Nebuni întru Hristos

Natasa Galche
- Ei sunt acei oameni care de bunăvoie au renunțat la binefacerile și plăcerile vieții pentru o existență închinată Domnului. Din dragoste pentru Hristos, ei s-au lepădat de tot confortul vieții trupești, alegând o cale ascetică. Dormeau sub cerul liber, în bătaia ploilor, fără să simtă frigul, fără ca trupurile lor să se încovoaie de dureri. Nu le păsa nici de foame ori de sete. Umblau desculți, cu trupurile aproape dezgolite, strigând în gura mare adevăruri pe care nimeni nu avea curajul să le spună. Nu se sfiau să îi dojenească nici chiar pe cei mai puternici oameni care uitaseră de cuvântul Domnului, care se îndepărtaseră de la calea cea dreaptă. Ei aveau darul clarviziunii și al premoniției și nu se temeau a vesti chiar evenimente terifiante. Adesea alungați și bătuți, erau numiți "nebuni întru Hristos". Sunt secole de când oameni de știință, teologi, istorici, specialiști în iconografie, se străduiesc să deslușească misterul acestor oameni neobișnuiți -

Profeția Sfântului Nikola

Era iarna anului 1570. Pentru Rusia sosiseră vre­muri cumplite, de restriște. La tronul țării urcase un mo­narh de o cruzime nemărginită, așa cum lumea nu mai văzuse de pe timpul năvălirii hoardelor lui Gingis Han: Ivan al IV-lea, supranumit și cel Groaznic. Convins că supușii săi complotează împotriva sa, țarul pornește, în fruntea gărzii personale, formate din așa-numiții opri­cini, vestiți prin violența lor, într-o campanie fu­ribundă și trece regiuni întinse prin foc și sa­bie. După ce a înecat în sânge mii de oameni din bogatul oraș Novgorod, Ivan cel Groaznic se îndreaptă înspre vestul Rusiei, către urmă­toa­rea cetate, Pskov, plănuind pentru locuitorii acesteia același destin nefast. "Venea țarul, ne­bun de mânie, ca un leu urlând, vrând a ucide oameni nevinovați într-o adâncă vărsare de sânge", povestesc cronicile vremurilor. Întregul oraș se ruga la Bunul Dumnezeu, doar, doar, prea­măritul țar și-ar schimba gândul cel nimi­citor.
Însă monarhul era neînduplecat și, la porțile cetății, armata sa aștepta ordinul cumplit de a ataca orașul și a-i trece prin tăișul sabiei pe toți locuitorii lui. Opricinicii, trupele sale speciale, stăteau neclintiți în linia întâi, îmbrăcați în sumane negre, purtând la brâu capete de câini morți și mături, simboluri ce marcau fidelitatea față de țar și îndepărtarea oricărei nesupuneri ori răzvrătiri împotriva suveranului. Toți locuitorii orașului ieșiseră pe străzi, în fața caselor, așteptând în genunchi, umili, cu pâine și sare, să-și primească așa cum se cuvine suveranul. Deodată, ca de niciunde, pe una din ulițe răsări în întâmpinarea țarului un bărbat cu părul lung și năclăit, cu barba deasă și încâlcită. Trupul schilodit îi era acoperit doar de câteva zdrențe soioase. "Ivanușka, Ivanușka, mănâncă pâi­nea și sarea credincioșilor tăi!", striga acesta în gu­ra mare, nepăsător de pedeapsa ce se putea abate asu­pră-i. Atunci țarul a ordonat ca guralivul să fie prins de îndată, însă tocmai când slujitorii voiau să pună mâna pe el, acesta s-a făcut nevăzut. Speriat, monarhul cel vestit prin cruzimea, dar și prin fervoarea sa religioasă, și-a făcut cruce și a intrat în catedrala orașului, po­run­cindu-le preoților să înceapă slujba. Deși un om cumplit de sângeros, Ivan cel Groaznic era un bărbat foarte evla­vios, cu frică de Dumnezeu, adesea căzând în rugă­ciune zile în șir. În timpul slujbei, bărbatul misterios apăru din nou în fața țarului. În mâini purta o bucată de carne crudă. Se apropie cu îndrăz­nea­lă de teribilul monarh și i-o întinse, spu­nându-i cu blândețe: "Mă­nânc-o, Ivan!". "Sunt creștin, nu mănânc carne în timpul pos­tului", i-a răspuns Ivan cel Groaznic. Atunci bărbatul tună: "Aaaa, nu mănânci carne, ții post, dar sânge de om bei! De mult ai uitat nu numai de post, dar și de Dumnezeul tău!". Auzind aceste vorbe, țarul s-a mâniat cumplit și a ordonat oastei sale ca orașul să fie pâr­jolit. "Fie-ți milă, țar nebun, de supușii tăi. Lasă-i în viață și nu nimici acest oraș. Dacă însă te vei atinge fie și de un singur creștin, vei crăpa precum calul tău!", continuă băr­ba­tul zdrențăros. Nici nu apucă bine să ter­mine aceste vorbe cumplite când, în fața ța­rului, apăru un soldat teribil de înspăi­mân­tat: "Prea luminate, calul Tău s-a prăbușit deo­dată la pământ, răpus de nu se știe ce boală". Cuprins de frământări, îngrozit de pro­feția ce tocmai se împlinise, țarul a dat ordin să se oprească jaful, urmat de ordinul de retragere, înapoindu-se la Moscova, fără a se atinge de niciun locuitor al cetății Pskov.
Dar cine era acest bărbat straniu, ce reușise prin vorbele sale premonitorii să-l înduplece pe cel mai cumplit suveran al Rusiei și să salveze viețile a mii de oameni?! Locuitorii Pskovului îl numeau Nikola Sa­los, nume care în limba greacă înseamnă "binecu­vân­tat, nebun întru Hristos". Căci, nu în puține rânduri, îi ajutase Nikola pe semenii săi, îi povățuise și îi în­drumase prin cuvintele sale pline de har. Cu ani în ur­mă, fusese un boier bogat și mândru, dar brusc, nu se știe din ce motiv, își donase averea bisericii și, schim­bând straiele bogate cu niște zdrențe, începu să umble desculț prin oraș, amintindu-le oamenilor de Bu­nul Dumnezeu și de calea cea dreaptă de la care se înde­părtaseră.
Cu timpul, locuitorii ora­șu­lui au înțeles că Nikola nu era nicidecum nătâng ori bol­nav la minte ci, din contră, se lepădase de toate cele lu­mești pentru a-și închina viața Mântuitorului. El purta în suflet Duhul Sfânt, fiind binecuvântat cu darul pro­feției. Multe minuni săvârșise în timpul vieții, de aceea, în 1576, când Nikola se stinse din viață, oamenii îl în­mor­mântară cu tot fastul, în Catedrala orașului, Sfânta Treime. O asemenea onoare era acordată numai cne­jilor și arhiepiscopilor. La câțiva ani după moartea sa, în 1581, când regele Poloniei, Ștefan Báthory, a asediat orașul Pskov, Nikola Salos a săvârșit o nouă minune. A apărut în vis comandantului trupelor rusești și i-a oferit soluția salvatoare, ferind astfel orașul și pe locuitorii acestuia de jaf și distrugere. Mai târziu, Nikola Salos a fost canonizat de Biserica Ortodoxă Rusă și numit "ne­bun întru Hristos". Astăzi, moaștele sale se odih­nesc în Catedrala Sfânta Treime din Pskov și mii de cre­din­cioși vin aici pentru a se ruga întru miluire și ier­ta­rea păcatelor.

