Ce mai face... DANA BARTZER

Bogdana Tihon Buliga
"Ein Mann, ein Wort"

Fără scenă, dar tot artiști

- Ai fost una dintre cele mai îndrăgite voci ale ge­ne­rației '80, apoi, alături de soțul tău, Dan Kreimer­man, ați devenit unul dintre cele mai simpatizate cu­pluri de cântăreți de la noi. Însă, la puțin timp după Re­voluție, ați tras amândoi cortina și v-ați retras... Ce faceți?

- Da, ne-am retras de mult. Nu ne mai ocupăm de vreo optsprezece ani de lucruri publice, dar nu simt deloc dorința de a fi în față, în ochii lumii. De altfel, nici când meseria mea era aceea de cântăreață nu mi-a plăcut să insist, să forțez lucru­ri­le. Doar ce vine de la sine e prețuit și binevenit. În prezent, eu și soțul meu, Dan Kreimer­man, ne ocupăm cu producția de publici­tate, avem un studio un­de înregistrăm partea audio a reclamelor, ba chiar și o parte din cea video. Am no­rocul să pot face aceste lu­cruri acasă, ceea ce îmi îngă­duie să fiu pre­zentă alături de băieții mei sau să mă ocup și de lucruri gos­po­dărești. Am făcut această ale­gere în urmă cu 18 ani și mă fe­li­cit pentru ea, am o viață bună și liniștită.

- Totuși, de ce această schimbare de carieră, când erai atât de iubită de public?

- Industria muzicii, la fel ca și alte zone artistice, as­cun­de multe lucruri urâte în spatele strălucirii ei, dede­sub­turile ei sunt urâte și cer rezistență ca să învingi. Nici vorbă să ne fi simțit dați deo­parte, nu am pățit ceva anu­me, ci, pur și sim­plu am ajuns la concluzia că o altă carieră era mult mai potrivită pentru noi. Dor de scenă? Câ­teodată, recunosc că am nostalgii. Dar rar de tot. Și, oricum, munca noas­tră în studio are destul de multă le­gătură cu ceea ce făceam îna­in­te. E tot un domeniu artis­tic, ne folosim zi de zi cunoștințele mu­zicale, în plus, e incitant, pentru că fac mereu lucruri noi, de creație. Am ocazia să fiu câteo­dată regizor, câteodată textier, câteodată compozitor. Cum să nu fie incitant, când avem de compus muzici în toate stilurile Pă­mântului, de la rock la canțonete, de la mu­zică de club la compoziții clasice, ba chiar bu­căți crea­te pen­tru... mandolină, să spunem. Păi, nu aș fi ajuns să compun într-o sută de ani de carieră muzi­cală muzi­că pentru mandolină. Așadar, e palpitant, intere­sant, me­reu avem ceva de cercetat și învățat, ceea ce îmi place foarte mult. Repet, a fost o alegere inspi­rată aceas­tă schim­bare de carieră.

Du la capăt ce-ai început!

- Cât de mult au contat educația și originea ta ger­mană în alegerile pe care le-ai făcut în viață? Ce înseamnă, de fapt, spiritul german, despre care se vor­bește atât și pe care unii îl urăsc din rărunchi?

