Îndrăgostire sau iubire?

Redactia
1. Care e diferența dintre îndrăgostire și iubire?

2. Ce am putea face ca îndrăgostirea să dureze până la capătul vieții?

Nora Iuga
"Numai îndrăgostirea poartă în ea miracolul"


1. Prietenele mele mă privesc intrigate, ori de câte ori susțin, poate prea vehement, că pentru mine, nu­mai îndrăgostirea poartă în ea miracolul, numai ea e pură și fără de vină și nerăbdătoare ca ploaia și rebelă ca răs­coala pământului. Îndrăgostirea ne vine de la Dum­ne­­zeu, iubirea de la oameni. În­dră­gostirea vine peste tine pe ne­simțite, ca lumina unei dimineți de vară, nici nu o simți cum creș­te și te pomenești prins în ochiul unui reflector de care nu mai poți fugi - e mai fierbinte și mai feroce ca soarele, poartă în ea bucuria cum poartă clopotul în bronzul lui dan­gătul care ne trimite în luptă sau în rugăciune. În­dră­gostirea creează. Iubirea ne face să negociem. Ne îm­prumutăm sentimentele, cum ne împrumutăm căr­țile și le vrem înapoi imaculate cum le-am dat. Iu­birea e cel mai egoist dintre sentimente și cel mai posesiv. Vrem să fim siguri că obiectul ales ne va apar­ține exclusiv, pe vecie, dar foarte curând, după achi­ziționare, începe să ne deranjeze. Vedem zilnic zgârietura de pe copertă, care ne cucerise la început, fiind­că semăna cu inițiala numelui nostru. Acum nu mai vedem decât zgârietura. Într-o seară, punân­du-ne oche­larii și întinzând mâna după cartea de pe noptieră, ne sare în ochi culoarea ei verde, prăzulie, pe care n-o observasem până atunci și ne irită, fi­indcă știm sigur că de fapt ne place albastrul. Și to­tuși, ea va rămâne cartea noastră de pe noptieră până la sfârșitul zilelor. E partenerul nostru de viață, fiindcă nu ne mai spune nimic care să ne irite, dar nici nu ne seamănă, așa cum ne închipuisem cândva. E ca o mamă care ne adoarme, e somniferul nostru pre­ferat, înghițit înainte de culcare. Ne dă uneori, foarte rar, și câte-un vis. Numai atunci e așa cum vrem noi. Dar nu e bine să știi că ai pe cineva care-ți cară pachetele la mesagerie, care îți plătește fac­turile, care sapă groapa și îngroapă pisica, care n-o să te lase să pleci nespovedită, neîm­păr­tă­șită și fără lumânare, dacă n-o s-o faci tu îna­in­tea lui? În ce ca­litate, de soție, de soră, de pri­eten? Nu pot să mint; am luat și somniferul, mi s-a cărat și pachetul la me­sagerie, am citit și cartea verde, pe care aș fi vrut-o uneori al­bastră, și chiar mi s-a părut că nuanțele astea nici nu diferă prea mult. L-am și visat uneori, purtând pe umeri capul lui Paul Newman - și, ul­tima dată, l-am văzut slab ca un efeb, alb și gol la mor­ga spitalului. I-am ținut și lumânarea și, după treizeci și cinci de ani de iubire, a fost prima oară când m-am îndrăgostit din nou de el și abia atunci plânsul m-a durut cu adevă­rat, insuportabil.
2. Iubirea e fidelă, durabilă, posesivă. Iu­birea e orgolioasă și dominatoare ca o temniță. Singura ei calitate e când îți oferă tăcere în doi. Îndrăgostirea sparge toate lanțurile. Îndră­gostirea vindecă toate rănile. Îndrăgostitul e cel care tremură la gândul că floarea lui, aflată pe altă stea, ar putea fi mâncată de-o oaie. El nu-i cere florii lui să se dea de trei ori peste cap și să devină din floare un mic prinț ase­menea lui. El știe că noi nu ne putem aparține de­finitiv și total decât în gând și, cu cât cel do­rit e mai departe și de neajuns, el rămâne me­reu ca la început. Numai așa, dorul nu ajun­ge niciodată obișnuință, nici obligație, fiind doar o libertate fără de capăt, ca trântorul care moare do­bo­rât de propria lui voluptate când își atinge regina. În­dră­gostirea nu durează, e imaterială și volatilă ca o efe­me­ridă, e ca proverbul chinez care spune: "Dru­mu­rile fru­moase nu duc de­parte". Legea bucuriei interzice du­rata. Și fructul oprit ne-a izgonit din Eden, dar ne-a dat acel dor ar­zător care ne amintește de-un loc mis­terios, unde toa­te se prefac printr-o stranie alchimie. Moartea în viață, îndrăgostirea în poezie. M-am mirat totdeauna că un creier ca al lui Goethe a putut să scoată din el, adre­sându-se clipei, acel gând aberant: "O, rămâi, ești atât de frumoasă...", când nimic din ce e frumos pe acest pământ nu durează, iar îndrăgostirea e doar tim­pul scurs între cântecul privighetorii și al cio­cârliei.

