JAZZY JO (IOANA SIHOTA) - Cântăreața albă cu voce neagră

Ines Hristea
Cu mama la cârmă, pe corabia muzicii

- Apariția ta în muzica românească s-a produs sub o etichetă șocantă: "cântăreața albă cu voce nea­gră”. Te flatează sau te intrigă?

- N-ar avea de ce să mă deranjeze. Din con­tră! Se știe că din punct de vedere muzical, rasa neagră are un atu indiscutabil: cutia de re­zo­nan­ță, cavitatea bucală este altfel construită decât la albi, este mai mare și atunci generează o voce mai plină. În cazul meu, nu știu exact cum s-ar putea explica fenomenul, fiindcă am o cons­trucție facială mai curând pe lung. Probabil ține de capacitatea pulmonară și de sistemul fonator. Ceea ce contează este că, într-adevăr, apelativul ăsta mă obligă în sensul unei continue îmbu­nă­tățiri a tehnicii vocale, dar și a felului în care trebuie să-mi modulez cântatul ca să transmit acea "catifea” din vocea neagră. Dacă Dum­ne­zeu mi-a dat darul ăsta, trebuie să am grijă de el. Uite, de exemplu, acum vreo doi ani, am avut o problemă cu corzile vocale, și-atunci, practic, am reînvățat să cânt corect, astfel încât să nu-mi mai agresez corzile, și acum vocea mea a do­bândit o amplitudine extraordinară și capaci­tatea de a putea "ataca” o paletă mai largă de in­ter­pretări.

- Talentul tău e o moștenire de familie? Cum s-a petrecut apropierea de muzică?

- Eu m-am născut cu muzica și în sânge, și în casă. (râde) Mama este profesoară de pian, așa că muzica e ceva "din mine”. Pe la patru ani, am fost întrebată dacă vreau să învăț să cânt cu-adevărat, nu doar să zdrăngăn pe clape, cum făceam până atunci. Am spus că "da”, și așa, cu mama "la cârmă”, am urcat pe corabia muzicii. Ulterior, ajunsă la vârsta potrivită, am intrat și la școala de muzică, dar, după opt ani, m-am decis să continui studiul pianului numai acasă, fiindcă mi-am dat seama că nu-mi doream o carieră de pianist de concert. Deși instrumentul mi-era drag și nici lipsită de talent nu eram, simțeam că nu asta era calea mea. Așa că am cotit-o spre limbi străine: am urmat liceul bilingv "George Coșbuc”, de aici, din București, orașul meu natal, apoi Facultatea de Limbi Străine, secția Engleză-Spaniolă. Numai că - vezi! - "ce ți-e scris, în frunte ți-e pus”. Pe la 16 ani, pă­rinții celei mai bune prietene m-au auzit cântând prin curte, la joacă, și mi-au zis: "Tu asta trebuie să faci. Să cânți”. Eu, care consideram că terminasem cu mu­zica, am fost cam reticentă, ei însă au insistat și, pâ­nă la urmă, m-au luat pe sus și m-au dus la emi­siu­nea "Ploaia de Stele”, de la TVR. Am intrat în concurs cu niște emoții... indescriptibile! Întotdeauna am fost teribil de emotivă. În orice caz, am câștigat preselecția, am mers înainte cu emisiunea și-a început să-mi placă ideea asta de a cânta vocal. Unde mai pui că tot acolo am avut noroc să fiu adoptată în echipa tehnică și am învățat, vreme de câțiva ani, ce înseamnă "bucătăria” unui produs de televiziune: am lucrat în car, la montaj, la sunet... Am trecut prin toate etapele de pregătire a unei emisiuni. Apoi un prieten mi-a spus că auzise de o preselecție pentru "Școala vedetelor”, ediția a doua. Informația asta pe mine nu m-a "frisonat”, fiindcă, din pricina emotivității, de­test concursurile. A doua zi însă, mama, pe care o pu­se­sem totuși la curent, m-a trezit și mi-a zis: "Trebuie să te duci la preselecție. Am un sentiment bun. Hai, du-te!”. Și m-am dus. Am dat proba și-am intrat. După con­cursul propriu-zis, "Școa­­­la vedetelor” s-a transformat într-un lung șir de emisiuni de divertisment, ceea ce mi-a dat ocazia nu doar să lucrez cu niște personalități precum Titus Munteanu ori Marius Țeicu, dar și să ex­perimentez vocal foarte mult. În plus, tot acolo l-am cunoscut pe actualul meu producător, Șerban Cazan. La vremea aceea, eram doi copii care învățau jucân­du-se, dar prietenia noastră a rezistat în timp și acum iată-ne colaborând profe­sio­nal. El e azi geniul muzical din spatele meu. Și suntem puși pe fapte mari. (râde) Dar să revin. La foarte scurt timp după ce "Școala ve­detelor” a ajuns la final, printr-un concurs de împre­jurări, am intrat în echipa "Megastar”, de la Prima TV. La primele două ediții, am făcut backing vocal. Numai că, tot urmărindu-i pe concurenți, parcă a început să mă împingă și pe mine dorința să mă testez, așa că, la a treia ediție, am intrat în concurs. Nu mă întreba de unde mi-am adunat curajul! (râde) A fost însă o decizie excelentă, pentru că așa am avut ocazia să lucrez mult mai intens pe tehnica vocală, în special cu Crina Mar­dare, pe care o iubesc ca pe o a doua mamă. Am ajuns până în finala "Megastar”, dar n-am câștigat, fiindcă astea sunt preferințele publicului românesc: bărbații sunt mai votați decât femeile. De-asta m-am bucurat enorm de succesul lui Julie Mayaya, câștigătoarea con­cursului "Vocea României”, ediția de anul acesta. Nu numai că are o voce extraordinară, dar sper că a reușit să deschidă drumul și altor talente feminine. În orice caz, după "Megastar”, la aproximativ două luni, am participat la preselecția organizată de trupa Jukebox, care căuta două voci de fete. Și uite că luna asta se împlinesc 5 ani de când cânt cu ei. Ceea ce e o mare bucurie pentru mine. Jukebox a debutat ca o trupă de cover-uri, dar a evoluat și, încă de acum 3 ani, a început să includă în repertoriu și piese proprii, iar acum vrem să ieșim pe piață nu doar prin concerte, dar și cu un album. Ceea ce e extraordinar la Jukebox este că, în­tr-adevăr, cântăm pe rupte: cântăm live și cântăm foarte mult! Iar experiența directă este, după cum se spune, cea mai bună școală pentru un interpret.

