"Fericirea nu crește ca poamele în copaci"
O, Delia! Dac-ai știi câte femei căsătorite și cu urmași trec prin frământări sufletești asemănătoare cu ale tale! Bine că inima ți-a dat ghes și ai scris în amănunt despre chingile care te strâng într-o așa măsură, mai, mai să te sufoce. Consider că întâi de toate trebuie să fii sinceră față de tine însăți și să lămurești, nu în capul tău, ci în adâncul sufletului tău, ce anume vrei de la viață. Un astfel de răspuns nu vei găsi decât răscolind adânc în cămara sufletului tău. Am certitudinea că o rugăciune rostită nu cu buzele, ci cu dragostea din adâncul inimii tale, îți va fi de mare ajutor. Vorbele buzelor zboară și se risipesc în vânt, ruga sinceră a inimii este ascultată. Ceea ce mi se pare grav este că tu, după 13 ani de căsătorie, încă nu știi dacă-l iubești pe cel cu care ai făcut și crescut trei noi mlădițe de viață. Nu pot să-mi închipui una ca asta, ca doi oameni, bărbat și femeie, să se întâlnească doar la dunga patului, pentru a-și satisface dorințele cărnii, fără ca sentimentul iubirii să apropie și inimile lor. Mai ales că există acel legământ de credință și de fidelitate între voi doi: căsătoria. Ai făcut oare tot ce a depins de tine pentru a scoate la lumină tot ce-i mai bun de la partenerul tău de viață? Se-ntâmplă adeseori, luați de valul vieții, să căutăm prea mult în alții ceea ce nouă înșine ne lipsește. Și în cazul în care nu vom găsi, să ne cuprindă o cruntă dezamăgire sau chiar o deznădejde neagră să bântuie pe la ferestrele vieții noastre. Să nu uiți un lucru simplu, pe care nu ai să-l înveți la nici o școală din astă lume: fericirea nu crește ca poamele în copaci. Ea se va cuibări doar în inima celui/celei care știe să-i dea sălaș. Fericirea nu cade plocon la picioarele nimănui, ea caută adâncul, curatul și seninătatea sufletului omenesc. Alungă norii îndoielii din sufletul tău, și fă în așa fel încât cei trei copilași să crească alături de părinții lor. Împreună i-ați zămislit, împreună să-i creșteți și să vă ajute Dumnezeu să vă vedeți și cu nepoței. Iar dacă te vei gândi la despărțire ca la o posibilitate, adu-ți aminte de vorbele acestea ale mele: despărțirea nu marchează încheierea problemelor sau a necazurilor în viețile a doi oameni, ci poate să marcheze chiar începutul acestora. De datoria ambilor soți este să lupte pentru a clădi căsătoria zi și noapte și nu a săpa la temelia acesteia. Dumnezeu să-ți ajute să fii înțeleaptă în alegerea ta.
ION DUMBRAVĂ
"Pune în balanță mama și femeia"
Am citit și recitit rândurile tale și am oftat. Adânc, cum numai cineva care trăiește o suferință cumplită o poate face. Trăim și avem în viață ceea ce singuri ne-am ales. Citind scrisorile dvs. nu pot să nu gândesc ce binecuvântată ați fost de viață, un cămin, trei copii adorabili și un soț care, așa cum e el, cred că vă iubește. În felul lui. L-ați cunoscut înainte și nu uitați, ați ales să fie tatăl copiilor dvs. Sunteți părinți. Deci oameni responsabili pentru echilibrul familiei. Sunteți mamă, dar și femeie care își strigă nefericirea ca femeie. Credeți în fericirea iluzorie? În bărbatul aflat pe undeva în lumea asta, plin de dragoste și dăruire, care vă așteaptă să vi le dăruiască dvs. și mai ales copiilor? Vă înțeleg suferința, ca să-i zic așa, dar oare nu v-ați pus deasupra tuturor, nu gândiți egoist? Sunteți foarte sigură că știți ce vreți? Ați putea fi fericită călcând pe cadavrul unui cămin distrus? V-ați putea privi copiii în ochișorii lor triști? Nu vă judec, sunt mamă și femeie și am trăit și trăiesc cea mai mare durere pe care o poate suporta o mamă. Nimic nu este mai important pe lume ca familia, pacea și liniștea sufletească și odată cu divorțul le veți pierde. Toată iubirea unui alt bărbat nu va putea compensa această pierdere. E greu să trăiești nefericită. Dar e și mai greu să trăiești cu tine dacă dai greș. Cumplit! Gândește-te foarte bine înainte de a face pasul, nu cere sfaturi altora, sunt puțini cei obiectivi. Pune în balanță mama și femeia. Dacă la căsătorie nu ați fost suficient de responsabilă, acum trebuie să fiți foarte matură și responsabilă. Vorbiți și cu un psiholog bun. Și vă mai spun ceva, uneori nu ne ajunge o viață să ne urâm pentru greșelile făcute. Sentimentul de vină ucide încet și sigur. Vă doresc multă, multă înțelepciune.