Adina Rosetti
"Ziua în care o simplă privire dărâmă zidurile"


1. Mă îndră­gos­tesc foarte rar. Și foarte greu. Une­ori, îmi ia ani întregi. Pot să fiu, să zicem, colegă de cla­să cu un băiat ani în șir și să nu ob­serv nimic, că el mă place, că el se gândește la mine, că zâm­betele lui as­­cund lucruri, că noi doi am putea să zburăm îm­pre­ună, și-n timpul ăsta să străbat, aproape zi de zi, ace­lași drum spre școală, vor­bind nimicuri, râzând frivol, în­vățându-l cum să facă rotocoale de fum de țigară, dan­sând la vreo petrecere cu nepăsare, la fel cum aș fi dan­sat cu oricare altul. Poate să treacă timpul peste noi, să creștem și să ajun­gem mari, fiecare bine an­corat în viața lui, să ne regăsim din întâmplare, să continuăm să râ­­dem și să vorbim, până într-o zi oarecare, cu nimic di­­ferită de ce­lelalte, în care să ne privim pur și simplu în ochi, deasupra unei cești de ceai, și privirea aia să fie de-ajuns, să dărâme zidurile, să șteargă toate obsta­colele, să țeasă o vrajă nevăzută și aproape imposibil de desfăcut.
Îndrăgosteala, doar ea, te poate face să trăiești zi­le-ntregi numai pentru următorul e-mail pe care ți-l va tri­mite la o adresă secretă, ca o grădină fermecată la care n-aveți acces decât voi doi. Vrei să păstrezi in­boxul curat și pur, numai pentru el. Nici un spam rătăcit să nu stea între voi. Dormi cu parola încrustată-n inimă, ca un talisman. Devorezi fiecare literă pe care ți-o scrie, ca și cum ai face dragoste. Îi citești mesajele aproape silabisind, precum școlarii care atunci învață alfabetul, ca să nu pierzi niciun în­țeles, nicio nuanță, nicio emo­ție. Și apoi, se ter­mină și asta. Și după aia începe iu­birea. O descoperi din senin că e acolo, nu spune nimic și nici nu bu­buie asurzitor. Nici măcar nu te mai trage de mână. Stă cuminte și ajunge doar să știi că există, ca să fii fericită. Fără lacrimi și fără zbucium, fără aș­teptări, fluturi în stomac și noduri în gât și vise care te răvă­șesc. O tandrețe calmă și senină, atât de discretă, în­cât uneori uiți de ea. Pentru că e o parte din tine.
2. Nu știu dacă aș vrea să dureze până la capătul vieții. Pentru mine, îndrăgostirea înseamnă zbucium și tristețe, emoții zguduitoare, dor insuportabil. În plus, fac o grămadă de prostii când sunt îndrăgostită: mă ră­tă­cesc prin oraș, iau metroul în sens invers, ciocnesc ma­șina taman când începe cine știe ce melodie care-mi amintește de el... Ce-i drept, îmi ies și chestii dră­guțe, cum ar fi că reușesc să dirijez circulația autobuzelor în așa fel încât să ne întâlnim din întâmplare atunci când nu mai e nicio șansă (dar asta extrem de rar...). Ar tre­bui, așadar, să mi se in­terzică să ies pe stradă când sunt îndrăgostită sau să scriu mesaje după miezul nop­ții.
Nu-mi (mai) plac cuplurile îndrăgostite, pentru că întrevăd în entuziasmul lor încântător apropierea des­păr­țirii. Știu că gesturile lor pasionale se vor pre­face când­va în scrum și mi se strânge inima. Văd cum șoap­tele de dragoste se vor preschimba în țipete, declarațiile înflăcărate vor rămâne doar o amintire prăfuită, ero­tismul din priviri se va stinge și, uneori, amorurile ca-n povești vor sfârși în fața notarului. Și mă întristez așa de tare, încât întorc privirea în altă parte, spre cuplurile în care exis­tă o tandrețe abia ghicită, o iubire calmă. Le studiez cu în­cântare, pentru că vreau să le aflu se­cre­tul. Cred că au pe undeva o gră­dină fer­me­cată și, la răs­timpuri, fug de restul lu­mii și se închid acolo pentru câ­teva momente, doar ei doi. Un loc plă­cut și nu­mai al lor, cum suna titlul unui roman. Am tras de câteva ori cu ochiul, voiam să văd ce se află într-o astfel de gră­dină, eram sigură că trebuie să fie lucruri la care noi, mu­ritorii de rând, n-avem acces, cum ar fi o rezervă se­cretă de poțiuni ma­gi­ce... Dar nu, am văzut lu­cruri din­tre cele mai ba­nale prin edenurile cu­plu­rilor care se iubesc până la capătul vieții. Uneori, nimic mai mult decât doi oameni pregătind micul dejun copiilor care încă dorm, ca-ntr-un balet cu o core­grafie perfec­tă, ges­turile completându-se fără vorbe, schim­bând un surâs tandru, din când în când, dea­supra prăjitorului de pâine, și în surâsul ăla, aproape în­tâm­plător, aproa­pe uzat, gata să treacă neob­ser­vat, mi s-a părut că le ghicesc secretul.

Teodor Dună
Dragosteamea


1. Ade­vă­rata iubire nu se sfâr­șeș­te cu dispariția unei ființe, ea continuă și se va sfârși odată cu cel care a sim­țit-o. Dra­gos­tea, în schimb, este o ce­le­brare a vieții, a corpului. Dra­gostea își are rădăcinile în trup și timp. În­dră­gostiții vor­besc despre viitor de par­că timpul nu ar exista - deși ei nu simt că se află mai mult decât ori­când pradă tim­pu­lui: își fac pla­nuri, sunt înse­tați unul după celălalt, sunt frumoși, încrezători, te­mă­tori. Ei trăiesc într-un orizont al speranței între­gului, însă pu­țini găsesc calea cea bună și sfârșesc prin a redeveni oameni, prin a se lăsa copleșiți și morti­ficați de propria umanitate devoratoare. În iubire, timpul deja învață să oco­lească, iar cei doi nu mai sunt două corpuri, ci par că sunt îmbrăcați într-un alt trup - trupul propriei lor iubiri. Cred că dragostea e proiectivă, că se află sub zodia lui "mâine", asta fă­cându-i pe cei doi să trăiască într-un aparent pre­zent, într-un prezent care nu există în sine, ci re­prezintă doar un pod translu­cid către un viitor idea­lizat, feeric. Iubirea presu­pune un prezent continuu. Paradoxal, iubirea nu există decât acum - însă un "acum" cumva ne­sfâr­șit. Cei care se iubesc sunt un fel de demiurgi pentru care nu există timp, izolați în cerurile lor calde și a căror creație - propria iubire - moare oda­tă cu ei înșiși.
2. Cred că singura șansă de a menține vie dra­gostea constă în a o feri cât mai mult de ceea ce poar­tă numele de viață, să o faci să semene cu o insulă pe care să o părăsești doar din când în când și doar pentru a simți miracolul întoarcerii. Deci, pentru ca dragostea să continue, este nevoie de o cabană de lemn la marginea unei păduri de pin. Casa este foarte aproape de un lac cald în care tră­iesc păstrăvi blânzi. În acel loc, timpul, bineînțeles, nu a existat și nu va exista niciodată. Acolo nu se află decât îndrăgostiții și dragostea lor. Din loc în loc, se află mici râuri de culori diferite. El ia un astfel de râu de nici un metru lungime și îl așază în jurul gâtului ei în chip de eșarfă. Ea îl sărută. Se face de trei ori seară și o da­tă di­mineață și ei con­tinuă să se sărute, să fie doar fericiți. Pielea ei stră­luminează auriu. Așa nu se pot pierde noap­tea unul de altul, când se plimbă prin livezile cu iarbă înaltă și moa­le. De aici se vede mai mult cer decât din ori­care alt loc de pe Pă­mânt. Când își mân­gâ­ie trupurile, este mereu pentru prima oară. Și tot ceea ce văd este ca pentru prima oară și tot ceea ce simt pare că atunci s-a născut pen­tru prima oară și doar pentru ei. Ochii lor nu știu decât să îmbră­țișeze, mâinile lor nu știu decât să îmbră­țișeze.
Își vorbesc mult, dar des­pre orice și-ar vorbi, în spa­tele tuturor cuvintelor rostite, ei simt mereu un alt cuvânt. Un cuvânt la fel de nesfârșit precum cerul, din care celelalte cuvinte doar ning. Acest cuvânt este dragosteamea. Ei simt, oricâte cuvinte și-ar spune, că singurul cuvânt care mai există în întreaga lume e doar acesta: dragosteamea.

