dragoste. Când își dă sea­ma că nu mai este tânăr și că nu a împlinit nimic vred­nic în viață, vrea să întemeieze o familie, dar e nemulțumit de alegerile ce-i stau la îndemână, pentru că are de ales din­tr-o lume ca el. Și așa, viața se trans­formă într-un nesfârșit cerc al lui "ce să fac?". Numai iubirea ne poate scoa­te din această încurcătură, iubi­rea care este jertfă și iertare. Căci, nu-i așa?, a iubi înseamnă a ierta - cum este și titlul unei cărți pe care am scris-o.

- Credeți că tendința gene­ra­țiilor noi de a trăi tot mai mult în virtual, pe internet, slăbește credin­ța, sau dim­potrivă e o oportunitate pentru misio­na­rismul Bisericii?

- Toată "prietenia" pe rețelele so­ciale online și folosirea în ex­ces a in­ter­netului slăbesc comu­ni­carea și dra­gostea. Viața în virtual e o mare min­ciună. Este ca amorul prin tele­fon.

- Părinte, sunteți un "na­vetist" neobosit între România și Basa­rabia. Există diferențe în trăirea credinței între tinerii de dincoace și cei de din­colo de Prut?

- Eu nu mai văd o mare diferență între tinerii de din­colo și de dincoace de Prut. Televizorul îi face pe toți la fel. Mulți tineri basarabeni care nu erau credin­cioși - din pricina siste­mului în care s-au născut și au trăit - se întorc cre­din­cioși după studiile în România. În România tineretul merge la biserică și asta face din România o țară fru­moasă. Preluarea acestei frumuseți este, fără îndoială, cel mai de preț câștig al miilor de basarabeni care au studiat în România.

- Ați experimentat viața și în mânăstirile din Basarabia, și în cele din România. Având în ve­dere că aici aveți și o importantă activitate publică și că unii ie­rarhi v-au arătat prețuire, era de așteptat să rămâneți. De ce v-ați întors în Basarabia? V-a deza­măgit ceva sau v-a chemat ceva înapoi?

- Nu m-a dezamăgit nimic. Păstrez o mare dragoste pentru România, dar eu trebuie să fiu acolo unde am fost chemat la po­căință. Voi rămâne pentru totdea­una recunoscător dragostei cu care m-au primit românii, în pri­mul rând ierarhii și mai apoi toți frații care mi-au arătat o cinste de care nu sunt vrednic. Am aflat cu mâhnire că acum unii murdăresc dragostea, scriind lucruri nedrep­te prin internet, despre ce aș fi trăit eu în România, dar acestea toate trebuie să fie ca să se deo­se­bească fiii iubirii de cei șo­văiel­nici. Vremea le va arăta pe toate.

- În vremurile actuale, de permanentă schimbare, de bom­bar­dament informațional și de rafinare a ispitei, de contes­tare a tradiției și de libertinaj extrem, cum ne putem apro­pia și/sau ține aproape de Dumnezeu?

- Să nu credem răul. Să știm că tot ce auzim rău de cineva este o minciună, nu neapărat în conținut, ci în lucrare. Răul nu poate fi adevărat prin definiție. Răul este opera diavolului, și dacă ispititorul mai înainte aruncă pe un om într-o gre­șeală, pe urmă trâmbițează despre acea greșeală în urechile celor slabi, pentru a înmulți răul. Acesta pare să fie rostul din ce în ce mai clar al televiziunilor. Să ne păzim de înmulțirea clevetirilor care ajung la urechile noastre, și nu vom pierde niciodată legătura cu Dum­nezeu, oricât de încurcați am fi în alte privințe. Și să nu râvnim calea păcătoșilor bogați și fuduli. Că, așa cum spune bunica mea, de nebuni îi plină lumea. Noi să fim mai cuminți.

Foto: GEORGE CRĂSNEAN