În brațele lui Smiley

- Dar o carieră solo nu te tentează? Sau nu-ți do­rești să fii doar tu în centrul atenției?

- Ba da, acesta este proiectul meu paralel, la care am prins să lucrez încă de acum un an. Am ex­perimentat vocal și melodic împreună cu Șerban, producătorul meu, astfel încât să obținem niște piese care nu doar să prindă la public, dar care să mă și reprezinte. Următorul pas este să ies în lume cu un prim single - până în vară - căruia îi vom face și videoclip, după care va urma și un album.

- Există vreo persoană căreia să simți că-i datorezi un "mulțumesc” special din punct de ve­dere profesional, o persoană care să întru­chipeze figura maestrului?

- Sunt mai multe persoane cărora le datorez unul sau mai mulți pași înainte pe drumul acesta al muzicii, dar acum simt că am a le mulțumi în mod special colegilor mei de la "Ha Ha Ha Pro­duction”, firma cu care am semnat un contract de management și producție. De la fiecare dintre ei învăț fantastic de mult zi de zi, iar, pe de altă parte, alături de ei mă simt ca într-o familie. "Ha Ha Ha” înseamnă nu doar solidaritate profe­sio­nală, ci și umană, fiindcă acolo nu există rivalități, nu există orgolii, ci toată lumea contribuie la "produsul” celorlalți și toată lumea se bucură de succesul celorlalți. Suntem, într-adevăr, prieteni, ne cunoaștem dincolo de necesitățile profesionale și funcționăm pe principiul "Toți pentru unu și unu pentru toți”. Petrecem sărbă­torile împreună, ne facem surprize cu ocazia aniver­sărilor, mâncăm împreună... Eu, când merg la studio, plec de-acasă și mă duc la a doua mea casă. Așa simt. Și sunt extrem de recunoscătoare pentru această bucurie - o astfel de frățietate, trebuie să recunoaștem, este destul de rară -, pe care am "dobândit-o” tot dato­rită lui Șerban, pe care am ajuns să-l consider îngerul meu păzitor: el m-a susținut întotdeauna, el mi-a dat încredere în zilele mai "înnorate”, el m-a adus la "Ha Ha Ha”, unde Smiley m-a primit cu brațele deschise și m-a încurajat constant. Tot el, Șerban, este și cel care se ocupă de tot ceea ce înseamnă producție pentru Jazzy Jo. Și - poate că o să te surprindă - simt că poate cel mai mare "mulțumesc” îl datorez bunicii și buni­cului meu, oamenii care m-au crescut și m-au modelat. Mama era nevoită să lucreze, ca să ne întreținem, deci pe ea o vedeam numai seara, când ajungea acasă, așa­dar bunicii au fost cea mai constantă prezență din viața mea, mai ales în perioada de formare. Bunicul mă ducea și mă aducea de la școală, bunica îmi pregătea toate bunătățile pământului și mă aștepta cu ele frumos aranjate pe masă, amândoi mă ajutau la lecții, îmi in­dicau ce cărți ar fi potrivit să mai citesc, toți trei mer­geam în parc, la teatru, la film sau, vara, câte o lună de zile, la băi. Și tot de la ei doi, dar în particular de la bunicul, am prins drag de povești, fie că e vorba de basme, fie că e vorba de întâmplări adevărate. Bunicul a luptat în cel de-al doilea război mondial și, serile, mă lua în brațe și-mi istorisea tot felul de pățanii de-ale lui din acea perioadă. Și tot el m-a învățat cum sunt oamenii, ce înseamnă tăria de caracter, ce înseamnă cumpătarea... Vezi, toată această copilărie aureolată pe care am primit-o cadou de la bunicii mei, toate po­veștile și povețele lor au desenat relieful sufletului meu, iar sufletul este "instrumentul” cel mai de preț al unui artist, indiferent de zona în care se manifestă el. Dacă nu pui suflet în ceea ce faci - orice ai face - toată tehnica din lume nu ți-e de-ajuns, nu poate să te facă un artist adevărat! De-asta zic că lor, bunicilor mei, le datorez cel mai mare "mulțumesc”, chiar și atunci când e vorba de profesie.

- Dar mama ce părere are despre drumul pe care ai apucat-o?

- După ce s-a împăcat cu gândul că nu-i voi călca pe urme și că nu voi fi pianistă, a trebuit să se împace și cu gândul că nu voi îmbrățișa nici o meserie "cla­sică”, de pildă că nu voi fi niciodată profesoară de en­gleză. (râde) În orice caz, acum, când mă vede cât de fe­ricită sunt, nu mai are nici o strângere de inimă și e alături de mine sută la sută. Sunt foarte norocoasă să am așa o mămică!

- Anual, zeci și zeci de fete caută celebritatea în muzică. Ce crezi că te scoate pe tine din pluton? Ce te recomandă pentru succes, Jo?

- În primul rând, cred că principalul meu atu îl reprezintă vocea. Faptul că e distinctă și caldă. Apoi e vorba de genul de muzică pe care îl cânt și îl compun eu, o muzică născută dintr-un melanj de stiluri: puțin jazz amestecat cu un pic de funk, cu o linguriță de pop-rock și un vârf de cuțit de foxtrot, totul garnisit cu so­no­rități specifice anilor 30-40. În România nu s-a mai încercat așa ceva. Și, nu în ultimul rând, cred că mai e vorba de două trăsături de caracter: tenacitatea și fairplay-ul. Trăsături care mi-au fost întărite de edu­cația pe care mi-a dat-o bunicul. Iar acum, că el a ple­cat dintre noi, sunt și mai motivată ca înainte să devin omul și profesionistul pe care el a visat să-l vadă cres­când din mine.

- Te-am văzut cântând de mai multe ori și, de fie­care dată, m-a izbit siguranța de sine pe care o afi­șezi. De unde îți vine ea?

- Vine din experiența cântatului live niște ani de zile și în cele mai diverse formule - pe scene cât o cu­tie de chibrituri sau pe scene mari (precum "Cerbul de Aur” sau "Eurovision”, unde se mai adăuga și pre­siu­nea camerelor de filmat) și în fața unei vaste tipologii de spectatori. Și vine din bucuria mea nebună de a cân­ta. Când mă urc pe scenă, intru într-o altă lume, o lume plină de emoții și sentimente, pe care mă străduiesc să o proiectez cât mai fidel în afară, astfel încât ea să ajungă nealterată și la public.

Somn bun și sală

- Drumul către succes nu-i ușor. Cere o aservire totală. Cum reziști? Ai adoptat un regim de viață spartan, te îngrijești în vreun fel anume...?

