Părintele Cleopa și trunchiul de copac
- În presa românească preocupată de viața spirituală, tema pustniciei ocupă un loc important. Din păcate, cei ce au trăit această mare experiență - sihaștrii - evită să facă mărturisiri despre ea. În calitatea dvs. de specialist al problemei (sunteți profesor de istoria religiei și bun cunoscător al vieții monahale bucovinene) ați putea să ne spuneți de ce?
- Din motiv de smerenie. În ceea ce faci, trebuie să fii anonim, să nu te trufești nici măcar pe patul morții. Iată de ce marii sihaștri cer să fie îngropați în cărare, să fie călcați de toată lumea în picioare. Condiția de sfânt, de om îmbunătățit este de un dramatism formidabil, cu multe ispitiri, dar și cu multă fericire dăruită de Dumnezeu - fericirea rugăciunii inimii. Nu e la îndemâna oricui să trăiască pe cele mai deșertice piscuri, acolo unde până și lupii se întorc din drumul lor. Să trăiești ca sfântul Ilie, hrănit de corbi și, în același timp, să faci o grădină din piatră golașă - așa ceva nu se poate împlini decât cu forța pe care ți-o dă Dumnezeu. Părintele Cleopa, atunci când a plecat în pustnicie la Stânca Corbului, a stârnit multă zarvă în mânăstire, câtă vreme - se zicea - nu ceruse, după tipic, binecuvântarea a trei persoane: starețul, preotul și duhovnicul mânăstirii. A plecat, deci, luând cu sine doi saci cu pesmeți, și starețul a adunat imediat obștea zicând: "Cleopa a înnebunit. A plecat fără binecuvântare”. Revenind șase luni mai târziu în mânăstire, părintele va fi judecat aspru de frați și pus la canon, drept pedeapsă. După ani și ani, când starețul își va simți sfârșitul, va recunoaște în fața obștii că părintele Cleopa plecase în pustnicie cu aprobare, adăugând apoi: "Dacă v-aș fi spus adevărul, făceați din el un sfânt și pierdea totul”. Iată de ce părintele refuza laudele, zicând despre sine că e Moș Putregai. Iată de ce suspecta articolele înălțătoare din presă, considerând că sunt o mare ispitire. Cu cât te înalți, cu atât ai de unde cădea. Drama sfinților este că pot pierde totul, chiar în ultima clipă a existenței lor. Pierzi o întreagă viață de privațiuni, trufindu-te fie și în gând. Când a intrat prima dată în mânăstire, părintele Cleopa a fost pus să stea la intrare și să izbească într-un trunchi de copac. A stat așa câteva zile, fără ca cineva să-l întrebe dacă îi este foame sau sete. Chemat fiind de stareț, acesta i-a zis: "Cât ai stat acolo, trunchiul ți-a cerut de mâncare? S-a plâns el de ceva? Ei bine, dacă vrei să rămâi în mânăstire, așa să faci și tu”. Neascultarea duce la trufie și, mai departe, la nemântuire. Se povestește că un frate a fost pus de către stareț să planteze în grădină morcovii cu vârful în sus. Seara, l-a găsit cu morcovii neplantați. "Părinte”, i-a zis el starețului. "Morcovii nu cresc cu vârful în sus.” Starețul l-a privit cu milă și l-a alungat din mânăstire, zicând: "Știu și eu asta, dar nu morcovii, ci tu trebuia să crești”.
"Vinde-ți familia și vino!”
- De ce este nevoie de toate aceste încercări? De ce toți călugării spun că au venit la mânăstire pentru că au avut semn?
- Venind la mânăstire, intri într-o luptă teribilă. Sărăcia, dezamăgirea în iubire și alte asemenea motive nu dau temei adevărat deciziei tale. De aceea, prima dată ești refuzat, pus la încercări. Mie, când am vrut să intru în Mânăstirea Rarău, părintele Baican Temelie mi-a zis: "Vinde-ți familia și vino”. "Cum să-mi vând familia?”, am întrebat. "Nu pot face așa ceva.” "Atunci nu veni.” Era limpede că misiunea mea era în altă parte. De fapt, darul celibatului e ca cel al căsătoriei. Nu oricui îi este dat. Până și marele nostru părinte Stăniloae zice: "Nu sunt liturghist. Fiecare cu harul său”.
- Îmi amintesc de o întâmplare din Pateric, când cineva a întâlnit după multe căutări un schivnic și, întrebându-l care ar fi marele secret al vieții descoperit de el în pustie, acesta a răspuns: "Să taci, fiule”. De ce este atât de importantă tăcerea?
