ANDRA CLIȚAN - "Atâta mi-e de drag portul maramureșean, că-l port cu mine prin lume"

Designer vestimentar

S-a născut la Baia Mare, în 1983. A crescut și-a locuit acolo până în 2002, când a hotărât să-și mute destinul la Cluj, pentru a studia la Universitatea de Arte și Design. În 2004, a plecat într-un stagiu în Franța, la Ecole Superieure des Arts Decoratifs din Strasbourg, iar în 2008 a primit o bursă la Londra, la Central St. Martins College of Art and Design. În ianuarie 2013, Andra Clițan prezenta pe podiumul Festivalului Internațional de Modă de la Berlin o colecție „to die for”, având ca sursă de inspirație costumul maramureșean de înmormântare. Pasiunea ei pentru plaiurile natale a făcut-o pe Andra să poarte locul nașterii în toate călătoriile și studiile sale


"Une autre Roumanie"

- Maramureșenii au faima unui neam de oameni mândri, gospodari și, pe bună dreptate, făloși. Forța lor vitală, puterea cu care trăiesc, e vizibilă în mai toa­te felurile în care se exprimă: în cântecele lor cu strigături, în porțile lor împărătești, în frumusețea caselor vechi de lemn, în simplitatea majestuoasă a portului popular. Când a început relația ta cu costu­mul maramureșean?

- Ai dreptate. Așa se pare, că avem o stea în plus la capitolul vitalitate. Bem vesel și petrecem tare, cântăm cu strigături, ca să știe lumea că nu sun­tem un neam de sfioși! Iar costumul ma­ra­mure­șean e încă un mod de a exprima aceeași concepție de viață. Într-o formă sau alta, întotdeauna am purtat costumul mara­mureșean, adesea asortând elemente în com­binație cu haine contemporane. Port cu mine locul în care m-am născut și-am crescut, cu tot ce înseamnă asta, și îmi place s-o arăt. E destul de precis momentul în care m-am apucat să-l folosesc ca sursă de inspirație. Eram în anul II de facultate, când am plecat cu o bursă Erasmus, la Ecole Superieure des Arts Decoratifs, din Strasbourg. Spre deo­sebire de felul în care se studia acasă, acolo tema de semestru era liberă. Nu știu dacă știți, dar prin programele de burse Erasmus se întâmplă să se strângă în aceleași centre universitare studenți din toată lumea. În acest context, când m-am trezit cu libertatea de a propune un proiect exact cum voiam, alegerea intuitivă și imediată a fost să fac ceva legat de identitatea mea. Așa că am creat colecția Geanta-obiect, în care am creat genți din lemn, din metal, din lână și broderie tradițional-româ­nească, care puteau fi și obiecte cu care să decorezi interiorul casei. Profesorilor le-a plăcut enorm pro­pu­nerea asta. Ei ne ziceau mereu să ne inspirăm din spe­cificul culturii căreia îi aparținem și m-au încurajat în căutarea asta, fiindcă le arătam ceva ce ei nu mai vă­zuseră și nici nu și-ar fi putut imagina: era o cu totul altă perspectivă asupra obiectelor decorative. Mi-a plăcut în mod deosebit când unul dintre ei mi-a spus "Mulțumesc că ai avut generozitatea de a vrea să ne arăți de unde vii, «une autre Roumanie», departe mult de preconcepțiile și clișeele existente aici despre țara ta”.

- Cum potrivești "perla" asta, atât de atemporală, costumul tradițional, cu ceva care e acum pe val?

- La fiecare proiect pe care-l gândesc mă focu­sez doar pe un detaliu, două, pe care vreau să le includ. Dacă am o pasiune pentru broderie, pentru o gamă cro­matică sau anumite materiale sau motive decorative, pornesc de la ele. Pe urmă încerc să transpun ele­men­tele care mă inspiră pe produse contemporane, mo­derne: sunt atentă la tendințe, la designul contemporan, ele mă ghidează mai departe. Să explic puțin: tendin­țele în modă sunt stabilite de birouri internaționale de tendințe și, în funcție de asta, fiecare designer creează stiluri. Stilul e ceva personal, aici am libertatea de a aduce identitatea mea maramureșeană, s-o fac să stră­lu­cească în prezent. Eu nu pot face ceva foarte mi­nimalist, sau japonez, sau constructivist, pentru că nu mă reprezintă lucrurile astea. Încercări de a "mo­derniza" costumul maramureșean se petrec și în satele din Maramureș, dar din păcate ce se întâmplă acolo e destul de trist și de comercial. Femeile mai în vârstă au costumele cam cum erau pe vremuri, dar cele făcute azi au început să fie brodate pe poliester în loc de bumbac, cânepă sau in. Cândva, nu existau asemenea abateri de la calitate. Sau am mai văzut cazuri în care unele femei încearcă să dea o notă de contemporan cos­tumului tradițional, dar o fac cu mijloace nepo­tri­vite folosind, de exemplu, dantelă industrială. Dorința asta de a-l moderniza arată, pe de altă parte, aceeași dra­goste pe care o am și eu pentru portul maramu­reșean: atâta mi-e de drag, că nu-mi vine să-l las uitat la naftalină, ci să-i dau un nou suflu de viață. Pur și simplu, nu pot să-l abandonez istoriei, să-l încui într-o debara sau într-un muzeu prăfuit: vreau să-l port, să-i arăt spiritul și tăria de-a trăi.

