Povești cu prinți și prințese - MARTHA BIBESCU

Ciprian Rus
Castelana de la Mogoșoaia

Frumoasă, elegantă și talentată, prin­­țesa Martha Bibescu a stârnit pa­siuni la tot pasul. Iubită de Kron­prin­țul Germaniei, de regele Spaniei și de prin­țul de Beauvau, cultivată de mari oameni politici, precum Churchill sau De Gaulle, a câș­tigat admirația unui întreg con­tinent, a cărui glorie de început de secol XX a personificat-o fără greș. Dar romanul vieții ei nu putea fi scris așa de stră­lu­citor în afara cadrului în care s-a petrecut: pala­tul brânco­ve­nesc de la Mogoșoaia, pe care gustul ei de mare rafinament l-a transformat într-un centru al lumii nobiliare, un loc de adu­nare a marilor spirite aristo­cra­tice ale începutului de secol eu­ropean. Un spațiu de natură exu­berantă, aflat la o palmă dis­tanță de Capitală, în mijlocul unei păduri seculare, pe marginea unui lac plin de nu­feri și trestie plutitoare, cu grădini cotropite de flori și păuni, un imperiu verde și par­fumat, clădit de geniul celei rămase până azi în memoria colectivă drept "Castelana de la Mogo­șoaia". Povești fermecate, din­tr-un alt timp.

Spre Alger

Era tânără, frumoasă, deșteaptă, talentată, celebră și bogată. Dar obo­sise de prea multă viață. De iubire, de ură, de mondenități, de bârfă, de glo­rie, de etichetă. Obosise să mai crea­dă în George Bibescu, soțul ale cărui infidelități publice scandali­zaseră întreg Bucureș­tiul. Dar obosise și de șantajul disperat al nobilului francez Charles-Louis, care, îndrăgostit de ea până peste cap, o amenința cu sinuci­derea, dacă nu divorța pentru a se căsători cu el. Obosise să mai trăiască ruptă între promisiunea smulsă de mama-soacră, cum că nu-l va părăsi niciodată, orice ar fi, pe "Pufi" al ei, și între promisiunea, de-atâtea ori refuzată, a unei mari iubiri. Prințul Charles-Louis de Beauvau ținea la ea cu ade­vărat, știa asta, dar cum ar fi primit marea aris­to­crație franceză, cu ifosele și cu preju­decă­țile ei catolice, mariajul lui cu o femeie di­vorțată?
Își dorea sincer moartea și îi scria asta bu­nului ei văr și amic Emmanuel Bi­bescu, singurul, poate, care o putea înțelege cu ade­vărat. Îi scria de pe vasul pe care se îm­bar­ca­se cu destinația Algeria. "Celor care te vor întreba, spune-le că sunt în Algeria, pentru a-mi termina cartea în liniște. Tre­buie să am grijă să îmi inventez viața pen­tru alții. În noaptea trecută, pe vas, un tâ­năr s-a sinucis într-o cabină de alături. «Un pasa­ger de la clasa întâi», spuneau ser­­vitorii, consternați de acest amănunt. Trebuie să cred că viața e destul de rău făcută pentru că am fost doi, la clasa întâi, care au vrut să moară noaptea trecută". Prințesa Mar­tha Bibescu ale­sese să se retragă în Alger, la o mănăs­tire de maici, de­parte de tumultul boemei bucureștene și al celei pari­ziene. Era atât de hotărâtă, încât știa că nimic n-o mai putea întoarce din drum. Și totuși, la doar câteva zile după ce ea plecase din București, Geor­ge, soțul ei, jucase, în stilul său de aventurier gran­dios, o ultimă carte. Printr-o telegramă expediată din țară, George o anunța, solemn și sec, că îi cumpă­rase palatul brânco­venilor de la Mogoșoaia. Palatul pe care îl iubea atât de mult și la care nici măcar nu în­drăz­nise să viseze! Întorcea telegrama pe toate părțile, iar gândul revenirii cât mai grabnice la București înce­pea să încolțească în inima înțelenită de suferință a Mar­thei Bibescu. Geor­ge îi oferea o nouă viață. Cele­brul palat brâncovenesc, frumos, dar vai!, dărăpănat, întocmai ca sufletul noii sale stăpâne, era - nu doar un simplu pretext, ci chiar ra­țiunea de a fi a unei noi vieți. A noii sale vieți.