MARIA GHEORGHIȘ
"Odată ce ai adus pe lume niște copii, ei sunt prioritatea numărul unu"
Sunt destul de bătrân, am văzut și am trăit destule, dar nu-mi permit să-ți dau un sfat. Am să-ți povestesc, totuși, un fapt de viață pe care l-am cunoscut. La foarte mulți oameni, după un număr de ani de căsnicie, apare un sentiment de nemulțumire față de partenerul de viață, ni se pare că merităm mai mult, că n-am făcut alegerea cea mai potrivită. În cazul ce încerc să-l povestesc, doamna era tot mai nemulțumită de propriul soț, i se părea că nu a avansat destul pe scară socială, că alții erau mai descurcăreți, în fine, îi găsea din ce în ce mai multe defecte. Nu știu exact ce a mai fost între ei, dar la un moment dat, domnul a clacat, a făcut o cădere psihică, din care nu și-a mai revenit complet niciodată. A stat mai mult prin spitale, a fost pensionat de boală. Asta n-a fost tot. Copiii au avut cel mai mult de suferit. Cel mai mic a fost mai vulnerabil, a devenit închis, nesociabil, nu a reușit să se integreze în societate, a devenit un complexat. Nici cel mare nu a trecut ușor peste evenimente, dar a reușit să-și facă o carieră și o familie, deși nu la nivelul la care ar fi putut în condiții normale. Cât despre doamna, viața i-a devenit un calvar. A trebuit să-și crească singură copiii și să se ocupe și de soțul bolnav. Mă întreb: dacă vei găsi un bărbat care să corespundă așteptărilor, acesta va fi dispus să-ți crească și copiii? Sau copiii contează mai puțin? Eu cred că, odată ce ai adus pe lume niște copii, ei sunt prioritatea numărul unu.
IOAN
"Alegând fericirea ta, le aduci celorlalți nefericire"
Cred că deja ai luat o hotărâre, în momentul în care ai spus că nu mai poți trăi așa! Păcat că vor suferi copiii și chiar și soțul tău. Nu te judec, e greu pentru tine, dar eu nu aș fi mers pe drumul acesta. Alegând fericirea ta, aduci nefericire celorlalți. De la o anumită vârstă, noi trăim pentru copii și prin copii. Poate îi vei pierde pentru totdeauna. S-ar putea să nu înțeleagă ceea ce faci și atunci când vei avea nevoie de ei, să-ți întoarcă spatele! Eu cred că, în orice cuplu, dispare pasiunea de la început, după o perioadă de timp, dar trebuie să rămână respectul și încrederea. Nu trebuie să te iei după spusele mele, e decizia ta. Eu am o căsnicie de 17 ani, sunt mamă și, ca în orice familie, au fost dificultăți pe care le-am depășit împreună cu soțul meu. Dumnezeu să-ți îndrepte pașii pe drumul bun.
TIRIS ROMICA
Ispita
La 7 ani scurși de când soțul meu și cu mine am început să ne împletim viețile, cu suișuri și coborâșuri ca în orice relație, mă regăseam și eu într-o situație în care nu mai eram sigură că el este alesul meu. Am fost "ajutată" în această conjunctură și de un coleg, care fiind prea puțin ocupat cu treburile de serviciu, simțea nevoia să își "condimenteze" viața, încercând să îmi demonstreze că merit mult mai mult, că se vede că nu sunt o persoană iubită de partenerul ei, că sunt insuficient prețuită pentru umorul, spontaneitatea, feminitatea mea etc. Evident, el se oferea să mă prețuiască așa cum "meritam". După câteva luni, în care mintea mi-a umblat brambura, în care mi-am erodat relația cu soțul meu cu bună știință, lăsând să se cuibărească în mine gânduri îndoielnice, care pătau și realitatea, care nu era deloc așa de neagră precum ajunsesem eu să o văd, în care mi-am chinuit bărbatul cu care mă legasem în fața lui Dumnezeu pentru o viață cu discuții nesfârșite și plânsete înăbușite... am ajuns la ziua în care i-am zis: "Hai să mergem la părintele duhovnic. Eu nu mai sunt sigură că vreau să fiu căsătorită cu tine!". Atunci, el mi-a zis: "Să mergem, nici eu nu mai sunt sigur că vreau să fii soția mea". Am mers și ne-am spovedit amândoi. Părintele mi-a dat canon. Rușinea pe care am simțit-o nu se poate descrie. Spovedania aceea a fost una dintre cele mai teribile, dar și mai ușurătoare. Lucrurile s-au schimbat. Încerc să vă dau câteva coordonate care poate vă vor fi de folos:
Orice căsnicie în care cei doi "trag" la căruță și muncesc pentru familie nu are cum să stagneze într-o veșnică vârstă a romantismului. Sunt etape în care declarațiile și focul sentimentelor sunt preponderente, sunt etape în care energia se canalizează în altă parte, cum ar fi de exemplu copiii. Nu poți să fii și un tată care se zbenguie și se joacă cu copiii atunci când vine acasă și să fii în același timp ca un latin lover, proaspăt parfumat, gata să își împacheteze în tandrețuri partenera. Nu ai cum. Și nici o mamă care, după o zi de stat acasă cu copiii, făcând teme pentru școală sau având mâncare în păr și lipici pe haine, nu se poate schimba la un click într-o iubită senzuală. Trebuie să acceptăm că trecem prin diverse stadii. A avea nostalgia primelor momente de iubire fremătătoare, deși nu mai suntem adolescenți, ci suntem în desfășurarea copleșitoarei experiențe de părinți, e ca o regresie.
După ce soțul meu mi-a zis că nu mai e sigur că vrea să îi fiu eu "jumătatea"... a fost ca și cum o ceață a căzut de pe ochii mei orgolioși, care vedeau că totul mi se cuvine, că doar eu pot să refuz, că în funcție de dorințele mele se desfășoară viața. Ei bine, nu, nu sunt eu aceea. Dumnezeu mi-a adus pacea înapoi atunci când m-am smerit. Totul nu a fost decât o ispită care era să mă coste despărțirea de jumătatea mea, de tatăl copiilor mei, de cel mai bun tată pentru copiii mei.
Am înțeles că voi da seamă pentru toate cele ce am gândit și simțit. Mă simt îngrozitor și azi, la aproape 9 ani de când s-au întâmplat toate acestea, pentru chinul pe care l-am provocat unui om care nu a avut nici o vină, care m-a iubit și mă iubește cum poate el mai bine, nu cum voia imaginația mea "hollywoodiană". Dau slavă lui Dumnezeu pentru că mi-a schimbat perspectiva și mi-a arătat că soarele strălucește la fel de frumos, că omul de lângă mine nu a încetat nici o clipă să fie la fel de înțelept și de bun cu mine, că rugăciunea e la fel de puternică... trebuie doar să te vezi pe tine nemeritând nimic din toate acestea... și le vei avea pe toate, și în plus pacea.
ALEXANDRA
(Reproduceri după picturi de SORIN ILFOVEANU)