Matei FLORIAN
84 la 2
Era groaznic să stai cu Alexandra în aceeași bancă. Pur și simplu groaznic. Dacă îmi zâmbea, toate fracțiile de pe tablă începeau să se răstoarne și să se amestece, 2 sărea pe bara de deasupra lui 5, iar 5 se transforma în 8, Carpații Meridionali se scufundau definitiv în râul Olt și nu mai ieșeau de acolo, iar Ștefan cel Mare se cocoța pe tancuri și îi zdrobea pe naziști, la Posada. Îmi pierdeam stiloul, caietele dictando, capul. Cel mai rău era dacă tovarășa mă scotea la tablă. Eram năuc, îmi trebuia minute bune până să înțeleg despre ce e vorba, țineam creta în mână și nu știam la ce folosește. Alexandra îmi zâmbise, iar complementul direct era un fel de muscă care bâzâia degeaba în jurul predicatului. Când mă dezmeticeam puțin, cât să rostesc un "ă" mai lung decât o balenă albastră, era de obicei prea târziu. Tovarășa apuca să deschidă catalogul, să ajungă la litera "F", și doar cerneala cu care îmi trecea nota 4 mai avea un pic până se se usuce. "Gata. Poți să treci la loc. Nu știu ce se întâmplă cu tine", zicea. Adevărul e că nici eu nu știam. Bănuiam că ceea ce se petrece are mare legătură cu Alexandra și cu zâmbetul ei, dar nu puteam pricepe ce e cu amețeala asta care mă făcea să plutesc ușor, în rotocoale mici, deasupra clasei a IV-a B. Acolo, deasupra, era tare bine, doar că jos, mai existau orele astea nesuferite, o tovarășă, o tablă la care trebuia să ieși și un catalog care se umplea încet de foarte multe note de 4. Iar asta nu era așa de bine. Când mă privea, simțeam că în mine cresc o sută de mii de plante și de rădăcini care încep să foșnească, simțeam că mă topesc și că inima se preface într-o locomotivă cu aburi, deveneam mut și uitam tot într-o secundă. Recunosc, îmi și plăcea, îmi plăcea, de fapt, al naibii de mult. Nu prea mai eram în stare să-mi fac temele, fiecare problemă, oricât de complicată, ajungea de fiecare dată la același rezultat: ochii ei migdalați, părul buclat, fața albă și buzele acelea care începeau să zâmbească. Eram pierdut. Cel mai bine era noaptea, când începeam să visez. În vise nu mai aveam nicio temă de făcut, nu existau nici tovarășe, nici ore, nici școli. Eram doar noi doi și era de ajuns. Ne plimbam prin parcuri, iar parcurile deveneau păduri, se însera, iar copacii își pierdeau contururile și începeau să se umple de vânt, ei îi era teamă și se lipea de mine, îi șopteam că nimic rău n-are să ni se întâmple și o prindeam de mână, ea tăcea, tăceam și eu, ne strângeam degetele și apoi ne desprindeam de la pământ, zburam o vreme deasupra pădurii, așa, noi doi, până când trebuia să mă trezesc. Iar asta era groaznic, pur și simplu groaznic. Și nu, nu era doar că trebuia să te întorci în banca ta, cu capul plecat, umilit de realitatea asta stăpânită de cel mai fioros Bau-Bau, tovarășa de la a IV-a B. Cel mai rău era că în banca aia stătea și Alexandra și că Alexandra nu le zâmbea colegilor care luau 4. Nu-mi zâmbea nici mie, o întrebam doar dacă poate să-mi împrumute ascuțitoarea, iar ea scria mai departe și răspundea scurt: "ia-o".
Venise primăvara, ajunsese chiar și la noi pe stradă, niște copaci începuseră să înmugurească, vântul nu mai era același, umfla hârtii și pungi și le ridica în aer, era un vânt cald și semăna foarte bine cu cel din visele mele. Visam mai departe, doar că nu știam ce să fac cu visele astea. Seara mai ales, când simțeam că plantele și rădăcinile încep să se zvârcolească în mine, îmi luam mingea de 35 și ieșeam năuc pe stradă. Ajungeam la casa ei, doar cât să văd că, după perdea, ea e acolo, la birou, și își face temele. Îmi trasam o poartă imaginară sub fereastră și începeam să trag. Bubuiam minge după minge, ajungeam la scoruri inimaginabile, 84 la 2, sau ceva pe acolo. După perdea, Alexandra se uita o clipă la mine și scria mai departe. Era de ajuns, tatăl ei mă gonea, mă amenința că îmi confiscă mingea, că o sparge, mă durea în cot, apăruseră stelele, le vedeam pe toate, erau incredibil de multe pentru un cer de oraș, mă întorceam acasă.