Pe șantier, cu principesa Maria, viitoarea regină a României

Intuiția de mare crai nu-l înșelase pe prințul George Valentin Bibescu: Martha nu rămâne în Alger decât o săptămână, după care se întoarce acasă, absorbită total de planul de restaurare a palatului. Ambiția de a înno­bila Mogoșoaia, după 200 de ani de abandonare, cu ele­ganța și efervescența de pe vremea lui Constantin Brân­coveanu, o readuce la viață. De fapt, anii de glorie ai palatului fuseseră puțini, până ca el să ajungă în pro­prietatea Marthei. Inaugurat la 1702, a găzduit, vreme de un deceniu, banchetele solemne de la curtea lui Con­stantin Brâncoveanu și nunțile bo­ierești, unde, notează secretarul dom­ni­torului, obiceiul era "să nu se ridice farfuriile de pe masă când se schim­bau felurile de mâncare, ci să se pună una peste alta, cât era masa de lungă, încât se făcea un edificiu de farfurii așa de înalt, că boierii comeseni, chiar stând în picioare, nu se puteau vedea dintr-o parte în alta a mesei". Dar rafi­namen­tul și eticheta cosmopolită a "Micului Paris" de început de secol XX cereau exigențe mai mari și mai rafinate, cu atât mai mult cu cât prin­țesa Bibescu era, la 1912, în ciuda ti­ne­reții sale, foar­te bine anturată și foarte bine vă­zută. Familia regală a Ro­mâniei, în­treaga lume bună a Bucu­reștiului, oa­meni politici, artiști, oa­meni de cul­tură, diplomați de renume se bucurau de prezența sau de prie­te­nia intimă a celei mai frumoase aristocrate a Europei acelor vre­muri: ei urmau să fie oaspeții de seamă ai palatului pe care prințesa Bibescu îl stăpânea de câteva luni de zile!
Din primăvara lui 1912, Mogoșoaia devine pasiu­nea dominantă a Marthei. E atât de prinsă de noul pro­iect din viața ei, încât Ghislain de Diesbach, biograful său, notează, împrumutând stilul spi­ritual și tăios al eroinei sale, că dacă Martha "se mai poate consi­dera logodită, atunci e cu Mogo­șoaia, mai degrabă decât cu George sau cu Charles-Louis". Încearcă să uite de dramele vieții sale amoroase - căci George revine la vechile lui amante, considerând că și-a răscum­părat cu vârf și îndesat păcatele, cumpărându-i castelul! - îngropân­du-se în noul proiect. Își petrece tot timpul între proprietatea de la Po­sada și Mogoșoaia, unde începe lu­crările de restaurare, efectuate de muncitori italieni, sub conducerea arhitectului Domenico Rupolo. La sfârșitul lui septembrie pleacă, de altfel, cu arhitectul la Veneția, pen­tru a alege personal materialele ne­ce­sare decorării camerelor de locuit. La fel va face ulterior, când își va însoți grădinarul, pe Costică Zaman, în Olanda, pentru a alege cu mâna ei lalelele cele mai frumoase și mai parfumate. Deși aflată în mijlocul unui uriaș șantier, Mogoșoaia caste­lanei Bibescu devine, pe dată, un adevărat magnet pen­tru notabilitățile vremii. Emmanuel Bibescu lasă Pari­sul bunului său prieten Marcel Proust și îi ține com­pa­nie Marthei la palat, unde, la fel, prințesa Maria, viitoarea regină a României, e un oaspete obișnuit. "Această iubire a frumosului, pe care o împărtășeam amândouă, ne-a făcut să fim ani îndelungați tovarășe strâns legate. Ne plăceau la amândouă grădinăritul, florile, ne plăcea să plănuim locuințe ciudate și origi­nale, să colecționăm pietre antice sau să desco­perim colțuri tainice neexplorate, biserici vechi, case pără­site și atâtea alte locuri pline de farmec, pentru care alții aproape n-au ochi. Ne plăceau cărțile și poezia, și culorile frumoase, și sunetele clopo­telor în depăr­tări...", reconsti­tuie, peste ani, Regina Maria, savoarea momentelor unice petrecute alături de prințesa Martha la Mogoșoaia.