Traian T. Coșovei
"«Îndrăgostițeala» e o trecătoare stare de spirit"


1. Diferența dintre îndrăgostire și iubire o face nesăbuința. Când te îndră­gos­tești, dispare instinc­tul au­to­con­ser­vării: de­vii imprudent cu viața ta, ești ca­pabil să lupți în duel, în turnir, să cânți sub balcoane, re­fuzi mâncarea și, conform nor­melor unui vechi tra­tat medieval, ești foarte palid și în­cer­cănat. Un poet spu­nea cândva că "a te în­dră­gosti înseamnă a fi nea­tent", iar replica mea a fost: "a te în­drăgosti e ca și cum ai spiona un în­ger".
Iubirea e trecerea tandră și fi­reas­că în cel iubit, e re­găsirea în cel sau în cea care se regă­sește în tine. Iubi­rea cere compasiune, răb­dătoare în­țe­lepciune și re­nun­țare la egoismul nos­tru aproa­pe... genetic. Uneori, iu­birea adu­ce și o su­perioară tristețe, pen­tru că pare un sentiment greu de înțelesuri pe care, dacă încerci să le pă­trunzi, este ca și cum ai vrea să eva­dezi din fața pluto­nului de exe­cuție. Pentru că iu­birea aduce mân­tuire prin sufe­rință...
De la Cervantes, la Goethe și Eminescu, marii gânditori au con­siderat dragostea nemu­ri­toa­re. Alții, prilej de trădare. Și, vai, câte crime în nu­mele iubirii!
Îndrăgostițeala, cum o alin­­ta Nichita Stănescu, e o trecătoare stare de spirit, care nu implică nea­părat partici­parea celuilalt. Îndrăgostirea e doar... îngerul do­rului de iu­bire, o tân­jire a simțurilor după acel Ab­solut pe ca­re cu toții l-am dori atinge în tim­pul vieții noas­tre, iar nu în tim­­pul vieții altora. Deseori, ne în­­dră­gos­tim de pro­pria noastră pro­­iec­ție. Am putea spune, îm­potriva mitului lui Pygma­lion, că atunci când vraja trece, doar pietrele rămân. Pentru că o sta­tuie rămâ­ne nu­mai piatră, dacă nu este iubită.
2. Îndrăgostirea nu poate dura până la capătul vie­ții, nici nu trebuie să dureze. Din când în când, avem nevoie de o pauză pentru "dezafectivizare", un răgaz de respirație, pentru a putea reinventa iu­birea, ca pe un foc de tabără în mijlocul pustietății, ca pe o pălărie de fetru găsită într-un tomberon de cu­vinte, ca pe o teamă de fluturii de Venezuela, stră­bătând o junglă de sentimente...
E bine ca despre iubire să vorbești ca și cum te-ai teme să nu strivești petale. Iubirea neliniștește oceane și înduplecă piramide. În cinstea ei, Siberia cere iertare Moscovei, iar războiul Troiei refuză să înceapă. Iubirea naște planete noi și descifrează Manuscrisele de la Marea Moartă...
A scrie despre iubire îmi pare mai dificil decât a iubi... și asta, poate, pentru că a iubi înseamnă a muri puțin câte puțin. Ne îndrăgostim iar și iar, din spaima de obișnuință, dar iubim din spaima de a muri. Și tare ne e dor să spunem cuiva: "Da, te iu­besc și azi!". Așa, simplu, nesofisticat, fără labirin­turi, fără frici și fără la­crimi. Te iubesc fără spaime, ca pe o slujbă de du­minică într-o biserică din lemn. Nu te chem! Nu te vreau lângă mine, din teama că te-aș pierde! Îndepărtat te iubesc, ca pe o insulă exotică povestită de toți, dar nevăzută de nimeni. Te iu­besc ca pe o mân­tuire. Și când îți spun că te iu­besc, vreau să-ți fie dor de toate iubirile trecute prin toam­na îmbrățișărilor tale. Te iubesc răbdător, sim­plu, fără la­bi­rin­turi, fără chin, fără așteptare, pro­­ba­bil timid și stângaci, dar fără po­doa­be, dileme, psi­­hanalize ieftine, me­ta­foră, lacrimi, reproșuri și abi­suri. Te iu­besc naiv, limpede și curat, ca în Cân­tarea Cântărilor, căci miresmele tale îmi sunt balsam mi­rositor și mir văr­sat mi-este numele tău. Și nu mi-e dor de tine! Nu te vreau, ești deja în mine.
În ce mă privește, sunt o Spa­nie fără coride. Olé!