Urmările migrației politice

Toma Roman
Părăsirea PDL-ului de către prim-vicepreședintele său, Mihai Stânișoară, cu doar câteva săptămâni înainte de Convenția Națională, a adăugat încă o filă nea­gră la dosarul clasei politice românești.

Cazul în sine nu ar fi contat, dacă nu ar fi fost vorba de un lider recunoscut al partidului și dacă nu ar fi fost încă un act de trădare dintr-o serie ce, probabil, nu s-a încheiat. D-l Stânișoară și-a motivat ideologic gestul declarând că PNL-ul este singurul și veritabilul partid de dreapta din România, iar el are vocație de politician de dreapta. Așa să fie? Rea­li­tatea dovedește altceva. PNL-ul este doar declarativ un par­tid de dreapta în acest moment, știe toată lumea. În ali­anța sa cu PSD-ul, partidul liberalilor este vioara a doua. Măsurile guvernului USL sunt măsuri de centru-stânga și stânga, iar miniștrii liberali nu crâcnesc în fața premierului so­cialist. Cum poate oare - în această situație - d-l Stă­nișoară să-și susțină afirmația că PNL-ul este, în mod real, de dreapta? Și dacă vocația politică a domniei sale este una liberală, de dreapta, de ce nu a fructificat-o printr-o fer­mă opoziție la derapajul stângist al PNL-ului în Parla­ment, ca șef al guvernului de aleși PDL-iști? Ce l-a împie­dicat, din funcția de prim-vicepreședinte al fostului partid gu­vernamental, să militeze cu toate forțele pentru men­ținerea formațiunii sale în perimetrul ideologic și pro­gra­matic al dreptei?
Întrebările de mai sus au, desigur, caracter pur retoric. Majoritatea absolută a cetățenilor informați știu că moti­vele d-lui Stânișoară sunt altele. La fel cum altele sunt și în celelalte (multe) cazuri de traseism politic. Mai ales în si­tuația PDL-ului, după plecarea lui de la guvernare, sunt ne­nu­mărate exemple. Cel mai "ilustru", Sorin Frunzăver­de, s-a produs relativ recent, înaintea alegerilor locale. Parlamentari, demnitari în funcții administrative, primari ș.a.m.d. s-au dus de-a valma la PNL - dar și la PSD - de îndată ce "partidul lor" a pierdut alegerile. Unii și-au jus­tificat opțiunea prin formule de oportunism local (reparti­ția preferențială de fonduri guvernamentale), dar cei mai mulți au căutat aceleași acoperiri ideologice, legate de iden­titatea politică "veritabilă" a partidelor la care aderă. Fe­­no­menul s-a manifestat și când PDL-ul era la gu­ver­nare, numărul traseiștilor devenind, la un moment dat, atât de consistent, încât s-a înființat chiar un nou partid, UNPR-ul, pentru a-i regrupa pe "evadații" de stânga, prea numeroși și prea cunoscuți pentru a putea fi, totuși, vopsiți în culorile dreptei. În toate aceste exemple, motivele op­țiunilor pentru formule politice diametral opuse față de cele "de plecare" sunt altele decât cele expuse "pe sticlă" sau în presa scrisă. Cetățenii informați le cunosc și - une­ori - le știu și instituțiile Justiției independente. Am pus în discuție "cazul Stânișoară" - ultimul dintr-un lung șir de cazuri, pentru a susține teza că, la politicienii ro­mâni, nici ideologia, nici programele partinice nu au rele­vanță. Afir­mația pare banală, dar proporțiile în care se con­cretizează fenomenul traseismului politic sunt înspăi­mântătoare și, practic, fără limite previzibile. În România, convingerile politice și aspirațiile doctrinare au roluri ne­glijabile, opțiunile pentru o formațiune sau alta reali­zân­du-se în funcție de liderii lor carismatici și de interesele buzu­na­rului. V. Ponta și C. Antonescu sunt astfel de lideri, acce­derea USL la putere devenind sursă de "împlinire" și mul­țumire pentru membrii partidelor lor. D. Diaconescu intră în aceeași ordine, dar procentul electoral al PPDD nu a fost suficient pentru răsplătirea clientelei, ajungându-se astfel la părăsirea corabiei de către destui "mateloți". În PDL, situația s-a complicat, prin anunțul probabilei reve­niri la șefia grupării a președintelui Băsescu, omul care a asi­gurat și creșterea procentuală a partidului, și accesul său la guvernare. Dar d-l Băsescu se va reîntoarce în PDL la sfâr­șitul mandatului prezidențial, când capacitatea sa de manevră și posibilitățile de propulsare a partidului îi vor fi mult reduse. Politicienii PDL-iști care au dezertat (sau se pregătesc să o facă) au înțeles acest lucru și au pro­ce­dat în consecință. Cu excepția PSD-ului - unde rolul li­derului unic s-a pierdut în favoarea conducerii "confede­rate" a baronilor - toate partidele românești sunt structu­rate în jurul unui "mân­tuitor" care dispune de ele cum vrea, cu condiția ca fidelitatea clientelei să fie răsplătită. C. Antonescu va fi contestat cu duritate, în ciuda "tehni­cilor de control" exer­sate asupra PNL, din momentul în care liderii duși de el la demnități ministeriale și ad­mi­nis­trative înalte vor constata că acestea sunt "forme fără fond".
Duplicitatea și lipsa de convingere fac din politicianul român un oportunist cu vocație oligarhică. Dublul limbaj, minciuna chiar, sunt percepute în Europa drept tare carac­teristice ale clasei noastre conducătoare, greu de corectat fără măsuri profilactice severe. Refuzul de admitere în "spațiul Schengen" se bazează tocmai pe incapacitatea politicienilor români de a demonstra că, cel puțin uneori, pun interesul țării înaintea intereselor lor individuale. Con­venția PDL-ului poate fi, din această perspectivă, un bun prilej pentru ca toate calculele oportuniste să fie ex­cluse, optându-se - în sfârșit - pentru un program poli­tic clar, susținut din convingere, de către toți membrii, in­clu­siv printr-un angajament statutar ce face dezertările im­posibile sau ridicole. În România, ridicolul (încă) ucide.