"Îngerul luminilor"

Martha impresionase de foarte tânără. Moștenise pe linie de familie ochii mari și lan­guroși, de o culoare incertă, tre­când de la cenușiu la căprui, încon­jurați de gene lungi și negre, "ca niște arbalete", cum avea să o com­plimenteze, într-un moment de inti­mitate, un admirator. Avea un ten curat, de englezoaică, atât de invidiat mai târziu de doam­nele din București, pe care cea mai mică emoție îl făcea să ro­șească. Era atât de frumoasă, încât regina-mamă Natalia a Serbiei, rudă cu Martha, o ducea peste tot cu ea prin vacan­țe, afișând-o mul­țimii perplexe, de la înălțimea caleștii sale somp­tu­oase. La rân­dul ei, regina Elisabeta a Româ­niei, co­ple­șită de imaginea ange­lică a micuței Martha Laho­vari, insistă pe lângă mama aces­teia să o învoiască pentru a-i poza pentru unul dintre tablourile la care lu­cra. Nu mică le-a fost apoi mira­rea celor care aveau să o recu­noas­că pe micuța Martha în chip de "Înger al luminilor", în tabloul sem­nat de regină.
"Martha mai poseda și alt­ceva ce lipsea doamnelor din Bu­curești, o talie subțire, o siluetă flexibilă, o linie de corp făcută pentru marii desenatori de modă. Nu era nimic provincial sau de fată de pension la această tânără, despre care totul prevestea că va ocupa o po­ziție importantă în lume", ne-o descrie, cu verb de în­drăgostit, Ghislain de Diesbach, pe Martha, la vremea când frumu­sețea ei l-a fermecat pe prințul George Va­lentin Bibescu. "Nimic provincial" este mai mult decât o complezență de biograf, este însăși marca Mart­hei Bibescu, deopotrivă în viața sa publică, în opera literară și în gustul pe care îl cultivă și pe care, cu generozitate de boieroaică, îl împarte cu cei din jur. Nimic provin­cial: totul la Mogoșoaia avea să fie, în curând, după chipul și asemănarea ei, o îmbinare perfectă între rafinamentul cultural al Laho­varilor, familia tatălui, și noblețea Mavrocordaților, familia mamei, ră­dăcinile istorice ale Marthei Bibescu.
În vara lui 1913, ansamblul de la Mo­goșoaia e departe de a fi luat for­ma la care visa Martha Bibescu. Dar chiar și așa, devine deja un loc de re­fe­rință pentru potentații momen­tului, un loc în care se face și se desface viitorul lumii, un loc în care - cum Martha însăși exclama după ce prințul moștenitor al Germaniei o trecuse cu mașina pe sub poarta Brandenburg - Istoria se scrie cu "I" mare. Nimic nu o fascinează mai mult pe această des­cendentă a vremelnicilor domnitori Mavrocordați decât intimitatea pute­rii. Iar Mogoșoaia ei dragă va fi, ani buni de zile, antecamera marilor deci­zii care aveau să tranșeze soarta Ro­mâniei și a lumii, în timpul și între cele două mari conflagrații mondiale.
În august 1913, Martha îi primește la Mogoșoaia pe delegații greci la conferința de pace de la Bucu­rești, care a urmat celui de-al doilea război balcanic. Descoperind rondurile de flori și apele calme în care se oglindește palatul, unul dintre liderii greci îi de­clară galant: "Am venit să facem pace, dar, iată, gă­sim pacea în această frumoasă grădină...". Regele și regina vin și ei la Mogoșoaia, în seara semnării tratatului de pace, ca să scape de căldura Bucu­reș­tiului. "Regina Elisabeta, îmbrăcată în alb, înfă­șurată ca de un nor în voalurile ei de zână cu părul de nea, cu ochelari cu rame de aur, părea o nă­lucă protectoare, întovărășind pașii prințului venit din Germania, pentru a-i ferici pe români". E un mo­ment istoric. România câștigă Cadri­laterul, iar cerul înstelat al Mogoșoaiei împrumută, în acea seară de vară, ceva din strălucirea celebrelor coliere ale Marthei.
După doar câteva zile, prințesa primește în se­cret, la Mogoșoaia, vizita veșnicului ei îndrăgostit, Charles-Louis de Beauvau. Descoperind și el fru­mu­sețea Mogo­șoaiei, "un frag­ment din Veneția rătăcit în Mun­tenia", Beauvau suspină: "Acum înțeleg de ce ezitați...". În fine, pe 11 octombrie, palatul e martorul unui nou eve­niment istoric. Prin­țesa Maria lua dejunul la Mogo­șoaia, când Martha află despre moartea regelui Carol. Cu aer so­lemn, potrivit cu însemnătatea momentului, Martha o informează prima, de tragicul eveniment, pe prin­­țesa Maria, numind-o "Majesta­tea Voastră!". Prietena sa intimă de­ve­nise regină...

Blestemul războiului

În anii tulburi de dinaintea intră­rii României în Primul Război Mon­dial, cercul de influențe al Marthei Bibescu de la Mogoșoaia devine un veritabil punct strategic pentru tabe­rele care încearcă, fiecare, atragerea Bucureștiului neutru în conflagrație. Intimă a prințului moștenitor Wil­helm al Germaniei, în relații bune cu ambasadorul Austro-Ungariei la Bu­curești, și, între timp, marea pasiune a maiorului Christopher Thomson, trimis de Marea Britanie cu misiunea specială de a convinge România să intre de partea Antantei, prințesa Bi­bescu e în plin apogeu al faimei și puterii sale. Nu o dată se întâmplă ca Martha să aibă satisfacția de a le da în exclusivitate informații dintre cele mai prețioase regelui și generalului Averescu, în timpul dineurilor pe ca­re le găzduia la Mogoșoaia. Răz­bo­iul e, însă, iminent, și în incertitudinea generală din viața ei socială și sentimentală, prințesa Bibescu nu are decât o certitudine: nu va părăsi Mogoșoaia, orice ar fi!
După ce ofensiva germană se apropie tot mai pre­sant de București, Martha se remarcă prin devota­men­tul și curajul cu care conduce spitalul 118 din Capitală, în care erau aduși răniți de pe front. În vreme ce toți cavalerii care o înconjoară pleacă, rând pe rând, fie pe front, fie în pribegie, la Iași, unde autoritățile române sunt forțate să se refugieze, pentru Martha Bibescu a rămâne la post e, pur și simplu, o problemă de demni­tate. Nu-și poate abandona oamenii de pe moșie și, cu atât mai puțin, nu-i poate lăsa nimănui pe răniții care văd în noblețea și în energia ei singura alinare. Nici­când sufletul Marthei n-a fost într-o mai mare răscruce ca atunci când, pe 3 decembrie 1916, căpitanul George Bibescu, soțul ei, unul dintre marii eroi ai aerului pe care i-a dat România, și colonelul Thomson, englezul care făcuse o pasiune pentru ea, primesc ordin să acțio­neze împreună, în operațiunea kamikaze de distrugere a puțurilor de petrol de la Ploiești, înainte ca acestea să încapă pe mâna invadatorilor! Pe 8 decembrie, nemții sunt deja în București, iar Martha, aflată la Posada, primește vestea că scumpul ei palat a fost jefuit. Pagu­bele sunt foarte mari: mobilierul e distrus, perdelele smulse, vesela furată, iar bisericuța ortodoxă din curtea palatului e transformată în grajd. Proiectul grandios al renașterii Mogoșoaiei se amână după război.

"Scumpa Mogoșoaia"

Sfârșitul luptelor și bucuria reîntregirii României sunt umbrite de acuzele de colabo­raționism cu Germa­nia, cărora Martha trebuie să le facă față. E apărată energic de ofițerii și de soldații cărora le-a stat la căpă­tâi pe timpul ocupației germane, iar regele însuși îi mul­țumește pentru serviciile aduse țării. Și tot Ferdi­nand e cel care, în climatul tulbure al anilor '20, ia de nenumărate ori drumul "scumpei Mogoșoaia, un nume care trezește în inima mea doar amintiri plăcute, co­mu­nități de gânduri, sentimente de afecțiune și, îndrăz­nesc să cred, de cea mai adâncă înțele­gere și dragoste...". "Scumpa Mogo­șoaia" evocată de Ferdi­nand își merită din plin apelativul, și la figurat, dar și la propriu. După 1925, restaurarea, care a costat deja o avere, cere noi sacrificii. "Mogoșoaia e pentru tine ceea ce este pentru un bărbat o femeie întreținută somp­tuos. Cu cât o întreține mai scump, cu atât o vede mai frumoasă...", avea să-i spună, la un moment dat Marthei, unul dintre prieteni. Dorind să o moti­veze și mai mult în ambiția ei, dar și pen­tru a-și mai spăla din păcatele matri­moniale, George îi cedează palatul și mo­șia ca proprietate personală, în pre­zența unui notar parizian. Succesele ful­minante de public și de critică, în Franța, ale romanelor "Isvor, țara sălciilor" și "Catherine-Paris" îi permit Marthei să completeze sumele, încă insuficiente, chiar și după vânzarea unor moșii ale familiei Lahovari.
În fine, după 15 ani de visare și trudă, Mogoșoaia arată ca în povești. Inaugurarea are loc la sfâr­șitul lui iunie 1927, avându-i ca invitați de onoare pe George, donatorul, și pe Rupolo, arhitectul. Vizi­te­le urmează pe bandă ru­lantă. "Minune pe dina­fară, minune pe dină­un­tru, minune de jur-îm­pre­jur - minune de la tainica grădiniță floren­tină, în care merișorul crește printre lespezi de piatră alături de tran­dafirul frumos și până la terasele înflorite, ce își scaldă treptele în apa la­cului, pe oglinda căruia se lăfăie foile largi de nufăr. Totul e armonie în această operă. Prințesa Martha, în sufletul că­reia răsună atâtea coar­de și se zbat atâtea pa­timi și tradiții, a știut să adune și să împace a­min­tirea mai multor lumi și să le așeze în măreția încăperilor atât de în­gă­duitoare", se minunează Constantin Argetoianu, unul dintre oaspeții de vază ai Mogoșoaiei.

Elogiu castelanei

"Martha avea o pa­siu­ne pentru această fru­moasă reședință, o tan­drețe care eclipsa, fără îndoială, sentimentele pen­tru orice ființă ome­nească. Acolo se simțea în culmea gloriei ei, mes­tecând distrată o tuberoză și dând ordine unui grădinar scoțian. Seara, castelana, îmbră­cată ca o «prima-donna», povestea, interpela, inven­ta, se lansa în lungi digresiuni cu vocea ei foarte adâncă și care trebuie să fi fost chiar vocea Șehe­re­zadei. Poseda un fond inepuizabil de cunoștințe, o memorie de o precizie extraordinară, un vocabular ornat și simetric, ca o grădină în stil francez", com­ple­tează tabloul impresionant al castelanei Mo­go­șoaiei, Violet Trefusis.
Dacă nu aveai acces la Mogoșoaia, nu contai în Bucureștiul interbelic! Toată lumea bună se adună în saloanele și la dineurile date de prințesa Bibescu. Aleile parcului care duceau la Palat nu conteneau să răsune de uruitul caleștilor și de claxoanele cu pompă ale primelor automobile ce ajunseseră în România. Țăranii din împrejurimi se uitau cu mâna la gură, crezând că trăiesc în povești. Aici, la palatul Mogo­șoaia, se face marea politică a țării, aici se comentează ultimele apariții literare, aici își prezintă operele încă inedite mari poeți și scriitori de talie europeană, aici se ascultă concertele cele mai rafinate, date de Cella Delavrancea sau Dinu Lipatti, aici se leagă amoruri de neuitat. Martha e omniprezentă, surprinde și pro­voa­că la tot pasul. E sufletul Mogoșoaiei! De îndată ce pătrundea într-un salon, farmecul pătrundea înăun­tru odată cu ea. "Trăsăturile ei pure, regulate, ținuta admirabilă a capului păreau scăldate în sclipirea aurită a unui reflex de lumină ce emana din blănurile ei. Hieratică și superbă, îmbrăcată în negru și cu o eșarfă argintie alunecând până la pământ, traversa pe atunci Europa, părând o prețioasă întruchipare a continentului, împodobită cu trei daruri esențiale: talentul, eleganța și frumusețea", și-o amintește un cronicar al vremii. Perfect conștientă de farmecul său, Marthei îi plăcea să contrarieze, spunând că are "ochi pentru a fi văzută, nu pentru a vedea". Ochii aceia care i-au fermecat pe Proust, pe Saint-Exupery, auto­rul "Micului Prinț", în onoarea căruia Martha a dat un ban­chet fabulos la Mogoșoaia, pe Churchill, pe MacDo­nald, pe Charles de Gaulle, pe Alfons al XIII-lea al Spaniei, care nu rata nici un prilej de a o revedea, pe Kronprințul Germaniei, întreaga pleiadă de personalități publice românești, de la regii Carol și Ferdinand, până la Gheorghe Tătărăscu, Constantin Argetoianu, Pamfil Șeicaru, Nicolae Iorga, Grigore Gafencu sau Mihail Sebastian. Farmecul prințesei și sclipirile acestor mari nume au redat, finalmente, Mo­goșoaiei farmecul boieresc pe care Martha scria - și chiar simțea asta! - că i-l datora, ca un tainic le­gământ peste veacuri, marelui martir Con­stan­tin Brâncoveanu.

