Sticluța cu apă sfințită
Doream de mult timp să scriu acest mesaj și iată că a sosit timpul. Aș vrea să vă povestesc despre o minune a bunului părinte Arsenie Boca, un Sfânt curat, prin care Domnul s-a milostivit și mi-a dat o a doua șansă la viață.
Totul s-a petrecut în noiembrie 2011, într-o cameră sterilă a unui spital specializat în oncologie. Povestea încercării la care am fost supusă începe în mai, 2010, când am fost diagnosticată cu o formă de cancer limfatic, la vârsta de 32 de ani. Am început imediat curele cu citostatice, într-un spital din Italia. Deși doctorii au fost foarte buni și sunt în continuare, deși tratamentul a urmat exact procedura stabilită, rezultatul a întârziat să apară. Astfel, după primele patru ședințe de chimioterapie, boala era în continuare prezentă și s-a impus schimbarea tratamentului cu unul mult mai agresiv, cu doze mari. După încă 7 cicluri de chimioterapie, tomograful a detectat din nou activitate metabolică crescută în zona afectată și din nou a fost schimbat tratamentul, cu unul mai puternic. Apoi cu unul și mai puternic. Pe scurt, am încercat toate liniile de terapie existente, dar boala nu ceda. În final, am acceptat un tratament experimental, cu un medicament nou apărut și, în final, rezultatul a fost bun. Astfel, după un an și jumătate de cure continue, soarele a răsărit din nou. Pentru a consolida acest tratament, doctorii mi-au propus să fac și un transplant cu celule stem - propriile mele celule - și am acceptat. Mi s-a spus că este un tratament care nu ar trebui să mă îngrijoreze, că doctorii și spitalul au toată medicația și experiența necesare ca procedura să decurgă foarte ușor. Până aici nu am spus nimic despre disperarea, durerea, frica și toate sentimentele pe care le-am încercat. Despre groaza cu care așteptam o nouă examinare tomografică și disperarea cu care primeam un rezultat mai bun, dar nu suficient de bun. De rugăciunile pe care le adresam Domnului în permanență, sperând că mă va ajuta, dacă nu pentru mine, pentru cei doi copii, amândoi mai mici de 3 ani, pe care îi lăsasem acasă. Și Domnul mă ajuta, îmi răspundea, îmi dădea puteri cât să pot trece de fiecare dată peste încercare. Și tot El mi-a îndrumat pașii spre Sfântul Nectarie și spre bunul părinte Arsenie Boca. Și acum simt emoția care mă cuprinde când mă gândesc la părintele Arsenie Boca și la minunea pe care Dumnezeu a făcut-o pentru mine, cu ajutorul lui.
La mijlocul lunii noiembrie 2011, m-am internat pentru a recurge la autotransplantul cu celule stem. Fusesem informată despre procedură, care constă într-o primă fază de chimioterapie foarte puternică, pentru a învinge total sistemul imunitar, astfel încât, în a doua fază, de infuzare a celulelor stem, corpul să înceapă să își revină. Trebuia să fie o activitate de rutină. Fusesem așezată într-o cameră sterilă, tot ceea ce foloseam într-o zi era aruncat sau trimis la sterilizare, nu aveam voie să folosesc nimic din exteriorul acelei camere. Dar lucrurile sunt așa cum vrea Domnul, nu cum credem noi că sunt.
Chimioterapia făcută a fost pentru mine atât de agresivă, încât corpul meu a cedat, inima a început să bată tot mai încet, perfuziile cu antibiotice, calmante, antivirale, vitamine și tot ceea ce îmi dădeau deveniseră un calvar, deoarece în loc să fie asimilate, corpul meu le stoca într-o formă unică, în stomac, de unde erau aruncate afară, într-o formă de lichid verde. La fiecare câteva ore, vomam acest lichid verde, în cantități foarte mari, fără să pot asimila mai nimic. Doctorii erau zâmbitori, dar fețele lor crispate îmi spuneau că lucrurile nu sunt pe drumul cel bun. Soțul meu, care a acceptat să mă vegheze, încerca, la rândul lui, să își ascundă teama, sub masca unui optimism cald, dar eu simțeam că, minut cu minut, viața mă părăsea. Ajunsesem la capătul puterilor și mă rugam neîncetat să nu fie acela sfârșitul. Și a venit noaptea aceea unică, de 28 noiembrie. Nici nu știam ce zi este. Era seară, și eu, sfârșită de putere, zăceam întinsă. Pe scaunul de lângă patul meu am remarcat cu coada ochiului o siluetă albă, parcă făcută din lumină. Nu îi puteam vedea fața, căci ivirea aceea era cu totul acoperită de o mantie cu glugă. Citeam din Biblie, dar nu mă puteam concentra să mai citesc, și privirea îmi fugea într-una în partea stângă a patului, unde erau scaunul și silueta de lumină. Deodată, în mintea mea a apărut un gând: "Bea apă sfințită”. Era un gând care îmi acaparase, parcă, toată mintea și toată voința. Era în mintea mea, dar eu știam cumva că lumina aceea, ființa aceea specială, îmi spunea lucrul acesta, dar fără grai, ci existând cumva în gândul meu. Mi-era teamă, mintea mea se opunea acestui îndemn, deoarece fusesem avertizată de doctori să nu ating nimic din afara camerei sterile, să nu mănânc sau să beau nimic (doar perfuziile erau acceptate), cu atât mai mult ceva din afara spitalului, dat fiind că sistemul meu imunitar nu mai exista. Dar Domnul m-a luminat și am decis că orice ar fi să fie, făptura de lumină a venit să îmi întindă o mână și eu trebuie să cred cu adevărat că aceasta e calea mea. Am scos din sertarul unde aveam câteva obiecte personale, sticluța cu apă sfințită, pe care o luasem cu mine de acasă. Cu mâinile tremurânde, am pus câteva picături într-un pahar și le-am băut. M-am rugat cu lacrimi în ochi să îmi fie mie înspre însănătoșire, nu spre pedeapsă. M-am rugat cum nu cred să o mai fi făcut în viața mea până atunci. După câteva ore, am pus din nou câteva picături și am băut și am făcut astfel toată noaptea aceea.