De 1 martie, i-am dat cel mai frumos mărțișor pe care l-am găsit, iar ea mi-a zâmbit. Apoi am văzut-o de mână cu Răzvan și am simțit că mor. De atunci n-am mai visat-o, am început să învăț ceva mai bine și am terminat clasa a IV-a cu mențiune.
(Matei Florian este scriitor. În 2009 a publicat romanul "Și Hams Și Regretel", la editura Polirom)
LUIZA VASILIU
Prima mea logodnă
Probabil că pe Emi îl cunosc din ziua în care m-au adus ai mei acasă de la maternitate. Era cu doi ani mai mare ca mine, locuiam amândoi în același bloc și îl chema tot Vasiliu. El m-a luat de mână și mi-a arătat universul din spatele blocului, planeta Uranus de la centrala termică, planeta Marte de la spălătorie, planeta Jupiter de la bătătorul de covoare, asteroizii din grădina de la scara B, galaxiile de la cofetăria din gang. Cu el am văzut prima dată un șobolan gras cât un purcel de lapte, înfipt în coada de mătură a domnului Dorin, profesor universitar la Politehnică, vecinul de la unu, care ne-a spus: "Să nu vă fie milă de el, mușcă foarte rău și umblă prin casele oamenilor. Bestiile astea nu trebuie să trăiască".
Ai noștri erau prieteni buni și se bucurau că eu și Emi creștem împreună. Când dădeau petreceri, noi ne închideam în camera cealaltă și ne jucam de-a medicul și pacientul, consultându-ne pe rând cu stetoscopul de jucărie, tușind, căscând gura și punând diagnostice mortale, cum ar fi "corminișcă cu pete galbene pe tot corpul" sau "guturai verzui cu buburuze după urechi". Avem poze în care ne ținem de mână și zâmbim încurcat, suflăm în lumânări, dansăm, poze alb negru și poze color, eu cu ochelari și codițe, el blond și înalt. Mama lui era profesoară de pian, mama mea era profesoară de franceză. O vreme, am tot coborât să iau lecții de pian, iar Emi a tot urcat să ia lecții de franceză. La pian, eu n-am trecut mai departe de Ceata lui Pițigoi; la franceză, Emi a rămas blocat la numeralul ordinal. Dar ne iubeam, asta era clar. Și a fost și mai clar când Emi m-a salvat de la înec. În fața centralei termice apăruse peste noapte o groapă adâncă de vreo doi metri, plină cu apă gălbuie de la o conductă spartă. M-am împiedicat în baretele de la sandale și am căzut în ea. Toți copiii au fugit speriați. Emi a rămas, s-a culcat pe burtă, mi-a întins mâna și m-a tras cu toată puterea lui la mal. Eu aveam 5 ani, el 7. Înghițisem apă și plângeam, eram udă din cap până-n picioare și mă uitam la el ca un pui de căprioară salvat din ghearele unui prădător.
A doua zi, după ce m-am întors de la grădiniță, i-am spus mamei că vreau să mă mărit cu Emi. Mama a rămas calmă, a zis că, totuși, ar trebui să ne logodim mai întâi, ca să vedem dacă ne potrivim. Eu am fost de acord. Am pus-o pe mama să-l sune și să-l anunțe oficial că e invitat la petrecerea noastră de logodnă și am început să înșir în fața oglinzii din dormitor ceșcuțele și farfurioarele de plastic din serviciul meu de ceai pentru păpuși. Emi a venit în zece minute cu o garoafă în mână, probabil o luase din vaza din sufragerie, ne-am așezat unul în fața celuilalt și am așteptat cuminți să ne spună mama ce trebuie să facem. Iar mama, care-și luase un aer teribil de serios, ne-a întrebat pe rând dacă vrem să ne logodim și să renunțăm la singurătate. Eu am zis da, Emi a zis da. Mama a zis să ne pupăm pe obraz, că de-acuma suntem logodnică și logodnic și avem voie. Ne-am pupat, după care am sorbit niște aer gol din ceșcuțele de plastic. Am mai rămas logodiți până când ai mei s-au mutat de pe Tudor Vladimirescu pe Alexandru Lăpușneanu, la vreo 7-8 stații de autobuz distanță. Ne-am mai sunat o vreme la telefon și, încet-încet, am uitat unul de celălalt. Până acum câțiva ani, când am dat nas în nas într-un bar din București. Emi a terminat UNATC-ul și s-a făcut regizor. Ne mai nimerim uneori în același tren spre casă, de Paști sau de Crăciun. Nu cred că mai ține minte că am fost logodiți.
