Uneori, o simplă întâmplare îți poate schimba viața, oferindu-ți un alt drum, o altă trăire, un alt fel de a visa. Uneori se întâmplă ca, fără mari căutări și merite personale, să te cuprindă bucuria unui miracol și, brusc, în clipa imediat următoare, descoperi sentimentul că exiști și vezi pentru prima oară lumea dimprejur, așa cum i s-a întâmplat antropologului Ciprian Voicilă, când, în brațele lui, dintr-o cutiuță cu moaște luate din osuarul de la Aiud, a izvorât un mir puternic și înmiresmat. A izvorât dintr-un craniu luat la întâmplare de pe Valea Robilor, din cimitirul deținuților politici - tineri ai unei generații tragice și lipsite de noroc; tineri fără nume și fără mormânt, pentru care astăzi antropologul Ciprian Voicilă și alți ucenici ai părintelui Iustin Pârvu cer mereu ceea ce rușii, sârbii, estonienii și bulgarii au făcut deja. Cer canonizarea celor uciși în închisorile comuniste și sărbătorirea lor în ziua de 14 mai, ca amintire a acelui 14 mai 1949, când mii de studenți au fost aruncați, fără nicio vină, în cele mai întunecate și cumplite temnițe: Pitești, Aiud, Târgu Ocna, Râmnicul Sărat, Jilava.
Minunile de la racla părintelui Ilie Lăcătușu și floarea care nu se ofilește niciodată
Imaginea unui craniu din care izvorăsc picuri de mir vorbește de la sine. Nu contează că nu-i știm nici numele și nici împrejurările tragic omenești ale vieții. Sfinții nu se grăbesc niciodată. Au timpul și lucrarea lor nevăzută. Au planul și misiunea lor tainică. Unii rămân în ascuns veacuri întregi, pentru a ieși apoi la lumină printr-o simplă rugăciune sau joacă de copil, cum s-a întâmplat cu sfinții dobrogeni de la Niculițel. Alții dau semn și vorbesc la momentul potrivit. Apar în visul cuiva de trei ori la rând sau pun stol de păsărele să atragă atenția și să arate locul, asemenea porumbeilor de la peștera Sfântului Ioan Iacob Hozevitul.
Sfinții sunt casnicii noștri. Chiar și când stau în ascuns și nu-i vedem aievea, Sfinții ne sunt mereu alături. Ne sprijină, se bucură pentru noi, ne dau curaj și speranță, iar uneori, din motive doar de ei știute, ne iau cuminte pe genunchi și ne șoptesc ce avem de făcut, așa cum i s-a întâmplat, nu demult, lui Ciprian Voicilă, când a descoperit într-o raclă, nu mai adâncă decât căușul unor palme, o promisiune mare cât un legământ - promisiunea că nimic din faptele și mărturiile celor crucificați cândva în închisori să nu se piardă. Era o zi de 19 martie - o zi obișnuită, de primăvară. Întrebat de semnificația acestei zile, părintele Iustin Pârvu va tresări și va cădea pe gânduri, pentru ca într-un târziu să-și amintească de mucenicia lui Virgil Maxim sau Ilie Lăcătușu, cu multele lui vindecări și întâmplări miraculoase, pe care acum Ciprian Voicilă încearcă să le strângă sub streașina unei coperți, a unui titlu și a unui cuvânt lămuritor, de prezentare. Nu vrea să intervină cu nimic sau să le dea o altă ordine, decât cea a mărturiei personale. Nu vrea să adauge, să pună de la sine, să-și închipuie în plus. Așa simte el că e mai bine și mai adevărat. Miracolele trebuie lăsate laolaltă, în dragoste și comuniune, exact cum stau și se roagă acum credincioșii la racla lui Ilie Lăcătușu - îngenunchiați și copleșiți de emoție.