- Educația pe care o primești acasă este cu adevărat harta care te ghidează în viață, chiar și atunci când nu o urmărești în mod conștient. Iar educația germană implică multă rigoare, disciplină și corectitudine. Eu așa am fost crescută, pentru că tatăl meu era german, mai precis șvab din Banat. Și el, și bunicul meu (Eme­rich Bartzer), au fost muzicieni, compozitori. La rândul meu, am urmat Școala germană din București. Chiar și în plin comunism, când am urmat eu cursurile Școlii germane, aceasta era altfel, de elită, așa era considerată și așa o simțeam și noi. De ce? Pentru că în ciuda ma­tricolelor, cravate­lor și bentițelor comune tuturor șco­lilor, noi învățam într-un sistem bilingv, ceea ce este un plus enorm pentru orice educație. Te obligă să gândești într-un anumit fel, să faci para­lelisme în per­ma­nență, îți creează înclinații și către limbi străi­ne, dar și către a înțelege un sistem dife­rit, mai ușor decât într-o școală uni-lingua­lă. E greu de sin­tetizat cu adevărat ce înseamnă educa­ția și moște­nirea germană. Ce știu sigur este că eu am o mare mul­țu­mire a lucrului bine făcut. Tatăl meu, în tot ce com­punea, orchestra sau preda la școală, punea foarte mul­tă conștiinciozitate. A reușit să-mi impună și să-mi transmită și mie împlinirea aceasta a lucrului în­cheiat. Am înțe­les repede că este o calitate de excepție și în­cerc, la rândul meu, s-o transmit prin educație co­piilor mei. Du la capăt ce-ai început! Suntem discipli­nați, nu lăsăm lucruri la voia întâmplării sau netermi­nate. Un alt lucru extrem de important, moștenit de la tata, și pe care, din nou, încerc să-l transmit atât copiilor, dar și oamenilor apropiați nouă, este plăcerea de a cânta împreună. Nu la nivel profesionist, ci de plăcere, între prieteni, familie. În familiile germane, chiar și acum, lumea se adună cu dife­rite ocazii și cântă. "Musizie­ren" cum se spune nemțește. În orășelul bunicului meu, Jim­bolia (Hatzfeld, cum se numește în germană), majoritatea co­pi­ilor învățau să cânte la un instru­ment. Școala germană impune același lucru - și pe vremea mea și acum, cu toții am învățat să cântăm la block­flöte (flaut). Plăcerea a­ceas­ta de a face un lucru frumos împreună cu alții creează o le­gătură nemai­po­menită între oa­meni. Cu totul specială. Uite, în Austria zilelor noastre, până și în fa­miliile de țărani, copiii cântă la instrumente. Am locuit în­tr-una dintre vacan­țele noas­tre la o familie în care fata cânta la saxofon, iar băia­tul la trompetă. Mai mult, satul res­pectiv avea o mie cinci sute de locuitori și o orchestră cu două garnituri, adică de șapte­zeci de oameni. Vă dați sea­ma?! La fel se în­tâmplă și în Germania. Așadar, cultura ger­­mană, rigu­roasă și aspră, cum o consideră unii, implică și a­cest aspect al fă­cutului de mu­zică, într-o ma­nieră destul de serioasă. Vă spun cu toată tăria că muzica schimbă în bine oamenii. Am lucrat cu cla­sa lui Boris (fiul meu cel mare) anul trecut, alcătuind o mică orchestră. Chiar dacă unii cântaseră îna­in­te la block­flöte sau la in­strumente de percuție, acum aveau de-a face cu mai multe instrumente, iar asta le-a plă­cut enorm și i-a unit foarte mult. Chiar și cei care nu lua­seră nicio lecție de muzică înainte voiau să facă parte din acest grup spe­cial, le simțeam dăruirea și bucuria. Este extraordinar cum muzica, cu atât mai mult cea fă­cută împreună, poate forma spiritul și caracterul unui copil.

O familie de invidiat

- Povestește-ne puțin despre băieții tăi...

- Robert are unsprezece ani, e în clasa a V-a, iar Boris are șaisprezece și e în clasa a IX-a. Amândoi ur­mează Colegiul German Goethe din București, plus cursuri de muzică ca elevi externi, la Liceul "George Enescu". Nu le este ușor, orele sunt mult mai multe în sistemul de învățământ bilingv, mai dificile, dar copiii se dezvoltă cu adevărat altfel. Îi ador nespus pe amân­doi și, în general, mor după copii. Ochișorii lor sunt, cred, cea mai frumoasă priveliște de pe Pământ. Nu știu dacă am reușit să păstrez în mine candoarea lor, dar o prețuiesc mai presus ca orice, pentru că este mi­nunată. E o desfătare pentru mine de fie­care dată, când am de-a face cu ei.

- Și relația cu Dan Kreimerman pare la fel de frumoasă. Care e secretul unei căsnicii nea­tinse de timp?