"Haute couture" Maramureș

- Lucrarea ta de doctorat, al cărei rezultat e și co­lecția pe care ai prezentat-o la Berlin, are ca temă costumul maramureșean de înmor­mân­tare. Ce te-a atras la acest su­biect, încât să-i dedici atâta timp din viață?

- Am început cu gân­dul de a studia cos­­tu­mul tradițional de sărbătoare din Țara Ma­­ramureșului. Cos­tu­­mul de sărbătoare e costumul cel mai "bogat”, mai "haute couture" (râde), pe care fiecare maramureșean trebuie să-l aibă și pe care-l poartă cam toată viața oda­tă ajuns la maturitate. Iar fiecare costum e o operă uni­cat, care conține simboluri ce vorbesc despre apar­te­nența individului, despre ce-i place, cum e ca om. E în­totdeauna făcut pentru cineva. Și e costumul pe care-l poartă la toate sărbătorile din viață. Acum 4 ani, nu știam că o să merg chiar pe ritualul înmormântării ca parcurs principal. M-a captivat tema asta încet, încet. E un subiect care nu prea a fost tratat, poate pentru că nu ne place să-l integrăm în viață. E singura experiență la care nu putem parti­cipa decât în ipostaza de martor, ca rude sau prieteni. E un eveni­ment încărcat de mister și, pe undeva, aici e și frumusețea lui: cu toții credem câte ceva cu pri­vire la moarte, așa cum credem că o să fie nunta sau alte ex­pe­rien­țe care ne așteaptă în timpul vieții, dar spre deosebire de alte lucruri pe care ni le imaginăm și pe care apoi le verificăm trăin­du-le, moartea e singurul eveni­ment despre care nimeni nu poate spune că l-a trăit și știe ce este. Credința despre moarte e poate cea mai intim subiectivă expe­riență din parcursul unui om: ce simți, ce vezi, cum e, dacă e ceva dincolo sunt toate lucruri pe care nu le vei putea împărtăși cu alt­cineva - e experiența ta și atât. Și tocmai pentru că moartea, atât de misterioasă, e acceptată fără opoziție, fără înver­șunare, exact cum e. Mie ritualul de înmormântare mi s-a părut foarte interesant: e ritualul cel mai încărcat de simbo­luri și cel mai complex.

- Felul în care ne îmbrăcăm fiecare este un fel de a comunica ceva despre noi?

- Da, fie suntem conștienți de asta, fie că nu, ori­ce haină pe care o purtăm comunică ceva despre perso­nalitatea noastră. Ai zile când ai chef să te îmbraci în negru și altele când nu poți ieși din casă dacă nu te îmbraci în ceva colorat. Toate astea vorbesc despre starea noastră interioară, despre ceea ce simțim. Din­colo de culoare, mai e și stilul în care te îmbraci. Sunt oameni care se îmbracă mai degrabă în linii clasice și alții cărora le place să asocieze clasicul cu o cravată mai trăsnită. Dacă ne uităm în Maramureș, vedem culori foarte puternice, culori pe care trebuie să ai curaj să le pui împreună. Să pui roșu împreună cu cyclam, cu rozul acela foarte tare, cu verde, cu turquoise, e aproape nebunie. Și le vedem acolo și-n covoare și în fuste și-n eșarfe. Sunt asocieri de cu­lori pe care nu oricine îndrăznește să le facă și pe urmă să le și poarte. Lucrul ăsta spune multe despre caracterul maramureșeanului. Eu sunt conștientă de faptul că nu oricine poate să poarte hainele pe care le fac eu, că nu oricine s-ar simți bine în ele. Sunt femei care s-ar simți caraghioase sau extravagante și purtân­du-le ar face un efort, cum e și firesc să se simtă când ceva nu le reprezintă. Dacă stau să mă gân­desc cine mi-ar purta creațiile, mi-e clar că l-aș de­scrie ca având un caracter puternic și curajos.

"Mama a fost muza!"

- Ce anume te-a făcut să te exprimi ca artistă prin... haine?

- Explicații pot fi sute. Pot fi atât de complexe încât să scriu un doctorat despre asta sau atât de simple, încât să spun că mama mi-a fost muza. Mama a fost dintotdeauna o femeie conștiincioasă în ceea ce privește felul în care arată, o maramu­re­șeancă cochetă, mereu atentă la armonia hainelor cu care se îmbracă. De mici ne-a îmbrăcat foarte atent: ne făcea haine la fiecare dintre sărbătorile importante, Paște, Crăciun, când era musai să primim haine noi. Iar când aveam serbări la școală, ne făcea niște rochii ca-n filme. Îți dai seama cât de bine mă simțeam! Mă simțeam iubită știind că mama gândea hainele astea doar pentru noi și că nimeni altcineva din lumea întrea­gă nu mai are asemenea haine. Femeile din familia mea au fost tot timpul foarte feminine. Mama tot timpul mă ceartă când nu-mi aranjez hainele sau dacă mă îngraș peste măsură, sau n-am grijă de mine. Când mă vede obosită și neîngrijită, mă ceartă: "O femeie n-are voie să fie așa!”. Musai să am și o ținută fru­moasă a corpului. Așa că destul de devreme, am știut că asta voi face. Desenam întruna la ore în clasele mici de școală, umpleam caietele de schițe, până când n-au mai avut de ales ai mei și au trebuit să mă dea la Școala de artă să fac Pictură.

- Cum e femeia stilului tău vestimentar? Pe po­diumul de la Berlin, colecția ta descria o adevărată "power-frau", o femeie de esență tare, fundamental feminină.

- E, într-adevăr, o femeie puter­nică și curajoasă. E stăpână pe ea și pe ce știe să facă. E o femeie care se in­dividualizează în societate. Com­plexă. E o femeie care are și o doză de nebunie, dar nebunia aia frumoasă, de a fi altfel într-un context care pro­pune uniforme și judecăți facile. Am cliente care lucrează în bănci, de exem­plu. E clar că în acel context, purtând ceea ce propun eu, ele ies din tipare, n-are cum să nu se vadă indi­vidualitatea! Dacă stau și mă gândesc bine, nici eu nu aș fi avut curajul să fac o colecție cum e asta în urmă cu 3-4 ani. Dar trăind pe cont propriu de foarte mulți ani, am avut multe experiențe care m-au întărit și m-au format. Toate parcă au venit când a trebuit și s-au întâmplat ca să cresc: am lucrat și în fabrică, învățând foarte multe aspecte tehnice ale meseriei mele, am lucrat și la o revistă, ca re­dactor de modă, experiență foarte di­ferită, în care mai degrabă îmi pu­neam la treabă abilitatea de a crea ar­monie cromatică. Peste astea, am învățat mult din ex­periența de lucru cu Philippe Guilet, care a fost ata­șatul artistic al Ambasadei Franței în România. Am lu­crat cu el la un proiect al Asociației 100%.ro, la care el era designerul unei colecții couture. La acel proiect, eu lucram direct cu meșteșugarii români și a ieșit o co­lecție de haine unicat, de foarte bună calitate, cu bro­derii lucrate manual. Înainte de asta, Phillippe lucrase la Jean Paul Gaultier, la Thierry Mugler, la Donna Karan, deci venea cu o experiență de modă de invidiat. Re­cu­nosc că abia acum mă simt stăpână pe mine și puter­nică. Dacă hainele mele transmit toate astea, înseamnă că, într-adevăr, felul în care te maturizezi și cum te schimbi se vede în munca ta.

Petale de flori

- Spre deosebire de acum cinci, zece ani, observ în București o înflorire a stilurilor vestimentare, mai ales la tineri. Mi se pare că a ajuns să se rafineze expresia personalității tale prin felul în care te prezinți în fața celorlalți.

- Și mie mi se pare, da! Sunt foarte atentă la expri­mările astea. Ca designer, toate astea îmi vorbesc despre evoluția menta­li­tății și despre ce am de­venit pregătiți să facem. E din ce în ce mai bine. Dar trebuie să devenim con­știenți că fiecare din noi contribuie la armonie, la fru­mosul general. Să zi­cem că fiecare din noi e petala unei flori. Știin­du-se petală, fiecare din noi are responsabilitatea de a fi frumos la privit, pentru ca, în ansamblu, floarea să fie frumoasă. E păcat că în România încă ne împiedicăm de graba cu care strâmbăm din nas și spunem "dar e ciudat”, când cineva se îmbracă altfel decât sunt ceilalți obișnuiți să vadă. Păi, pe vremuri, să apară cineva cu un costum nou era o pro­vocare pentru toți! Da­că ne uităm la costu­mul popular din Buco­vina, treaba asta se vede: de­ve­nea o competiție de crea­tivitate și fiecare apărea din când în când cu un nou costum, și mai bo­gat, și mai creativ bro­dat! Și la noi în Mara­mu­reș exis­tă datoria asta față de comunitate, ca oamenii să fie cât mai frumoși la sărbătorile satului sau fa­miliei: un fel de "Suntem maramureșeni, cum adică să mergem noi mai prejos?”. Dacă noi nu reînviem ideea de a fi fru­moși împreună, o să ne plafonăm me­reu în sentimente distructive, ca invidia, ca strâmbatul din nas, care nu duc la nimic bun. Există, desigur, și o chestiune de uniformitate, legată de identitatea comu­nă a grupului, dar există și libertatea individuală: fa­milia mea are simbolurile astea, familia vecină, pe alea. Și e frumos să citești frumosul din simbolurile vecinilor, iar ei să le aprecieze pe ale tale. Și fiecare să fie mândru și să-și dorească să fie frumos, pentru că numai așa putem fi frumoși împreună.

"I love Miss Clițan"

- Povestește-ne despre participarea la Festivalul Internațional de modă de la Berlin, unde ai fost unul dintre cei trei "Romanian Designers”.

- E prima mea participare pe un podium inter­na­țio­nal de mo­dă. De altfel, e o săptămână a modei foarte vizibilă printre cele mai importante personaje din lu­mea modei internaționale. E una dintre cele mai tinere săptămâni ale modei internaționale și e foar­te urmărită: vine multă presă și mulți cumpărători care dețin lanțuri de magazine multibrand sau buticuri specializate pe haine de autor. Pentru că ador ce fac și simt că am ajuns la o maturitate pe care o caut de multă vreme, vreau să trăiesc din munca mea. Până acum, m-am descurcat fă­când o echilibristică între impe­rativul vieții și creația mea. Dar acum simt că e momentul să dez­volt brandul meu: să se poarte Maramureșul meu în lume! După participarea la Berlin, am avut review-uri foarte bune, cineva începea articolul cu "I love miss Clițan” și continua spunând - citez traducând din memorie - că e fascinată de cum am asociat elemente din costumul și arta tra­dițional românească cu designul contemporan, iar că rezultatul sunt haine "to die for!”, semn că a înțeles ce am vrut cu colecția asta. E foarte încurajant să primesc astfel de feed-back-uri de la oameni care nu cunosc neapărat cultura noastră, dar care se pricep foarte bine la modă. Și în România, cei care au ceva de spus în domeniu mi-au dat feed-back pozitiv și încurajant: hainele mele urmează să apară în edi­toriale de modă din cele mai importante reviste de acest gen de la noi. Sunt bucuroasă de toate astea, pentru că îmi confirmă că în momentul în care faci ceva cu respect pentru ceilalți și din dragoste pentru ceea ce faci, aprecierile și recunoașterea nu întârzie să apară.

- Plănuiești să-ți deschizi un magazin cu haine unicat?

- Da, hainele pe care le fac sunt colecții de autor. Mi-aș dori să produc serii mici, dar prefer vitrina virtuală a unui site web, decât cea a unui magazin fizic. O prefer și datorită mobilității pe care mi-o oferă. Site-ul web e în sine o vitrină: te uiți, iar dacă ceva îți place intri, iar eu sunt acolo să te consiliez, să te ghidez, să te ajut să-ți cumperi haina care te comunică așa cum vrei să te comunici. Și e cu atât mai frumos, cu cât hainele astea pot fi și sub privirea unor oameni din alte țări, care se pot simți atrași văzând ce le propun. Iar faptul că sur­sa de inspirație e un loc și o cultură din România ar putea să le sedi­men­teze percepția corectă despre țara noastră: că suntem un popor de oa­meni buni la meseriile noastre, deschiși, veseli, capabili de a vedea fru­mosul și de a-l produce.

- Ce urmează pentru tine?

- Mă văd plecând din nou o perioadă în străi­nă­tate. Așa sunt eu, aș pleca oricând, oriunde. Sunt un om deschis, care iubește să cunoască alte lumi și alte culturi. Eu cred că dacă te-ai născut într-un loc, ai pe undeva datoria să cunoști și alte culturi. Dacă tot suntem liberi să călătorim abia de 20 ani, și e o libertate câștigată greu, n-ar fi stri­gător la cer să n-o fo­lo­sesc? Cum se îm­pros­pă­tează altfel cultu­ra? Fie­care contact cu o nouă cultură ne îmbogățește. Si­­gur că atunci când spun că vreau să călătoresc și vreau să cunosc, nu vorbesc de o dezertare de la pro­pria cul­tură: când plec, tot cu Maramureșul în suflet plec. N-am cum altfel: e întipărit în ADN-ul meu (râde)! Dar e important pentru mine să cunosc acele culturi tră­ind în mijlocul lor, nu din documentare la TV, pen­tru că numai așa pot pricepe resorturile interioare care pot face ca ceea ce știu din cultura mea a fi frumos, să fie altceva în altă parte.