Final pe muzică de Bach

Anii din urmă ai perioadei interbelice în­cearcă amarnic sufletul sensibil al Marthei. Mulți dintre apropiații ei mor sau se sinucid, în­cepe războiul, palatul ca­de victimă perche­zi­țiilor legionare, iar Geor­ge, soțul pe care con­tinuă să-l iubească, în ciuda extravaganțelor sale mondene, e foarte bolnav. Îl smulge din ghearele amantei sale și îl veghează personal, cu un devotament de care puțini o credeau capabi­lă, în ultimele luni ale vieții, alături de fiica sa, Valentina. Moartea lui George Valentin Bibes­cu, pionierul aviației ro­mânești și eroul de pe fronturile Primului Răz­boi Mondial, aduce din nou lumea bună la Mo­goșoaia. Prințul Bibescu e înmormântat în bise­ricuța ctitorită de Brân­co­veanu, a cărui siluetă veghează, din tabloul votiv, somnul celui care i-a dăruit Marthei Mo­go­șoaia ei scumpă.
Urmează luni infernale pen­tru prințesă, care intră într-un lung doliu. Dar suferința măr­turisită confeso­rului ei, abatele Mugnier, nu o scutește de datoria de gazdă la care ține atât de mult. Mogoșoaia rămâne același loc luminos, în care până și regii își căutau liniștea, plimbându-se pe sub castanii seculari, prin pajiș­tea plină de flori sălbatice, cutre­ie­rată de căprioare și de fazani, ori pe malul lacului, așteptând ca din apele verzi și adânci să răsa­ră știuca uriașă, căreia Martha, spu­ne legenda, îi fixase un cercel de aur în bot. În sânul acestei oaze încă intacte, Martha îi primește pe fugarii din Polonia, pe prințesa Lubomirska, pe contele Po­tocki, pe prințul Radziwli, scăpați de sub tirul avioa­nelor de vânătoare germane. Se străduiește să-l ajute pe fiecare cu ce poate, dar mai ales cu optimism și încre­dere. Ală­turi de doamna Thierry, soția ambasadorului fran­cez, des­chide un atelier muzical. În timp ce doamnele mane­vrează andrelele, tânărul pianist Dinu Lipatti le încân­tă, în decorul Mogoșoaiei, interpretând Mozart, De­bussy și Bach. Flacăra spiritului nu avea să pără­seas­că Mogoșoaia nici sub teroarea bombarda­men­telor. Dar cas­­tela­na pre­sim­te sfâr­șitul. Îl presimte împă­cată cu des­tinul ce-o aștep­ta.
Martha își vede senină viito­rul. Fără teamă și fără speranță! "Mă simt ciudat de detașată, li­beră și puter­ni­că, luându-mi adio de la tot ce am iubit pe acest pă­mânt amenin­țat: cele două case, cele două grădini ale mele, câmpiile și pă­du­rile moștenite de la tatăl meu, care ținea la ele. Secretul celor ca­re sunt legați de pământ, ca noi, e că moșiile noastre sunt în interiorul nos­tru. Chiar dacă le pierdem, ele ne rămân. Am în inimă balta mea, cu apele ei ador­mite, fagii și mun­ții mei nu mă vor părăsi ni­cio­dată...".

*

Prințesa Mar­tha Bibescu pă­răsește România în sep­tembrie 1945, după ce se asigură că Pa­la­tul Mogoșoaia, care urma să fie confiscat, este trecut pe lista monu­mentelor is­torice. Rămâ­ne, până la moar­te, în inimă cu apele molcome ale Mo­goșoaiei, cu răcoarea sa­loa­ne­lor și cu asfințitul soarelui pe lacul scânteietor. În 1973, cu puțin înainte de a muri, îl roagă, la Paris, pe Romulus Dianu, să-i îndeplinească o dorință de su­flet. Să meargă la mormântul bunului ei prieten, sa­vantul Vasile Pârvan, și să depună un buchet de flori frumoase. Neapărat culese din grădina ei de la Mo­go­șoaia!