Pr. ROMAN BRAGA - "Dumnezeu ne-a trimis în Occident ca să deschidem porțile bisericii"

Cristian Curte
A stat în temnițele comuniste mai bine de un deceniu, dar nu regretă nimic din experiența detenției. A făcut parte din "Rugul Aprins", unde i-a cunoscut pe marii duhovnici ortodocși. După eliberare, a reușit să plece din țară cu sprijinul patriarhului Iustinian și a trăit în exil, slujind ca preot ortodox în Brazilia și Statele Unite. De mai bine de două decenii, este duhovnicul mânăstirii de maici "Adormirea Maicii Domnului", din Michigan, și unul dintre cei mai iubiți preoți ortodocși de peste Ocean

Cu Hristos, după gratii

Părea suspendat. Între lumi, între cuvinte, între tăceri. Vocea lui puncta limpede liniștea ca­merei mici, în care se mai auzea doar fâșâitul șters al reporto­fonului. Era în vizită prin țară, una dintre puținele pe care și le permisese după revoluție. Înain­te, nu se putuse apropia de România. Nu pentru că nu-și dorea, ci pentru că aici îl aștepta iarăși temnița, din care abia scăpase, datorită patriar­hu­lui Iustinian.
Fusese arestat încă din studenție, când, împreună cu alți tineri teologi, semnase un manifest în care-i în­dem­­na pe toți românii să postească în Sâm­băta Patimilor, care atunci se în­tâmplase pe 1 mai, Ziua internațio­nală a muncii, una din marile sărbă­tori comuniste. După o primă deten­ție de cinci ani, a trecut porțile Mâ­năstirii Antim, intrând în celebrul grup de rezistență prin credință și cultură, care avea să fie cunoscut sub numele de "Rugul Aprins". În total, a stat în închi­sorile comuniste 11 ani, anii tine­reții cei mai frumoși. M-a surprins mereu că nu-i regretă. Lumină, rugă­ciune, Dum­nezeu, iubire - reveneau des pe par­cursul interviului, chiar și atunci când fă­cea referire la prigoana comu­nistă. Când fâșâitul reportofonului a în­ce­tat și între noi s-a întins nestin­gherită tăcerea, am înțeles. Părintele nu a fost de fapt închis. Niciodată. În tem­niță a găsit libertatea totală a credinței în Dumnezeu. Cu Hris­tos, după gratii.

Rugul Aprins

"Părinții duhovnicești pe care i-am cunoscut în viață și care au avut o înrâu­rire asupra per­soa­nei mele sunt aproape toți în cimitir... Între ei, la loc de cinste este pentru mine părintele Bene­dict Ghiuș, un duhovnic mai pu­țin cunos­cut, pentru că era un om de o intimitate duhov­nicească ra­ră. Nu se expu­nea. L-au ales cam fără voia lui Episcop de Argeș, pentru că i-a depus candida­tura Nichifor Crai­nic. A fost du­hovnicul miș­cării «Rugu­lui Aprins», de la Mânăstirea Antim. La el ne mărturi­seam, el ne-a dat binecu­vân­tarea să începem rugăciunea inimii. Era foarte căutat de intelectuali, dar era așa de modest, încât se consulta cu toți călugării, simpli, așa cum erau. Dacă stăteai de vorbă cu părintele Ghiuș o oră, ieșeai com­plet purificat, pentru că omul acesta trăia credința la mari dimensiuni. N-a fost un duhovnic popular, ca să spunem așa. A fost duhovnicul intelec­tualității Bucu­reș­tiului. Nu mărturi­sea lume simplă, pentru că, după părerea mea, nici n-ar fi putut să înțe­leagă lumea ce spunea el. Era foarte adânc și rafinat. Profesori univer­sitari, ca Alexandru Codin Mironescu, Paul Stelian, doctorul și poetul Va­sile Voiculescu, toți se mărturiseau la părintele Bene­dict Ghiuș. Era un mo­del. Era sufi­cient să te uiți la el. Mie mi-era de ajuns să-l văd. Duhovnicia ieșea din el într-un mod natural. Nu era o con­trafacere, nu era o sfor­țare de a fi spiritual pentru că, după părerea mea, dacă vrei să devii om duhov­nicesc, trebuie să trăiești o viață naturală. Pentru că trebuie să de­vii natural, în viața ta cu Dum­ne­zeu. Așa cum e țăranul român. El este natu­ral. Își face o cruce mare di­mi­nea­ța și se duce la lucru. Își cear­tă co­piii, de multe ori și nevasta, dar cre­de în Dumnezeu și se roagă, e pă­rintesc, e cald. Există și o duhov­ni­cie și niște oameni cu «aripi» așa de mari încât nu le dau voie să zboa­re..."

"Preoția e foc, taică!"

"În afară de părinții din Rugul Aprins, am cunoscut mulți oameni simpli, care nu erau mari teologi, dar pe care i-am iubit mult. Oamenii simpli spun lucru­rilor pe nume; ei nu vorbesc mult, dar vorbesc ce trebuie și cuvântul lor este foarte adânc, de multe ori în me­tafore și în pilde, pen­tru că ceea ce nu poți exprima logic - și noi putem expri­ma logic foarte puțin - poți exprima prin pilde sau me­tafore, prin forme de limbă care sunt mai aproape de mit. Eu cred că așa cum mito­logia greacă ne-a dat cultura europeană, tot așa mito­logia asta româ­nească, țără­nească, ne-a dat niște călugări mari, care vor­besc în metafore, despre lucruri foar­te adânci. Iar pe mine m-au interesat în­tot­deauna nu atât cei care erau cărturari, ci oame­nii duhovnicești, mai ales cei sim­pli, pentru că ei au o adâncime spe­cială, pe care cărturarii nu o pot înțelege, ei fiind mult mai complicați în pregătirea lor spiritua­lă. Nu spun că nu sunt de va­loa­re. Dar m-au impresionat mult mai mult adânci­mile unui părinte ca Antipa, de la Cer­nica, care era și duhov­nicul mul­tor intelectuali din Bu­cu­rești, care se duceau la acest om care abia știa să se iscălească, pentru că nu fă­cuse carte. Îmi amin­tesc că, atunci când eram stu­dent teo­log, mă duceam la mărtu­ri­sire, iar el îmi spu­nea me­reu: «Să nu te faci preot, taică». El, care slujea altaru­lui, a­proa­pe întot­dea­una spu­nea: «Să nu te faci preot tai­că, fă-te das­căl de co­pii», adică profesor, «că preo­ția e foc, e foc, taică».
Erau niște oameni care vibrau. Ei se apropiau de Sfânta Masă cu o anumită smerenie, dar și cu teamă, pentru că Sfânta Liturghie nu este o simplă rugăciune; este un miracol care se întâmplă, vine Dumnezeu și intră în materia pâinii și a vinului, care este aceeași cu materia Universului întreg, și sfințește astfel tot Cos­mosul. Sfânta Liturghie este centrul liturgic al Uni­versului. Și ne sfințim și noi. În biserică plouă harul Duhului Sfânt. Ei bine, călugării ceia simpli știau lucrul ăsta nu din cărți, nu din teologie, nimeni nu i-a învățat teologia euharistică, îl știau din experiență."

"Între cei patru pereți ai celulei, am descoperit infinitul din noi"

"La «Canal», l-am avut duhovnic pe părintele Ev­ghe­nie, tot un om simplu. El m-a determinat să mă fac călugăr. De aceea m-am și apropiat de dânsul. Dar ce fel de om simplu? Știa «Scara» Sf. Ioan Scărarul pe de rost. Și veneau la el preoții și călugării catolici. Toți îl admirau. Nu avea lecturi, dar recita pe Sfinții Părinți. Avea o memorie extraordinară. El m-a influen­țat cel mai mult. La un moment dat, mi-a spus: «Să știi că Dumnezeu te-a adus în închisoare pentru un anumit scop». Ca orice om, atunci când am ajuns în închisoa­re, m-am întrebat și eu, în anumite momente grele: «De ce, Doamne? De ce eu?». Eram și eu ca tâlharul din stânga Crucii, care întreba: «De ce eu să sufăr și alții nu? Dacă Tu ești Fiul lui Dumnezeu, fă ceva!». Dar Dumnezeu mi-a scos în cale niște oameni care m-au lămurit că Dumnezeu m-a adus acolo pentru un anumit rost. Iar rostul acesta mi l-am lămurit în timpul celei de-a doua încarcerări (am fost închis de două ori). Atunci am fost izolat. Preoții au trecut prin izolări de câte un an sau doi, singuri în celule, pentru că voiau ca ei să devină niște bestii, ca animalele; nu vă spun că în 11 ani de închisoare niciun deținut politic n-a văzut hârtie, creion sau carte. Ăsta era «tratamentul inte­lec­tua­lilor»... Pe cei de drept comun îi educau ca să îi redea societății comuniste, dar nouă ne luau toate mijloacele de informație și nu am văzut ziar, creion, hârtie, nimic! În final, asta a fost foarte bine, pentru că, în loc să ne facă animale, așa cum probabil că doreau, ne-au întors către noi înșine, ca să ne punem întrebarea: «Ce suntem noi?». Pentru că vă spun: când stai între cei patru pereți ai celulei și nu ai niciun orizont, nicio perspectivă unde să privești, te întorci către tine însuți. Trebuie să te întorci, să te duci undeva! Acolo am descoperit infinitul din noi... Am descoperit că per­soa­na umană este infinită, că așa a făcut-o Dumnezeu - a suflat asupra sa și i-a dat Dintrânsul ceva care nu moa­re niciodată. Că adâncul din noi, care este - după Sfinții Părinți - și locul rugăciunii, unde locuiește Dumnezeu, este un loc căruia nu îi mai dai de capăt. În adâncul acesta din noi este Templul Dumnezeului Celui Viu, cum spune Sfântul Apostol Pavel. Atunci, în situația aceea de izolare, timp de doi ani aproape, singur, atunci am înțeles cuvintele Scripturii, pe care le memorasem cândva: «Voi sunteți biserica Dumne­zeului celui viu și Duhul lui Dumnezeu locuiește în voi». Atunci am înțe­les de ce Mântuitorul a spus: «Îm­părăția lui Dumnezeu este în voi». Dumnezeu nu este material sau spațial, să Îl plasez într-un colț, undeva. Ca să-L găsim, trebuie să ne întoarcem înlăuntru, să explorăm universul din noi. Asta este o experiență care trebuie făcută. Există un cuvânt al Sfântului Serafim de Sarov care spune: «Ieșirea din tine este ieșirea din Paradis». Este o aventură mare și singură în viața omu­lui. Este ceva extraordinar înăun­trul nostru, Dumnezeu este acolo!"

"Pe Dumnezeu nu Îl poți cunoaște fără să te cunoști pe tine"

- După închisoare, ați plecat în America, unde trăiți și acum, într-o mânăstire ortodoxă. Cum vi s-a părut societatea capitalistă, după experiența comu­nistă?

- Da, după închisoare, Patriarhul Iustinian s-a străduit să fiu scos din țară, Dumnezeu să-l ierte! A fost un mare patriarh, care i-a înțeles foarte mult pe cei care suferă. În ciuda faptului că unii oamenii din presă îl critică, și pe el, și pe Preafericitul Teoctist, să știți că ei au fost mari înțelegători ai suferinței umane. Revenind la societatea americană, aș vrea să vă spun să nu jude­cați capitalismul american prea rău. Să știți că ameri­canul nu e capitalist în felul în care vă imaginați, pentru că există acolo un fel de socialism bazat pe trusturi. Dacă ești muncitor la Ford, de exemplu, de la Ford primești, pe lângă salariu, și o mașină, din doi în doi ani, la Ford te și îmbraci, pentru că Ford nu face numai automobile. Au și magazine cu de toate și caută să-l țină pe om înăuntrul acestui sistem. Ce să vă mai spun, că aproape toți sunt acționari. Adică un muncitor spune: "fabrica mea", nu spune: "fabrica lui Ford". Deci, nu mai este capitalismul de la început de secol XIX, există în el și o latură socială.
Principala problemă pe care mi-am pus-o acolo a fost: cum poți să trăiești în societatea asta capita­listă și totuși să te ocupi de mântui­rea sufletului? Eu cred că nu se con­trazic unele cu altele. Trebuie să ne bucurăm de tot ceea ce Dum­nezeu a creat, dar, în același timp, Dum­ne­zeu ne-a făcut oameni ca să pro­du­cem, să muncim, să trăim din munca noastră.
Noi, ca orto­docși, acolo, în Ame­rica, avem o misiune: să schim­băm direcția cunoașterii, pentru că Apu­sul, din care face parte și Ame­rica, e orientat în exterior. Oc­ci­dentalii explorează universul din a­fara lor. Rostul ortodoxiei este să întoarcă atenția omului spre sine, spunându-i că mai există o dimen­siune lăun­trică. Noi nu disprețuim cunoașterea cosmologică, cunoaș­terea din afară de noi, pentru că întrânsa sunt am­prentele lui Dum­ne­zeu ca și Creator, dar pentru a ne cunoaște pe noi și pe Dumnezeu, trebuie să ne întoarcem înăuntrul nostru, iar această cunoaș­tere a lui Dumnezeu este o expe­riență perso­nală. Pe Dumnezeu nu Îl poți cu­noaște fără să te cu­noști pe tine. Omul modern n-are timp să se cunoască pe sine, pentru că este prea ocupat cu cunoașterea în afară de sine. Iar din punctul de vedere al vie­ții morale, tineretul, mai ales, nu poate suporta aventura intrării în sine și, ca un fel de scăpare, cultivă lucrurile zgo­motoase.
Și vă dau un exemplu: noi avem niște tabere de copii, vara, tabere religioase, le spuneți dumneavoas­tră, aici îi aducem să învețe religie. Pentru că în America nu se predă religie în școlile publice. Nicio­dată nu s-a predat. Nu pentru că americanul nu este religios sau este împotriva bisericii, ci pentru că acolo sunt 1200 de secte și atunci nu știi ce fel de religie să predai în școală. Și statul, care de fapt e respectuos față de bise­rică (nu plătim taxe, nu plătim impozit pe proprietăți, pe nimic), a refuzat să introducă religia în școală, pentru că nu știe ce fel de religie să predea. Așadar, revenind, aveam o tabără de copii și aveam o fetiță care asculta perma­nent la două radiouri: unul în dreap­ta, altul în stânga, cu două căști, una în urechea stângă, alta în cea dreap­tă, probabil că erau două pro­gra­­me: unul de sport și unul de muzică. Și eu i-am spus: "Shut them off!"-"În­chide-le!". Și știți ce mi-a spus? "Pă­rinte, dacă eu le închid, în­ne­­bu­nesc!". Ce tra­ge­die la o feti­ță de 14 ani să spună lucrul ăsta! "Dar tu nu poți să stai pe banca aia? Doar să stai o oră acolo!". "Dar ce să fac?". "Nu faci nimic; stai și taci; poate Dum­nezeu vrea să-ți vor­bească ceva!".
Vedeți, ăsta este rolul ortodo­xiei în cultura apusea­nă. Nu să ne cunoască lumea. Noi de multe ori suntem mândri, avem creștini în Franța, în Germania, în America. Ei, și ce?! Nu pentru asta ne-a trimis Dumnezeu acolo. Ne-a trimis acolo ca să deschi­dem porți­le unei cu­noaș­teri adevărate, să deschidem porțile Bisericii.

"New York-ul este pentru mine cel mai bun deșert în care un Sfânt Părinte s-ar putea realiza"

- Părinte, dar cum credeți că pot fi unite aceste două preocu­pări: o viață care trebuie să se folosească de economia ca­pita­listă, acum asta este economia din marea majoritate a sta­telor lumii, și pe de altă parte, preo­cuparea către o viață interioară, care necesită timp și liniște.

- Exteriorul nu vă împiedică cu nimic să trăiți cu Dumnezeu, în relație cu El, și să vă bucurați de toate câte El le-a creat. Iar prin mun­ca dumnea­voastră, să le dez­vol­tați și să le înmul­țiți. Pentru că așa l-a făcut Dumnezeu pe om, să creeze. Un lucru să nu uitați: în orice situație vă aflați, să nu Îl uitați pe Dumnezeu! Am văzut că în Ro­mânia tramvaiele fac gălăgie, cir­cu­­lația mașinilor, sirenele de la fa­brică, toate zgomotele astea indus­tria­le în care trăim. Păi să vedeți ce este în New York! New York-ul este pentru mine cel mai bun deșert în care un Sfânt Părinte s-ar putea realiza. Că nimeni nu te cunoaște. Este atâta lume pe stradă, este un așa furnicar, încât nimănui nu-i pasă de tine. Poți să îți pui o pălărie țuguiată, poți să mergi desculț, să-ți atârni o coadă, nu se uită nimeni la tine! Pentru că nu-i interesează. De aia și New York-ul are, totuși, niște Sfinți, să știți. Are părinți, are călugări... E posibil, pentru că asta este dimensiunea aceea a coborârii în noi, de care am vorbit înainte, a explorării universului din noi. Și atunci, în ciuda zgomotelor astea din afară, poate exista o liniște și o pace a minții și a sufletului. Poate să fie cât de mare gălăgia în afară, dar, dacă tu ai pace în tine, ești foarte fericit. A spus Iisus: "Pacea Mea v-o dau vouă". El e Pacea Lumii. Deci, dacă Îl avem pe Iisus în noi, să nu ne fie frică. Nu vă fie frică de niciun zgomot din afară. Dacă avem pace în noi, va fi liniște și în afară. Depinde din ce perspectivă pri­vești.

Foto: arhiva mânăstirii ortodoxe "Adormirea Maicii Domnului" din Rives Junction, Michigan, SUA.