- Din păcate, oricât de mult mi-aș dori să duc o viață organizată și mai așezată, e imposibil. În timpul săptămânii lucrez în studio sau filmez sau fac probe, iar în week-end-uri am cântări. Deseori, activitatea mea de peste zi se prelungește până târziu, în noapte, așa că a doua zi de dimineață sunt nevoită să ratez răsăritul și să amân trezirea până pe la ora 11. De-altfel eu consider că somnul este cel mai bun aliat al meu, cea mai bună baterie pentru refacerea energiei și cel mai bun medicament pentru vocea obosită. Astfel că am grijă să dorm cât mai mult. De pildă, după cântări, în loc să mai rămân cu prietenii la o cafea, prefer să merg acasă și să mă culc. În rest, ca să mă restabilesc, atât fizic, cât și mental, merg la sală zilnic. Asta îmi dă o energie extraordinară și un tonus fantastic. Vara mai alternez sala cu plimbări pe role de câte 3-4 ore. Îmi place să mă las "să alunec” pe străzi cu case vechi. Eu sunt pasionată de lucrurile vechi, pentru că întot­dea­una lucrurile vechi în­chid în ele povești. Dacă aș avea de ales între a-mi cons­trui o casă nouă și a cumpăra o casă veche și a o recondiționa, n-aș sta nici o clipă pe gânduri și aș alege varianta B. Din ace­lași motiv, al pasiunii pentru obiectele cu patina vremii, ador să scor­mo­nesc prin anticariate. Me­reu sunt în căutare de co­mori. Știi care e cel mai mi­nunat parfum din lume? Parfumul cărților vechi. (râde) Apoi, serile, după ce m-am liniștit (și mi-am fă­cut ritualul de frumu­sețe, care înlocuiește cremele de orice fel cu uleiul de ar­gan), îmi place să mă uit la filmele mele de suflet, adi­că filmele cu Fred Astaire și cele cu The Rat Pack. Iar atunci când chiar sunt într-o pasă proastă, îmi pun DVD-ul cu "Cântând în ploaie” și, ca prin far­mec, soarele îmi răsare în ini­mă, inclusiv la 1 noap­tea. (râde)

- Dar dragostea ce loc ocupă în viața ta, Jo?

- Artiștii au feluri dife­rite de a se raporta la acest sentiment: unii îl caută pen­tru dulceața începu­tu­lui, alții pentru gustul amă­rui al sfârșitului, iar alții se feresc de el cu disperare, de teamă să nu-i deturneze sau să nu-i secătuiască interior. Până acum eu am trecut și printr-o poveste de dragoste care, în plin apogeu, m-a făcut extrem de creativă (eram îndră­gos­tită pâ­nă peste urechi și, în același timp, aveam o inspirație ieșită din comun: toată ziua cântam și compuneam), dar și printr-o poveste care, abia atunci când s-a sfârșit, m-a inspirat, abia tris­tețea finalului mi-a hrănit creativitatea. Azi sunt singură, dar nu nefericită: mă con­centrez pe profesie și asta deocam­dată mi-e suficient. Totuși, îmi doresc să simt din nou fiorii iubirii. Însă pen­tru asta, nu caut să forțez soarta, ci o las pe ea să-mi trimită în cale pe cine tre­buie și când trebuie. În plus, la 28 de ani, și eu am căpătat suficientă limpe­zime ca să știu ce-mi doresc de la băr­batul de lângă mine. Am nevoie de un om care să știe să mă protejeze, să mă susțină, să mă stimuleze intelectual și emoțional. Am nevoie de un om cu care să formez o echipă, să ne fim alături, unul pentru celălalt, cu-adevărat și la bine și la greu. Eu nu sunt o femeie superficială, și de aceea nu mă intere­sează un partener su­perficial. De fapt, da­că e să fiu sinceră până la capăt, ceea ce îmi doresc este o po­veste de iubire ade­vărată, așa cum a fost aceea dintre bunicul și bunica mea. Ei sunt modelul meu de via­ță, iar căsnicia lor e exemplul suprem de iubire. De la ei am învățat ce înseamnă să te potrivești cu omul de lângă tine. Bunica era o femeie iu­te, mereu o tolbă pli­­nă de vise și de pla­nuri. Bunicul era ge­nul molcom și cum­pătat, care despica firul în patru. Antiteza asta însă i-a ajutat. Bunicul a temperat-o pe bunica și astfel multe lucruri care ar fi putut să iasă prost din cauza iureșului ei nu s-au mai întâm­plat, iar bunica i-a dat bunicului impulsul de care avea nevoie ca să treacă la fapte și să nu rămână numai în sta­diul de analiză. Așa, din echilibrul acesta născut din contrarii și din marea lor iubire, bunica și bunicul au făcut împreună o casă și o familie, au cres­cut o fiică frumoasă, inteligentă și cu capul pe umeri, dar și o ne­poată, adică pe mine. Mă abțin de la a mă des­crie singură. (râ­de)

- Ultima întrebare, Jo: ce urmează în anul acesta, cu număr de ghinion?

- Până în vară, după cum ți-am spus, urmează să așez prima cărămidă de la temelia carierei solo: voi lansa primul meu single. În afară de asta, ceva mai în­colo, când programul meu nu va mai fi chiar atât de su­focant, mi-aș dori foarte mult să dau o probă la Ope­retă, pentru că Opereta e singurul loc unde se poate face musical în România. Deocamdată. Iar a juca și a cânta într-un musical e marele meu vis, asta mi se pare că ar fi împlinirea mea ca artist. Până atunci însă vreau - chiar anul acesta - să ajung la Londra și să mă desfăt cu toate musical-urile din West End.