(LUIZA VASILIU este jurnalist. Publică în revista "Dilema veche")
MARIN MĂLAICU-HONDRARI
Desculța
Mama Ofeliei fusese învățătoare. Acum era surdă și zicea că surzise de la nenumărații ani în care suportase gălăgia din clase, dar ea, Ofelia, mi-a spus că nu-i adevărat, că surzise de la atâta băutură. Când am întrebat-o de unde știe asta, mi-a zis că de la tatăl ei, cel care se ocupase cu tâmplăria, până când își ciuntise mâna dreaptă. Tot băutura îl făcuse neom, mi-a zis Ofelia și, când am întrebat-o de unde mai știe și asta, mi-a zis că de la maică-sa, care spunea că a băut până n-a mai văzut bine și, în loc să taie scândura, și-a tăiat degetele. Așa erau părinții Ofeliei, și în casa lor lumina nu se stingea niciodată. Uneori, noaptea, când ai mei erau plecați și mă lăsau în grija fratelui meu mai mare, reușeam să mă furișez din casă și vedeam fereastra dinspre parc luminată. Mă așezam la pândă, sperând că am s-o zăresc pe Ofelia. Uneori aveam noroc, și prin sticla prăfuită îi vedeam fața pistruiată și pletele blonde.
Pe Ofelia o tot văzusem străbătând desculță ulița noastră. Mergea, din două în două zile, să cumpere lapte de la o vecină. Am întrebat-o de ce umblă desculță și mi-a zis că de picioare nu trebuie să ai grijă. M-am gândit că și pe ea o ceartă părinții că strică prea repede încălțările. Apoi am chemat-o să joace fotbal cu copiii de pe ulița noastră și a venit de câteva ori. De fiecare dată, sfârșeam prin a rămâne singur cu ea, de fapt asta îmi doream cel mai mult și nici nu mai jucam fotbal, ne întâlneam și făceam propriul nostru joc. Într-o iarnă, Ofelia m-a învățat jocul de-a băutura. A venit cu o sticlă și cu două păhărele de țuică și ne-am dus în spatele gării și am umplut sticla cu zăpadă. Am așteptat să se topească, am turnat în păhărele și am băut, apoi am început să vorbim tare și să umblăm clătinându-ne. Iar eu am învățat-o jocul de-a cearta. Ea era mama și eu eram tata și ea mă certa că nu tăiasem lemne destule sau că băusem banii și eu trebuia să zbier la ea și să îi dau câte un dos de palmă. Atunci Ofelia se supăra și nu mai vorbea cu mine. O dată cred că am lovit-o prea tare, căci a izbucnit în plâns și atunci nu am mai știut cum să continui jocul și m-am dus acasă.
În cei doi ani, cât a fost cea mai bună prietenă a mea, singura mea prietenă, de fapt, am repetat de nenumărate ori cele două jocuri, pe care le jucam numai noi. Când ploua, uneori ne adăposteam în curtea mea, sub scara de la intrarea în casă, stăteam acolo în praf, ca găinile, și Ofelia își scotea picioarele în afară și lăsa ploaia să i le spele și să-i scoată la iveală zgârieturile.
Odată, într-o vacanță de vară, m-a chemat la ea și am urcat în podul casei. Am umblat printre sticle goale și haine vechi și am găsit câteva nuci într-un colț, dar toate erau seci, și din coaja uneia am făcut o barcă cu care am plecat pe Someș. Și Someșul era sucul stors dintr-o cireașă, și avea vreo doi centimetri în lățime și lungime și vreo doi milimetri în adâncime, și am naufragiat pe o insulă pustie unde am murit. Am stat așa, morți, până seara, când Ofelia m-a întrebat dacă mi-e teamă de păianjeni și eu i-am zis că nu, și atunci ea m-a rugat să o ajut să prindă câteva muște și am prins patru, apoi ea le-a luat pe rând și le-a răsturnat în plasa unui păianjen. Mi-a zis că dacă vom hrăni păianjenul, el ne va face o plasă cât un hamac, în care o să ne legănăm toată ziua și o să ne hrănim și noi cu muște și nu va trebui să mai mergem la școală niciodată. Apoi m-a întrebat dacă vreau să fiu prietenul ei și eu am zis că da, dar că nu știam prea bine ce trebuie să facă un prieten și ea a zis că prietenul și cu prietena se așteaptă când ies de la școală și merg de-a lungul zidurilor și vorbesc în limbi străine și el nu are voie să plângă și nu pleacă niciodată de lângă ea, iar ea îl duce de mână ca pe un cățeluș orb. I-am zis că nu o să plâng niciodată și că niciodată nu o să mai plec de lângă ea și atunci ea m-a luat de mână și am stat așa, ținându-ne de mână, morți, în timp ce păianjenul ei preferat devora muștele și muncea la hamacul nostru.
