Personajul din tablou

Cititor Formula AS
De ceva vreme, mi-au rămas în viață extrem de puține lucruri pe care le pot numi doar ale mele, neîmpărtășite și neîntinate de nimeni. Dintre ele, dacă nu cumva chiar singurul, a rămas scrisul. Tocmai de aceea am ales, târziu ce-i drept, să mă destăinui și să-mi spun și eu povestea în paginile revistei "Formula AS", așa cum au făcut-o de-a lungul timpului, și cititorii dvs.

Trăiesc o poveste tristă, în care toate se împart la doi. Mie-mi revin jumătate din toate, ca o rație zilnică de iubire la care tânjești, aștep­tând la o coadă căreia nu-i vezi nici măcar începutul, un fel de trai obositor și dureros, pe care, oricât l-ai întoarce pe toate părțile, are același final.
Așa încep diminețile mele de câțiva ani: așezân­du-mă la coadă și așteptându-mi rația. Uneori îmi do­resc să primesc doar o vorbă spusă cu calm, nu pe un ton răstit, ca de obicei, sau poate un sărut cald și o mân­­gâiere venite din suflet, ca atunci când ai avea o soție pe care o iubești, alteori mă mulțumesc și cu mai puțin, cu simpla venire acasă după niște zile întregi de ab­sență a omului care în acte se numește soțul meu. În nopțile de așteptare, în toate clipele de singurătate, în care aleg să nu dorm și să scriu, căci, v-am zis, nu prea mi-au rămas altele, îl caut cu gândul, cu ochii, cu min­tea, apoi îl strig peste mulțimea care așteaptă și ea la aceeași coadă cu mine, dar de fiecare dată strigarea mea rămâne fără rezultat. Și cu cât diminețile se adună, cu atât găsesc de fiecare dată când mă așez la rând alți și alți oameni, alte chipuri necunoscute, râuri întregi de femei care stau între mine și cel care în acte se nu­mește încă soțul meu. Iar el... el probabil stă undeva mai în față, mult prea în față și mult prea departe, încât nu reușesc în niciuna din dimineți să-l ajung. El îm­parte...
Când ne-am cunoscut, acum mult timp, pe vremea când nu se inventaseră cozile, iar iubirea se găsea la li­ber, pe toate gardurile, știam că el, cel care acum e soțul meu, e omul care reușește să privească în aceeași direcție în care privesc și eu. Am simțit as­ta din prima clipă în care ne-am întâlnit, ca o furnicătură care te bucură, dar te și sperie ușor în același timp, ca o re­gă­sire mai mult decât o recu­noaș­tere. Brusc, după ani de că­utări, eu am simțit că m-am regăsit în el și el în mine, ca două suflete obosite, care se alergau deja de câteva vieți bu­ne.
L-am văzut întâia oară în­tr-o galerie de artă, unde lucram pe atunci, privind ace­lași tablou în dreptul căruia mă opream și eu zilnic, une­ori și câteva ceasuri întregi. Un tablou mare, plin de culori și forme abstrac­te, care avea în fundal, în plan secund, un personaj singular. Studiam în fiecare zi pictura, încercând să înțeleg și să dezleg misterul, să găsesc explicații dintre cele mai ciudate, mă lăsam chiar cuprinsă de stări diverse la orice privire în de­taliu, iar la fiecare unghi, altul decât cel de ieri, care era mereu altul decât cel de cu alte zile în urmă, mă în­cercau senzații de indignare, de repulsie și iritare. Ce căuta un personaj atât de trist, mă gândeam, într-o mare de culori? Ce aștepta? Sau pe cine aștepta? Și de ce, dintre toți oamenii care treceau pragul galeriei în fie­care zi, nimeni nu-l vedea, nimeni nu-l observa, oprin­du-se de fiecare dată doar la aceleași culori din prim-plan, pe care le găseau mereu fascinante, de par­că el, personajul mic și stingher, ar fi fost inexistent, o simplă plăsmuire a minții mele?
Astfel de gânduri îmi treceau mereu prin minte, iarăși și iarăși, de fiecare dată când pășeam în sala în care era expus tabloul.
Pe cel care acum este soțul meu, cel puțin în acte, l-am văzut mai întâi din spate, cu mâinile lăsate pe lân­gă corp, uitându-se nemișcat la aceeași pictură, cu pri­virea fixă, ca a unei statui vechi și nebăgate în seamă de secole. Fiind ora de închidere a galeriei, m-am apro­piat de el cu intenția de a-l avertiza, ezitând totuși în încercarea de a nu-i deranja gândurile, și am stat așa, unul lângă altul, umăr lângă umăr, privind în aceeași direcție. În toată liniștea din jur, îi auzeam parcă toate gândurile, în cele câteva minute de tăcere, toate întrebările la care se chinuia de unul singur să caute răspuns, fără să știe că, de fapt, nu e singurul. Într-un timp, după o tăcere lungă și deasă ca o ceață, mi-a adresat câteva vorbe, nedezlipindu-și însă pri­virea de la tablou. "Vezi? Vezi? Vezi câtă singurătate, câtă tristețe călcată în picioare de toată veselia lumii? Parc-aș fi eu..." Era advărat, deci! Era adevărat! El, acest necunoscut, primul dintre toți cei care se perin­daseră pe lângă mine de-a lungul anilor, vedea și simțea la fel, de parcă i-aș fi împrumutat pentru câteva clipe ochii și sufletul meu...
Mă uit la tablou și e neschimbat, după atâția și atâția ani. Aceleași forme geometrice, aceleași culori care acoperă totul, gata să se reverse în afară, peste rama cea groasă. Același personaj stingher și singur, nebăgat în seamă, pe care toți îl trec cu privirea, ca și când n-ar exista. Cu mult timp în urmă, cel care acum se numește în acte soțul meu mi l-a oferit în dar. Din bursa lui de student de pe-atunci, strânsă timp de multe luni, cu eforturi destul de mari, l-a cumpărat chiar din galeria în care lucram. "Fie ca această pictură să ne amintească mereu cine suntem", mi-a spus. "Să nu uităm niciodată unul de altul, oricât de departe am fi".
Am aflat mai târziu că, uneori, uitarea apare când te aștepți mai puțin. Și atunci când apare uitarea, ajungi chiar și tu, așa cum fac toți, să observi doar culorile din prim-plan, care-ți iau ochii.
La început am crezut că între mine și el stă doar o sin­gură femeie. Cu buze ca roșul cel mai aprins din ta­blou, ca roșul de pe toate urmele găsite pe cămășile lui, seri la rândul, cu părul negru, parcă proaspăt pictat, cu genele firave ca urmele delicate lăsate de cea mai sub­țire pensulă. Pe ea am văzut-o prima, într-o dimi­neață de stat la rând, fiindcă era chiar în fața mea. Își aștepta și ea porția, stând cuminte la aceeași coadă cu mine. Mai apoi, semnele lăsate în urma lui de cel care acum se numește soțul meu s-au întețit, nopțile de ab­sență s-au înmulțit, iar eu am realizat, dureros de repe­de, că pe lângă femeia cu buze roșii, ni s-a mai alăturat cineva. Ei i-am văzut chiar și fotografia, uitată negli­jent pe birou, de cel care se numește încă soțul meu. Un păr blond și aprins, niște ochi albaștri, exact ca fi­gu­rile din mijlocul picturii pe care încă o studiez în fie­care seară, și o piele tânără, tânără, așa cum aveam și eu pe vremea când un singur tablou te ajuta să nu uiți.
Am atribuit fiecărui punct din tabloul meu câte o minciună mică, câte o minciună mare, câte o noapte în care el nu a dormit în același pat cu mine. În partea de sus, cu mult verde, sunt orele suplimentare în care rămâne mereu peste program, zi după zi, lăsându-mă să-l aștept de parcă el ar fi singurul om de pe Pământ care m-ar ajuta să respir. În dreapta, lângă niște dungi albe și groase, am pus toate promisiunile lui de a o lua de la capăt, ca la început. Și minciunile. Multe și lungi, ca niște dungi. Puțin mai jos, cu mult portocaliu, ca un apus pe terminate, sunt nopțile noastre de dragoste. Atât cât au mai rămas acum, cu gesturi mici și trase la indi­go, în tăcere, lăsând mereu senzația că își păs­trează cuvintele pentru altcineva. De parcă în rația mea zilnică n-ar fi încăput, pe lângă câteva mângâieri, nu­mărate, aceleași, și vorbele. În astfel de nopți mă gân­desc la femeile cu pielea tânără și cu buze roșii și mă întreb dacă ele sunt cele care primesc, în schimb, la pa­chet, și cuvintele. În stânga, aproape de rama tablo­ului, lângă niște pete mari și gri, am agățat toate sfâr­și­turile de săptămână în care el e plecat de cele mai mul­te ori în provincie. În interes de serviciu, cum spu­ne el și cum îl cred eu. Ele sunt cele mai grele, cele mai urâte și mohorâte culori, la care nici nu mai ză­bovesc prea mult cu privirea. În astfel de zile, în care el e plecat, în care parcă tot timpul plouă, merg pe stra­dă cu privirea lăsată mai în pământ, căci n-aș vrea să văd, așa, ca din întâmplare, provincia.
În dreapta, lângă două triunghiuri răsturnate cu vâr­ful în jos, sunt grijile. Căci îmi fac griji, adesea, dacă nu îi e sete, dacă nu îi e foame, dacă patul în care doar­me atunci când e plecat, în care doarme singur, cum spu­ne el, nu e cumva prea tare pentru problemele lui de spate pe care le are. Mă mai gândesc apoi dacă și-a uitat oare umbrela și dacă îl plouă, așa cum plouă de ceva vreme și-n viața mea, sau dacă nu cumva ci­neva oarecare, aflat în trecere pe lângă el exact atunci, poate chiar o femeie, a avut grijă și i-a împrumutat din umbrelele ei. Câteodată îmi fac griji pentru hainele pe care le poartă, pentru frigul care poate, din neatenție sau din neglijență, să îi ajungă până la inimă, așa cum îmi ajunge mie în unele nopți.
În centrul picturii, în cel mai mare albastru închis, stau buze, mâini și urechi de femei. Mai stau și toate bucățile de piele pe care el le-a atins de-a lungul anilor, și toate gleznele, altele decât ale mele, pe care le-a să­ru­tat. Și ochi, poate prea mulți ochi. Ca un atlas de ana­tomie pe care îl verși la un loc, rămânând apoi, ani la rând, să pui cap la cap, mână cu mână și ochi cu ochi, până se formează în fața ta rânduri și rânduri de oameni, așezați toți între tine și el.
Iar în spate, foarte în spate, ca un personaj stingher și trist, într-o mare de culori, așteptând pe cineva care în acte încă e soțul meu, sunt eu.
ANIA POPA - Cluj-Napoca