La racla Sfântului încă necanonizat Ilie Lăcătușu se întâmplă mereu lucruri uimitoare. Fiecare credincios are o poveste anume - o boală, o încercare grea, o cumpănă de moarte. Unii vin special să ceară. Alții vin să mulțumească cum știu ei mai bine. Într-un colț al criptei, stă mai mereu și se roagă tânărul adus cândva de rude într-o pătură. E chiar tânărul care, doar atingându-se de hainele părintelui, s-a ridicat singur din scaunul cu rotile și a putut să plece acasă pe picioarele lui. Alături, o poți zări pe acea femeie care, cu copilul ei născut fără nervul optic (sindromul Duane), s-a prăvălit disperată la racla părintelui, implorând vindecare, pentru ca la următorul consult medicii să constate înmărmuriți că nervul ce lega ochiul de creierul copilului se refăcuse deja cu de la sine putere, sfidând orice lege sau adevăr anatomic.
E multă suferință, dar și speranță, la racla lui Ilie Lăcătușu. Judecând după credința și nevoia fiecăruia, părintele dă semn. Pe unii îi lasă să-l atingă și, asemenea bătrânului părinte Ioan de la Rarău, îi încălzește mâna lui cu mâna sa, într-un gest de dragoste și întărire. Pe alții îi alege din mulțimea așezată la rând și le transmite ceva anume prin sora lui, Maria Sabina, așa cum s-a întâmplat cu soția preotului Ciprian Staicu, pe care doamna Sabina a luat-o ușor de mână și a tras-o deoparte, spunându-i: "Verdictul medicilor e greșit. Nu te tulbura... Vei avea o fetiță". La sfârșit, ca dintr-un impuls de moment, i-a oferit o floare luată întâmplător din multele flori din preajmă și, miraculos, acea floare a rămas neofilită pînă la nașterea fetiței proorocite de părintele. A rămas parcă anume să confirme că orice naștere este o izbăvire a iubirii prin curăție, prin simplitate, prin răbdare, încredere și, mai ales, prin frumos.
Sfinții care ne privesc și așteaptă, fără să ne ceară nimic
La adevăr, ajungi în două feluri. Ajungi după ani lungi de căutări, de rugăciune și contemplație, sau ajungi într-o clipă, ca purtat de un neașteptat sorb cosmic, asemenea lui Ciprian Voicilă care, privind miracolul săvârșit sub ochii lui, a înțeles că niciodată ceea ce a fost cândva nu poate fi separat de ceea ce este. A înțeles că în toate își află prezența unificatoare a unei voințe divine, greu de clintit, și degeaba ne plângem de milă unii altora, considerându-ne un neam sărac, urgisit și lipsit de noroc, când încă mai avem moaște și sfinți pe care nu-i cunoaștem. Încă mai călcăm pe urmele lor adâncite de pași, de lacrimi și de genunchi plecați în rugăciune, de suferințe și tortúri inimaginabile. Sunt Sfinții închisorilor comuniste - mucenici răbdători, smeriți și fără cruce la mormânt. Nu le știm nici numele și nici numărul. Sunt mulți și, adesea, stau nevăzut lângă noi - cete întregi, preoți sau mireni, călugări sau țărani blajini și fără vină. Ne privesc și nu vor nimic. Așteaptă doar să-i descoperim. Așteaptă să le vină vremea, asemenea lui Gafencu, Vulcănescu, Arsenie Boca, Sofian, Ghiuș, Stăniloae, Steinhardt; asemenea lui Sandu Tudor (ucis în spălător) sau Gherasim Iscu, starețul mânăstirii Tismana, care a murit în celula din Târgu Ocna, ținând în brațe și mângâind pe torționarul său - un anchetator de Securitate, ajuns, printr-o ironie a sorții, coleg de celulă chiar cu părintele.
Iubirea din hohotul de plâns
Până să ajungă în calendare și acatiste, Sfinții închisorilor așteaptă. Nu se mai grăbesc nicăieri. Pentru ei, timpul e un capăt de drum; o enormă clipă prezentă. Din locul lor de tihnă, abia le mai auzi respirația și pasul liniștit, de porumbel. Tac și nu vor să deranjeze pe nimeni. Doar stau cuminte, cum stăteau odată în nopțile de Înviere, când așteptau să le intre în celulă însuși Hristos. Alături, clocotitor și vulcanic, ușor adus de spate și cu o figură ascetică de sfânt bizantin, vorbește Valeriu Gafencu. Vorbește cu înseși gândurile și trăirile lor: "Îmi amintesc că era noapte când am căzut în genunchi, cu fruntea plecată în pământ și inima zdrobită, într-un hohot de plâns... Simțeam că îmi pierdusem toată încrederea în oameni. Suferisem într-un chip îngrozitor. Îmi dădeam perfect de bine seama că mă găseam întru adevăr. Pentru ce, dar, sufeream?! Din tot sufletul meu plin de elan, rămăsese întreagă Iubirea. Îmi pierdusem încrederea în sinceritatea omului, în bunătatea lui, dar iubeam. Nimeni nu mă înțelegea. În plânsetul meu prelung, revărsat în valuri de lacrimi, am început să bat mătănii. Și deodată... O! minune! Ce mare ești, Tu, Doamne! Mi-am văzut tot sufletul meu plin de păcate; rădăcina tuturor păcatelor omenești am găsit-o în mine... Văzându-mi toate păcatele, am simțit nevoia de a le striga în gura mare, de a mă lepăda de ele! Și o pace adâncă, un val sublim de lumină și dragoste mi s-a revărsat în inimă! Imediat cum s-a deschis ușa, am ieșit vijelios din celulă și m-am dus la ființele care știam că mă iubesc mai mult, și la cei care mă urau și care greșiseră cel mai mult față de mine. Și le-am mărturisit deschis, fără nici un înconjur: «Sunt cel mai păcătos om. Nu merit încrederea ultimului om dintre oameni. Sunt fericit!». Toți au rămas uimiți, înmărmuriți. Unii m-au privit cu dispreț, alții m-au privit cu indiferență... Unii m-au privit cu iubire, pe care ei înșiși nu și-o puteau explica... Un singur om mi-a spus: «Meriți a fi sărutat!». Dar eu am fugit repede în celula mea, mi-am trântit capul în pernă și... mi-am continuat plânsul, mulțumind și slăvindu-L pe Dumnezeu... Ah! Dar ce să vă spun! Niciodată nu am simțit mai mult dragostea Mântuitorului revărsându-Se în inima mea ca atunci".
Uitarea e o boală grea. Leacul ei este simplu: pomenirea
Strângând mărturii despre Sfinții închisorilor, Ciprian Voicilă le ia, le mângîie cu privirea, le așează atent între coperțile ocrotitoare ale unei cărți și apoi așteaptă. Nu-și face iluzii. Știe că nimic nu va clinti indiferența noastră față de canonizarea celor omorâți în temnițele comuniste. Nimic nu va schimba prejudecăți și neadevăruri ticluite anume să nu fie șterse ușor din memorie. Ceva însă trebuie făcut. Rușii au canonizat sute de preoți asasinați și deportați în Gulag. Bulgarii, la fel. Noi, doar îi strângem laolaltă cu alții, în Ziua Tuturor Sfinților, sau îi pomenim în treacăt la ectenie, cu o singură propoziție: "Cei deportați în lagăre și închisori". Parcă ne rușinăm să-i recunoaștem și să ne mândrim cu ei. Ce ne costă să le cinstim numele și să ne amintim de ei într-o zi specială, de 14 mai: Ziua Sfinților închisorii? Preferăm să aducem cu mare fast, cum s-a întâmplat de curând la Galați, moaștele Cuviosului Luca al Crimeei. Preferăm sfinți contemporani, oameni minunați de altfel, dar trăitori în altă parte și în alte istorii: Sf. Martir Ilarion Troițki, Cuvioasa Maica Serafima, Sf. Kuksa de Odessa sau Sf. Iov Candrea, numit și Ascetul Rusiei carpatine. Cuvioșii noștri pot să mai aștepte. La vreme de necaz sau boală, le căutăm mormântul sau moaștele, mergem în pelerinaj la Prislop sau Rarău, dar acolo, uităm brusc pentru ce am ajuns. Uităm de chiar marii noștri duhovnici și îndrumători: Arsenie Boca, Daniil (Sandu) Tudor, Adrian Făgețeanu, Galeriu, Cleopa, Papacioc.