Toate astea s-au sfârșit într-o noapte, când casa lor a ars și Ofelia a trebuit să se mute cu părinții într-un alt sat. Am revăzut-o abia după foarte mulți ani. Era încălțată și nu am pomenit niciunul nimic despre jocurile noastre. Acum amândoi beam și ne certam, dar nu în joacă, și nu mai eram prieteni, fiindcă eu plânsesem mult între timp și plecasem de lângă ea.
(MARIN MĂLAICU-HONDRARI este scriitor. În 2010, a publicat romanul "Apropierea", la editura Cartea Românească.)
LINA VDOVÎI
Lina +Nicu = Love
Habar n-am ce-oi fi găsit eu la el. Era un copil obișnuit, ca toți ceilalți. Ba chiar, dacă mă gândesc bine, era urecheat și avea nările mai mari decât era cazul. Dar asta nu conta. Nici eu nu eram mai brează. Umblam cu noroi pe sub unghii și adunam toate prostiile de sub balcoanele oamenilor, de la șosete umede până la piuneze stricate. Eu stăteam la etajul patru, el la parter și niciunuia nu-i intra vișinul în casă, ca celorlalți copii. Într-o zi, s-a cățărat în copac și mi-a cules râvnitele boabe negre și amărui. Aveam șase ani și un prieten care îmi lua apărarea și se juca numai cu mine. Și zău, nu era puțin! Cu Nicu aveam o ascunzătoare fabuloasă, la marginea unei râpe. Ne furișam acolo prin stufăriș, de fiecare dată când voiam să fim singuri. Nu știu de ce, nu se întâmpla nimic, nu făceam nimic. Dar era o taină, era a noastră și asta ne făcea să ne simțim altfel. Mucoșii din bloc se țineau după noi și ne pândeau chicotind printre tufe. După o vreme, se plictiseau.
Jos, în vale, era plin de saci de gunoi, de ambalaje și sacoșe care dansau cu vântul mai ceva ca în "American Beauty". Nu ne păsa. Ne așezam romantic pe două pietre colțuroase și număram mașinile care treceau în goană.
Într-o vară, când a venit de ziua mea să mă felicite, a transportat pe brațe, cu multă grijă, un buchet imens de crizanteme. Au fost primele flori primite vreodată de la un băiat. E posibil să le fi cumpărat maică-sa pentru mine. Cred că mi-a spus asta și era și mai bine. Îmi plăcea de mama lui. Era basarabeancă, dar vorbea frumos românește, aproape fără accent și în mod sigur fără rusisme. Tatăl lui Nicu era jurnalist.
Când am început să mergem la școală, venea să mă ia de acasă în fiecare dimineață. Urca scările de la parter la etajul patru, ajungea transpirat și uneori gâfâind. Se lungea până la sonerie și, până deschidea tata ușa, își îndrepta sacoul maroniu. "Lina merge azi la școală?" Mergeam, desigur, ce întrebare! Tata râdea, îl lăsa pe hol și se minuna apoi către mama: "Iarăși a venit băiatul ăsta! Nu înțeleg de ce urcă patru etaje, de parcă ieduța noastră n-ar putea coborî singură!" Mă moșmondeam ca o fată mare și-l făceam să aștepte. O luam apoi printre blocuri, pe scurtături numai de noi cunoscute. Uneori, ne opream pe la o tarabă, cu toate bagatelele din lume. Nicu îmi cumpăra gume de mestecat. Erau dreptunghiulare, aromate și aveau abțibilduri pe care eu le colecționam. Cu ele se vindeau și albume, pe care nu mi le permiteam. M-a văzut o dată zgâindu-mă la unul și a venit în aceeași după-amiază la mine. "Mi-a dat mama bani să ți-l cumpăr", mi-a zis simplu și mi l-a întins.
Nu știu ce s-a mai întâmplat apoi. Îmi amintesc de o fată cu păr lung și negru, prins în coadă de cal, pe care o chema Liuda. Liudmila. Era colega lui de clasă și locuia în blocul vecin. Venise iarna și Nicu nu mai urca la mine, la patru, în fiecare dimineață. În primăvară, am descoperit o inscripție pe tabla cărămizie a unui garaj. Cineva scrisese cu creta, puțin înclinat spre dreapta, cu litere mari și nesigure, "Lina+Nicu=Love". M-am dus la el. Construia o colibă împreună cu Liuda. L-am întrebat fericită când a scris pe garaj. S-a uitat la mine speriat și a dat din cap. "Nu eu", a zis, și de atunci nu ne-am mai uitat la mașini împreună.
(LINA VDOVÎI este jurnalist. Lucrează la Televiziunea Română)