- Nu știu dacă există secrete. Eu și cu Dan avem norocul să ne ocupăm de aceleași lucruri, să lucrăm împreună, iar asta ne ține foarte uniți. La noi, apropie­rea aceasta a funcționat, ne prieș­te, ne place așa, chiar dacă nu se pune niciodată proble­ma să ne fie dor unul de celălalt (râde). Cred că alții nu ar suporta prea ușor o asemenea prezență permanentă, unii oameni simt ne­voia de spațiu, unul față de celălalt. Noi nu. Ne com­pletăm foarte bine, când unul are treabă la studio, celă­lalt îl înlo­cuiește acasă, iar când lucrăm împreună, ne înțe­legem foarte bine, suntem creativi ca și cuplu, într-un mod foarte armonios. Suntem norocoși. Sun­tem norocoși și pentru că am putut astfel să stăm foarte mult cu copiii, să-i cunoaștem bine, să nu fim nevoiți să le transmitem totul în cele două oare pe seară, pe­trecute împreună, după nouă ore de serviciu într-un birou, așa cum se întâmplă cu majoritatea părinților. Săracii, nu au ce face, nu este o alegere, tocmai de aceea spuneam că avem noroc și suntem recunos­că­tori pentru acest noroc tocmai prețuind și apărând mi­cul nostru univers.

- Trecem printr-o criză a statorniciei?

- Da, da, cred că și așa se explică multe. Iar această lipsă de statornicie se extinde de la cuplu la întreaga noastră viață. De exemplu, mă uit des în jur și observ cum aproape nimeni nu mai face numai un singur lu­cru. Adică, dacă sunt la volan, oamenii vorbesc și la te­le­fon, dau și un sms, ba chiar mai și mănâncă în același timp. Dacă lucrează, ascultă și muzică și au știrile date tare la televizor. Asta e risipire! Ne risipim mințile, iar aceasta are mari repercusiuni și asupra stă­rii noastre emoționale. Ne pierdem răbdarea, ne plic­tisim mult mai repede și, din păcate, așa se întâm­plă și în iubire. Ba mai rău, la fel ca noi procedează și copiii, care astfel își pierd de mici puterea de concen­trare. Nu au acasă liniștea de a face un lucru și numai pe acela, iar părinții nu-și dau seama ce urmări devas­tatoare are acest amănunt mai târziu. Cum să reușească ei în viitor să iubească un om deplin, numai pe acela, fără să tră­deze, fără să se plictisească, când încă de mici nu au avut liniștea necesară să-și dezvolte răbda­rea de a citi o carte până la capăt sau de a termina dese­nul început, fără mii de întreruperi?! Noi suntem prea grăbiți. În­cepem multe lucruri și nu le ducem la capăt. Ai spus bine: trăim o criză a statorniciei și, adaug eu, a risipirii.

- Ai regrete, Dana?

- Nu pot numi nimic, cu adevărat, regret. Dar am un "of", acela de a nu fi găsit soluția - nici eu, nici so­cietatea - de a îndruma copiii spre anumite valori: copiii să devină capabili să selecteze, să-și creeze pro­priile sisteme de valori, pentru că acum ei nu mai deo­sebesc binele de rău, din cauza "maculaturii" și a pro­miscuității din jurul lor.

- Cea mai mare realizare...

- La această întrebare se răspunde, de obicei, prin clișeul: "Copiii sunt cea mai mare realizare", care e într-un fel adevărat. Dar eu nu am "cea mai mare rea­li­zare", ci realizări. Unele sunt spectaculoase numai pentru mine. Când încerc să-i învăț pe copii anumite lucruri, iar ei îmi pun o întrebare din care îmi dau seama că au înțeles, aceea e o realizare. E o realizare și să aibă succes ceea ce am creat profesional, dar la fel mă bucur și de o reușită culinară. Viața este făcută din mici realizări și cred că e greșit să ne punem țeluri extrem de înalte. Eu nu am căutat niciodată realizarea "cea mare", dar am marea bucurie de a le fi găsit pe cele mici din când în când. Pe de altă parte, nu sunt ni­ciodată pe deplin mulțumită de mine. Încerc să lucrez în permanență la sinele meu, să-mi corectez lipsurile. Altfel, sunt un om disciplinat, mă țin de cuvânt. "Ein Mann ein Wort", spune neamțul, adică "Atunci când ai spus o vorbă, vorbă e, trebuie să te ții de cuvânt". În­cerc și eu să procedez așa.

- Mai ai întâlniri muzicale, prieteni din breaslă, te mai interesează muzica pre­zentului?

- Mai am prieteni din lumea muzicală, chiar mulți. Cu Silvia Dumitrescu și cu Artan mai și cântăm de sărbători. Întâlniri muzicale avem doar cu cei pe care îi solicităm în munca noastră și e plăcut. Cât despre mu­zica momentului... apar și lucruri bune, și lucruri proaste, și lucruri execrabile. E foarte greu să cerni acum, o va face viitorul.