Fericiți cei săraci cu duhul

Nebunia întru Hristos este un fenomen care s-a ivit inițial în Bizanț, iar în secolul al XI-lea, a apărut și pe teritoriul Rusiei, unde a prins rădăcini până aproape de zilele noastre. "În vremurile moderne, oamenii nu mai înțeleg întru totul această manifestare creștină, considerându-i pe cei numiți nebuni întru Hristos bol­navi psihic, ceea ce este complet greșit. Acești oameni joacă deliberat rolul de nebuni, pentru a putea denunța cu voce tare pseudovalorile lumii și pen­tru a putea răspândi, fără a fi stingheriți, cu­vântul Domnului. Căci cine poate in­crimina un nebun?!", spune Preafericitul Patriarh al Rusiei, Kiril. "Nici chiar în vremurile cele mai nemiloase ale Rusiei, când suveranii dispuneau de viețile supu­șilor după bunul lor plac, asemenea oa­meni, nebuni întru Hristos sau iurodivîe, așa cum sunt numiți în limba rusă, nu erau decât cu mici excepții asupriți. Ne­bunul întru Hristos renunță de bună voie la toate patimile și viciile vieții, la bu­nu­rile pământești, la putere, funcții sau lux, devenind smerit, dezbrăcându-se de trufia minții și de nemăsurata iubire de sine. «Fericiți cei săraci cu duhul, că a lor va fi împărăția cerurilor», stă scris în Sfânta Evanghelie după Matei. Cei săraci cu duhul, cei nebuni pentru Hristos, sunt cei care se dezic de cele vremelnice, cei care își umplu su­fle­tul doar cu bogăția celor veșnice și care cugetă ne­contenit la desăvârșirea lor întru dumnezeire. Ca rezultat al acestei eliberări, ei dobândesc puterea de a spune oamenilor adevărul, uneori ei primesc de Sus daruri miraculoase, darul profeției sau al prezicerii".
Pentru știința modernă, însă, acest fenomen rămâne un mister. Deși Biserica i-a considerat pe acești oameni sfinți, canonizându-i, savanții contem­po­rani caută încă explicații raționale. Cum se poate ca un simplu om să umble desculț prin zăpadă, fără ca pi­cioa­rele să-i degere, să înfrunte aproape complet dez­brăcat geruri cumplite, fără să simtă frigul, să nu mănânce mai nimic, fără a avea senzația de foame și, mai pre­sus de orice, de ce acești oameni au fost în­zestrați cu darul premoniției și al clar­vi­ziu­nii? De multe ori, nebunii întru Hristos se autope­dep­seau, considerându-se ne­vrednici de mila Celui de Sus și îmbrăcau cămăși din păr aspru de cămilă sau își atârnau de gât lanțuri cu cruci grele din fier de câte 20 de kilograme. Ei nu simțeau nicio durere, iar trupurile lor nu păreau să se încovoaie sub asemenea greutăți.