Răbdător și atent să nu supere pe nimeni, antropologul Ciprian Voicilă observă duplicitatea în care ne complacem de mai multă vreme și oftează. "În definitiv, nu e vorba de noi, ca persoane simple și individuale. E vorba de fapt de memoria noastră colectivă, de efortul absolut necesar de a readuce în prezent prin cărți, prin prezentări, prin conferințe faptele exemplare ale unui trecut care ne cuprinde fără excepție sau dispensă pe noi, toți... Trebuie făcut acest efort, pentru că se uită... Uitarea e o boală grea și mortală, iar leacul ei este simplu: pomenirea. Nu e nevoie de mari desfășurări intelectuale. E suficient să te întâlnești în numele lor și să rezumi niște fapte. Să povestești, de pildă, cum părintelui Adrian Făgețeanu i s-a smuls de opt ori cruciulița de la gât, în timpul anchetei, de către un securist, iar părintele s-a repezit de fiecare dată la coșul de gunoi pentru a pune cruciulița din nou la gât, îndurând o ploaie de lovituri, de pumni și picioare date cu toată ura. Pe urmă, să povestești cum Gafencu a renunțat la sticluța lui de streptomicină, care ar fi putut să-l salveze, dar el a preferat să i-o dea unui frate de suferință, evreului Wurmbrand, într-un gest profund creștin, care a făcut în așa fel ca Wurmbrand să iasă teafăr din închisoare, iar Valeriu să moară măcinat de tuberculoză".
Adâncul de foame, mizerie și suferință de la Aiud, Gherla sau Jilava s-a încălzit deseori cu gesturi de mare iradiere creștină. Gestul fragilului intelectual Mircea Vulcănescu, care s-a așezat pe cimentul umed și înghețat, pentru ca aproapele lui (mult mai plăpând decît el) să doarmă câteva clipe pe așternutul propriului său trup. Gestul părintelui Calciu, care a prelungit cu picuri de sânge din sângele lui viața unui smerit mucenic al lui Hristos, Constantin Oprișan. Gestul de mare curaj al părintelui Ioan Iovan, care nu numai că a împărtășit în ascuns pe deținuți, coborându-le Sfânta Cuminecătură cu o sfoară pe fereastra celulei, dar, prin blândețea unui singur cuvânt inspirat de Dumnezeu, a reușit să-l încreștineze pe cel mai cumplit și mai ateu gardian de la Aiud.
Prin suferința și exemplul lor, toți sunt Sfinți. Să nu avem nicio îndoială! O spun cei care încă mai trăiesc. O spun sutele de mărturii și vindecări miraculoase ce se petrec chiar în zilele noastre. O spune însuși marele patetic, Sfântul aruncat printre alți Sfinți, Valeriu Gafencu: "Azi noapte, cînd voi dormeați, am avut o vedenie. Acolo, în vedenie, am înțeles temnița. Am văzut moartea și învierea temniței. Am văzut pământul deschizându-se și înghițind închisoarea. Pământul și-a luat pământul înapoi. Cu surprindere am văzut apărând în loc o biserică. La început era mică. Încetul cu încetul a crescut, asemenea unei flori. Când a ajuns mare cât temnița noastră, am intrat cu sfială în ea. Fraților, nu sunt nebun. V-am găsit în biserică rugându-vă. Catapeteasma era obișnuită, având pe ea sfinții care ne-au ajutat de atâtea ori. Dar, pe pereți, nu mi-a venit să cred. Pe cine am văzut în icoane? Erau de-ai noștri, îmbrăcați în zeghe. Pe unii i-am recunoscut ușor, pe alții mai greu. Aveau aură de sfinți. În spate, în iezerul cel de foc, i-am văzut pe cei care ne hăituiau sufletele. Nu erau toți acolo, unii erau cu voi".