SELECȚIA "FORMULA AS"

Adriana Bittel
Radu Aldulescu, "Cronicile genocidului", Edi­­tura "Cartea Românească" (tel. 0232/21.74.40), 318 p.

În urmă cu mai bine de 20 de ani, când am citit în ma­nuscris primul lui roman, "Sonata pentru acor­de­on", am fost uluită de forța, autenticitatea și origi­na­litatea lui Radu Aldulescu. Avea atunci vreo 38 de ani și un parcurs diferit de scriitorii optzeciști, în ge­neral absolvenți de Litere cu mentori prestigioși ce-i sprijineau. Spre deosebire de ei, Radu trăise din pro­prie alegere printre marginali, își câștigase existența la limită, muncind ca zilier pe șantiere, în hale in­dus­triale, în agricultură, făcuse și box, schimbase locuri și peisaje, cunoscuse dinăuntru o lume dură și peri­culoasă. Rebelul acesta avea însă patima literaturii și convingerea că doar scrisul îi poate da un sens vieții. Știa că numai asta îi place să facă. Primul roman l-a scris pe la mijlocul anilor '80, când nu era nicio spe­ranță de publicare pentru un debutant cu o tematică socială atât de șocant-adevărată, un limbaj frust și o totală libertate de spirit. Radu Aldulescu ficționaliza ceea ce știa din experiență, scria despre "umiliții și obidiții" vremurilor și mediilor în care trăise, despre ră­tăcirile, iubirile, dramele și cru­zimile lor, despre binele și ră­ul care se înfruntă în om, dispu­tându-i sufletul, des­pre dam­nare și redempțiune, des­pre lupta pentru supra­vie­țuire, dar și despre lumina rară a râsului și fra­ternității într-o lume mi­ze­rabilă, mustind de povești. Abia în 1993 a putut apărea "So­nata pentru acordeon", primită cu entuziasm de critică, pre­mia­tă și recomandată prin telefonul fără fir al marilor cititori (pe atunci nu exista internetul). Fap­tul că talentul excepțional i-a fost recunoscut nu i-a schimbat romancierului existența precară, căci și în România de după 1989 un artist care se dedică numai vocației sale, fără alte slujbe mâncătoare de timp și energie, e sortit sărăciei lucii. Deși nu e drept, Radu Aldulescu și-a sacrificat o viață cât de cât normală, trăind nu din scris, ci pentru scris. Cu orice preț, fiindcă el cre­de că "își salvează viața scriind". Cele opt romane pu­blicate până acum îi confirmă credința: ele îi vor păstra numele în istoria literaturii române peste mode și timp, după cât mă pricep eu la evaluare. Cu atât mai mult cu cât, păstrându-și aria tematică și stilul care l-au consacrat, și-a rafinat de la un roman la altul teh­nica narativă, sporindu-le puterea de a capta și men­ține curiozitatea și emoția cititorului.
Cel mai nou roman al lui, apărut în seria de autor de la Cartea Românească în care i s-au reeditat și toate celelalte, reia personajul principal, Robert Stan zis și Diavolul, din "Îngerul încălecat" (1997) la 30 de ani după peripețiile povestite acolo, și în alte vre­muri decât "epoca de aur", cele ale zilelor noastre. Nici ele ușor de suportat, cu marasmul economic și mo­ral, pe care bine-l știm. Dezagregată din sistem de în­chi­de­rea mastodonților industriali, "plebea pro­le­tară" adusă de la țară la bloc trăiește de pe o zi pe al­ta, decuplată de la încălzire și fără bani de mâncare, du­pă ce sala­rii­le compensatorii s-au irosit pe băutură. Robert, "în­gerașul de la oraș" din urmă cu trei de­ce­nii, încălecat de femeie, "care l-a încălecat pe Dracu și Dracu a în­că­lecat lumea" are acum 58 de ani (din­tre care mulți a fost gropar în cimitirele bucureștene) și stă împre­ună cu tinerica Andreea și copilul lor pre­școlar în gar­soniera acesteia din Dristor. N-o mai iu­bește pe An­dreuța lui, care s-a dovedit dezechilibrată mental și se sinucide periodic din gelozie și nesi­guranță, dar se simte oarecum răspunzător de viața ei și a băia­tului, altfel și-ar lua iar lumea în cap. Amenințați cu evacuarea din cauza datoriei enorme la întreținere, Robert își duce familia la Frăsineni, fostul sat de lângă Pitești al aventurilor lui din ti­nerețe, ajuns un orășel de blocuri mizere, cu oameni veniți de la țară pentru o leafă la Combinatul înființat acolo și "dis­ponibilizați" după închiderea postde­cembristă a fa­bricii. Orășelul este, ca atmosferă și tipologii, un con­centrat al României din noul mi­le­niu, cu toate toxinele ce otrăvesc existența omului de rând, ajuns în mi­ze­rie. Preluând felul de a gândi și vorbi al acestor lum­peni, fiecare dereglat în felul lui, pradă viciilor ce le amorțesc dezorientarea, deznă­dej­dea, Radu Aldu­les­cu reușește să dea o impresie co­pleșitoare de autentic, deși tribulațiile lor cu ma­nifestări patologice sunt greu de acceptat de morala comună. Dar amorali­ta­tea, violența, cinismul, tică­loșia, nebunia, abrutizarea declasaților și profitorilor de azi sunt dublate de un fel de dostoievskianism, de o nostalgie a bunătății și frumuseții, de demnitate în umilință și credință în ispășire, care ridică romanul spre o zonă inefabilă, la care numai Radu Aldulescu are cheia de acces.