Suferința întru Hristos

Pelaghia Diveevskaia, cea care în anul 2004 a fost recunoscută ca fiind Sfântă și canonizată de Biserica Ortodoxă Rusă, a avut trupul încătușat cu un inel gros, din fier, pe care nu l-a îndepărtat timp de opt ani. Metalul devenise una cu corpul ei plă­pând, crescându-i în carne. Dar înainte de a-și asuma această misiune grea, de ne­bu­nie întru Hristos, Pelaghia, ca și alți ase­menea oameni fenomenali, fusese o femeie simplă, cu o viață absolut normală.
S-a născut în 1809, în orașul Arzamas, din regiunea Nijni Novgorod, în familia unui negustor bogat. Încă din copilărie, Pelaghia s-a remarcat printr-o frumusețe an­gelică, astfel că imediat ce a împlinit vârsta de 16 ani, mama ei a încercat să o mărite. Dar, de când e lumea și pământul, nu fru­musețea a fost cheia fericirii omu­lui, ci dimpotrivă, a reprezentat cauza ispitei și a păcatului. Și Pelaghia a știut acest lucru instinctiv și a luptat cu toată puterea ei împotriva păca­tu­lui se­ducției. Astfel că, atunci când mama ei a hotărât să o mărite, tânăra, care încă din copilărie își dorise să intre în mâ­năs­tire, pentru a-I sluji lui Dum­ne­zeu, s-a prefăcut nebună. Dar deși si­mulase că și-a pierdut mințile, totuși pretendentului, extrem de în­dră­gostit, nu i-a păsat și a luat-o de soție. La scurt timp după impusa căsătorie, Pe­la­ghia, împreună cu so­țul și mama ei, au plecat la Mâ­năs­ti­rea Sarov. Acolo a în­tâlnit un călugăr, cel pe care îl cu­noaștem astăzi ca Sfântul Serafim din Sarov, cu care a avut o discuție lungă. Acesta a repre­zen­tat momentul decisiv pentru des­tinul ei, așezând-o definitiv pe calea desăvârșirii spirituale. La des­părțire, preacuviosul a rostit: "Aceas­tă fe­meie va fi un izvor nesecat de lu­mină și alinare pentru toți cei obi­diți!".
Întorcându-se acasă, Pelaghia a în­ceput să-și dedice viața întru totul Domnului, petrecându-și zilele în ge­nunchi, în profundă rugăciune. Pe zi ce trecea, comportamentul ei devenea tot mai straniu, fata părea tot mai ne­bună, tot mai ruptă de lumea încon­jurătoare. Ziua alerga pe străzi, îm­brăcată cu cele mai frumoase rochii, dar desculță, povățuindu-i pe oameni să nu uite de cuvântul lui Dumnezeu, iar noaptea și-o petrecea în rugă­ciune, pe treptele bisericii. Și toate acestea, pentru a le dovedi celor din jur că și-a pierdut mințile. Nici după nașterea unui copil nu și-a schimbat Pelaghia Ivanovna hotărârea de a-și închina viața întru slăvirea Celui de Sus. Soțul ei nu putea înțelege un asemenea com­portament și, simțin­du-se umilit, a în­ceput să o chinu­iască, să o bată cu bes­tialitate. În ciu­da tratamentului brutal, Pelaghia nu se schimbase, se purta mi­lostiv cu toți cei obidiți, ajutându-i du­pă puterile ei. Toată agoniseala ei și a soțului o împărțea săracilor sau o dona bise­ricilor din oraș. Văzând toate aces­tea, soțul, nebun de furie, ceru aju­torul ofițerului însărcinat cu menținerea or­dinii publice, care o biciui cu cru­zime. Însă în acea noapte, agentul de poliție avu un vis înspăimântător: se făcea că o oală imensă fierbea la foc mic, iar o voce îi spunea că în acel ca­zan va fier­be el de viu, pentru păcatul pe care-l săvârșise, acela de a o su­pune chinu­rilor pe roaba aleasă a lui Hristos. Agen­tul se trezi și, îngrozit de fapta sa, inter­zise tutu­ror locuitorilor să o mai ocărască pe Pelaghia Iva­nov­na, cea stricată, așa cum o numeau oamenii. Atunci, soțul Pelaghiei și-a pierdut el însuși mințile de mânie și i-a cerut fierarului să-i fabrice un lanț de fier cu inel. Cu mâinile sale, și-a încătușat soția de mijloc ca pe un animal sălbatic și a țintuit-o de peretele casei. La scurt timp, mama Pelaghiei și-a luat inima în dinți și și-a dus fiica la Mânăstirea Diveevo, din apropiere de Sarov, acolo unde mucenița își dorea cu atâta ar­doare să se nevoiască. Înainte de a-și părăsi casa, Pelaghia s-a închinat și a îngenuncheat în fața tuturor rudelor, ce­rându-le îndurare: "Iertați-mă, în numele lui Hris­tos, căci până voi muri, eu aici nu mă mai întorc!".