- Dacă faptele tale stau în vorbărie, nu mai poți asculta ce-ți spune Dumnezeu. Trebuie să înveți a asculta. Numai așa a învățat părintele Cleopa, în pustia de la Piatra Tăieturii, să vorbească cu păsările, cu pomii. Numai așa a reușit sfântul Francisc să încreștineze, cum se zice, un lup. Marele părinte Paisie Olaru de la Sihăstria, cel care pustnicise șase ani în munți, stătea pe prispa chiliei și auzea cum în depărtare un țăran își bătea boul cu o țapină, pentru a scoate carul dintr-un șanț. Atât de mare milă i-a provocat bătaia animalului, încât părintele, deși era bătrân de 90 de ani, a început să se roage și să împingă asemenea vitei stâlpul pridvorului. Atât de tare împingea, încât monahii au năvălit din casă îngroziți, crezând că e cutremur. În clipa aceea, și căruța a ieșit din șanț, și părintele a revenit la liniștea de dinainte, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Patericul e plin de asemenea întâmplări, unele și mai uimitoare, cum ar fi vederea în duh sau levitația, așa cum făcea sfânta Maria Egipteanca. Toate acestea trebuie să stea sub pecetea tăcerii smerite. Dacă, din când în când, Dumnezeu îngăduie să se vorbească, asta e pentru întărirea noastră în credință și nădejde. Celui care crede, toate îi sunt cu putință.
Când pădurile Moldovei foșneau de pustnici
- În nordul Moldovei spiritualitatea ortodoxă este extrem de puternică. Ce are Bucovina în plus față de alte locuri din țară?
- Se vorbește mult despre spiritul mistic și profund religios al moldoveanului, despre sensibilitatea și smerenia sa înnăscute. În realitate, lucrurile sunt mult mai complicate. De fapt, ar trebui să vorbim despre un spațiu care nu poate fi localizat geografic. El este un areal plin de spiritualitate, despre care profesorul I.D. Ștefănescu afirma că ar fi fost un străvechi centru de cult daco-getic. Autor a numeroase cărți publicate în Franța și profesor de istoria artei bizantine la Sorbona, I.D. Ștefănescu era convins că legendele cu săgeata lui Ștefan cel Mare care lăsa hazardul să aleagă locul de mânăstire ocultau adevărul. Realitatea, se pare, e alta. Mânăstirile din Moldova au la temelie un început pierdut în negura timpului. Ele nu inițiază sacralitatea locului, ci o continuă. Printre altele, I.D. Ștefănescu aducea ca argument în sprijinul teoriei sale faptul că în apropiere de Agapia, în inima pădurii, asistase la un ritual ciudat, prin care un grup de monahi dezgropau un tub metalic ce conținea statueta lui Iisus - gest mistic, însoțit de rugăciuni și invocări rostite într-o limbă necunoscută, probabil de origine egipteană. Și alți autori, precum Alexandru Busuioceanu (emigrat în Spania) sau Matila Cositescu Ghika (profesor la Oxford) sau lingvistul și istoricul Eugen Lozovan din Danemarca, vorbesc despre marea asemănare dintre cultul monoteist al lui Zamolxe și esenieni. Așa se explică ușurința cu care s-a implantat creștinismul în Dacia abia romanizată, teorie întărită de Vasile Lovinescu, cel care a susținut că majoritatea coloniștilor romani din Dacia erau cei pedepsiți pe motive religioase. Deci, creștini. Vreau să fiu bine înțeles - în discuție nu e vorba de păgânism, ci de acele elemente arhaice de credință preluate de creștinismul nostru incipient. Din păcate, noi nu avem nici până acum o istorie a începutului creștinismului românesc, ci elemente disparate, deși săpăturile arheologice mai noi au adus la lumină informații extrem de prețioase. Să luăm, de pildă, mormântul lui Ștefan cel Mare. Cercetările efectuate de arheologul Pușcașu de la Iași au arătat că adevăratul mormânt nu este în pridvorul bisericii de la Putna - cum se credea - ci într-o cameră mortuară aflată la 8 metri adâncime sub fundația mânăstirii. Explicația acestei tăinuiri e relativ simplă: dublul mormânt este o practică a meșterilor elvețieni, care au ajutat la ridicarea mânăstirilor și, peste toate, mormântul lui Ștefan a atras mereu lăcomia oamenilor. Nu întâmplător presupusul loc de veci al domnitorului a fost prădat de-a lungul timpului de aproape 35 de ori.
- Revenind la pustnicie, nu credeți că și-a pierdut actualitatea? Mai e posibilă izolarea într-o lume globalizată și controlată tehnologic?
- Au fost perioade când - spun cronicile - munții și pădurile Moldovei foșneau de pustnici. Ei au creat, prin experiența lor, adevărate școli duhovnicești, transmise față către față, de la avvă către ucenic, așa cum s-a întâmplat cu Daniil, Vasile de la Poiana Mărului sau Paisie de la Neamț. Într-adevăr, astăzi sunt tot mai puțini sihaștri. E un semn de răcire a credinței, dar nu trebuie să ne îngrijorăm. Așa puțini cum sunt, pustnicii se roagă în grote și în crăpăturile pământului pentru salvarea noastră, smeriți și neștiuți de nimeni, decât de bunul Dumnezeu. Fără sacrificiul și rugăciunea lor, am fi ca pulberea pământului! Să mai lăsăm, când și când, lumea cu globalismul și tehnologia ei și să ne gândim la ce scrie pe crucea părintelui Paisie Olaru: "Ce ești tu astăzi, am fost noi ieri. Ce suntem noi astăzi, vei fi tu mâine”.