Din momentul în care am început să beau apă sfințită, nu am mai vomat deloc. Unde până atunci chemam infirmierele de 3-4 ori pe noapte să mă ajute, în acea noapte nu a mai venit nimeni.
Dimineața zilei de 29 noiembrie m-a găsit slăbită, dar liniștită și cu credința că totul va fi bine. Abia așteptam să vină soțul meu să îi spun ce făcusem. El m-a ascultat în liniște și când am terminat, mi-a spus că, fără să fi știut ceva și fără să fi vorbit ceva noi doi, în acea seară de 28 s-a uitat la un film despre viața și minunile părintelui Arsenie Boca și s-a minunat de tot ceea ce vedea. S-a rugat pentru mine și rezultatul vi-l povestesc acum: bunul părinte Arsenie Boca, pentru că acum știu că el a fost făptura de lumină de lângă patul meu de spital, a venit și m-a ridicat la viață, cu voia Domnului. Din acea zi, încet-încet, zi după zi, am început să mă simt mai bine, și după trei săptămâni am fost lăsată acasă. De atunci, dau mulțumire Domnului în fiecare zi și Sfântului Arsenie Boca, un Sfânt adevărat, cu suflet bun și cald.
Aceasta a fost povestea mea, și acum pot avea sufletul împăcat, că am putut să spun și altora despre ea. M-aș bucura dacă ați putea să o spuneți și cititorilor dvs., deoarece este o poveste adevărată.
Domnul să fie alături de noi toți și să ne lumineze viața!
ALINA M.
La Prislop
Aș vrea să vă povestesc o întâmplare care poate părea banală pentru cei grăbiți, veșnic pe fugă, preocupați de plăcerile și tumultul acestei vieți.
În urmă cu ceva timp, am rămas fără serviciu. Vârsta de peste 40 de ani nu-mi dădea multe șanse să găsesc ceva repede, chiar dacă am studii superioare. Au urmat zile grele, cu nenumărate CV-uri trimise, cu speranță și așteptare că doar-doar mă va chema cineva la interviu. Interviuri au fost și nu puține. Dar, ca un făcut, toate sfârșeau cu inevitabilul "vă sunăm noi...”. Urmau alte zile de așteptare cu speranța unui telefon din partea celor care au promis că mă vor anunța, indiferent dacă răspunsul ar fi fost negativ sau nu. Dar foarte puține firme s-au dovedit a fi "paroliste”. Timpul trecea implacabil, greutățile creșteau, datoriile se acumulau și, odată cu ele, a început să-și facă loc disperarea. Ce șanse aveam să mai găsesc ceva?
În toată disperarea aceasta, nu am încetat nici măcar o clipă să mă rog la Dumnezeu să mă ajute. Deși timpul trecea și înregistram eșec după eșec în căutările mele, nu am renunțat la rugăciune. Cam după un an, am fost la mânăstirea Curtea de Argeș și am găsit acolo acatistul Sfântului Nectarie. Am început să mă rog în fiecare seară, iar duminica citeam și acatistul. Tot nu am reușit să găsesc serviciu. A mai trecut un an. Nu am renunțat la rugăciune. În fiecare seară, parcă ceva mă împingea să mă rog mai mult, să mă rog cu drag și credință, să nu renunț. Interviurile veneau și treceau fără rezultat. S-au mai scurs vreo șase luni. Am început să mă rog și părintelui Arsenie Boca pentru ajutor. Citisem în "Formula AS” despre dânsul, și fusesem și la mormântul său de la Prislop. Și, fără să știu cum, pur și simplu, după aceea am început să mă simt mai bine, să aștept cu liniște și răbdare. Simțeam că se apropie ziua când rugăciunile mele vor fi ascultate. Și așa a fost. În scurt timp, am reușit să găsesc un loc de muncă.
Am vrut să vă împărtășesc experiența prin care am trecut și să spun tuturor, atunci când au un necaz, o greutate, o nefericire, să se roage cu toată inima, cu răbdare și să nu renunțe oricât ar fi de greu sau oricât li s-ar părea că nu se întâmplă nimic sau că nu are sens. E cea mai mare greșeală să renunți la rugăciune și la credință. Ce altceva mai avem noi, oamenii, dacă renunțăm la credință?
Vă doresc, tuturor, fericire! Citesc, în continuare, revista, cu drag.
CRINA DELIA