Pelaghia fusese înzestrată cu darul de a pătrunde în sufletele oamenilor și de a citi și dezvălui limpede vii­torul. După retragerea sa în mânăstire, la chilia ei au început să sosească sute de oameni, care auziseră despre puterile sale miraculoase. Alinând sufletele credincioșilor și lecuindu-le bolile trupești, povățu­in­du-i și ocrotindu-i pe năpăstuiți, Pelaghia a salvat mulți oameni, aducându-i pe calea mântuirii. Iar pe mai-marii puterii, care săvârșeau nedreptăți, nu se sfia niciodată să îi înfiereze. Până și măicuțele de la mânăstire nu mai înfăptuiau nimic până ce nu-i cereau binecuvântarea, căci Pelaghia știa mereu ce și cum trebuie săvârșit. Ea avea în mod repetat revelații și, de multe ori, chiar cuviosul Serafim, cel care trecuse deja în lumea celor drepți, i se arăta, povățuind-o și îndrumând-o în cele sfinte. La ea veneau oameni cu fel de fel de boli sufletești sau trupești, cerându-i ajutorul și sfatul. Unul dintre "fiii săi duhov­ni­cești", cum îi numea ea pe cre­dincioșii care îi călcau pragul chiliei, a fost renumitul pictor și scriitor rus Kuzma Petrov-Vod­kin. Încă de la prima lor întâl­nire, Pelaghia l-a vindecat de o boa­lă de care suferea din co­pi­lărie. "Doar ce mi-a atins mâna betegită, paralizată și, la scurt timp, m-am vindecat complet", povestește pictorul în "Jur­na­lul" său, publicat recent în Ru­sia. "Apoi a început să-mi po­ves­tească toată viața pe care o trăisem, cu detalii uimitoare, pe care nimeni, în afară de mine, nu avea de unde să le cunoască. M-a sfătuit și m-a îndrumat ca pe propriul ei copil, mângâin­du-mi sufletul. La final, m-a să­rutat pe creștet și m-a bine­cuvântat. Pelaghia Diveevskaia a fost cea care m-a smuls din adâncurile iadului".
În 1884, la vârsta de 75 de ani, Pelaghia cea nebună întru Hristos s-a stins din viață, după 47 de ani de mânăstire, după ce decenii la rând îi sprijinise și îi ocrotise pe toți cei obidiți, pe toți cei care îi cereau ajutorul. Astfel, vorbele cuviosului Sera­fim se adevereau: Pelaghia Di­veevskaia fusese lumina călă­u­zitoare a celor aflați în sufe­rință, a celor asupriți și năpăs­tuiți.
Poate că timpurile celor ne­buni după Hristos, ale celor care de bună voie au renunțat la toa­te cele vremelnice, la confor­tul unei existențe tihnite, pentru o viață închinată întru slava Dom­nului, au apus de mult, însă dacă nu ar fi apărut atunci, în veacul al XI-lea, îndată după crești­narea poporului rus, poate că omenirea ar fi fost altfel. Nebunii întru Hristos și-au îndeplinit misiunea, lăsân­du-ne drept moștenire iubirea, nădejdea și cre­dința. Și, poate că ceea ce pare astăzi pentru oamenii de știință un fenomen de neînțeles, nu reprezintă decât darul Dom­nului pentru fiii Săi. "Pentru că fapta lui Dum­nezeu, socotită de către oameni nebunie, este mai în­țeleaptă decât înțelepciunea lor și ceea ce pare ca slăbiciune a lui Dumnezeu mai puternică e decât tăria oamenilor." (Epistola întâia către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel)