DAN BITTMAN - "Iau viața așa cum vine. Sunt lucruri care se-ntâmplă și pe care nu poți să le schimbi"

Ines Hristea
"Am fost mereu o carte deschisă"

- Veștile din ultimul timp, legate de starea dvs. de să­nătate, au creat panică în rândul opiniei publice. Vă numărați printre artiștii care nu sunt doar prețuiți pen­tru performanțele lor profesionale, ci și iubiți. Comu­nicativ și mereu tonic, seducția dvs. e na­turală și, prin urmare, îngrijorarea creată de operația prin care ați trecut, firească. Ce s-a întâmplat de fapt?

- Am să vă dau o explicație mai amplă, ca să lă­mu­­resc pe toată lumea, mai ales că informația cir­cu­lă tot mai distorsionat în ultima vreme, în mass-me­dia ro­mâ­nească, și drept urmare, artiștii au început să facă un pas înapoi în ceea ce privește informațiile furni­za­te pre­sei. Am văzut cu toții, de exemplu, ce s-a întâmplat cu Andreea Marin și Ștefan Bănică. Și au mai fost atâtea cazuri, situații care mie mi s-au părut a fi niște abuzuri din partea ziarelor tabloide. Drept care, am ales să mă retrag din "dialogul"cu această parte a presei. Nu sunt pe picior de război, dar, pur și simplu, nu vreau să mi se mai pună în sea­mă cu­vinte pe care nu le-am spus sau să se inven­teze si­tuații, pe baza unor gesturi scoase din context. Bursa zvo­nurilor a es­caladat, în­tr-adevăr, pe subiectul operației mele, dar eu am decis să nu fac niciun comentariu. Nu cred că starea sănătății mele face parte din ceea ce ar trebui să știe oamenii des­pre mine. În fond, și în relația doctor-pa­cient se invocă privilegiul confi­den­ția­lității. Acum să nu se înțe­lea­gă că am alunecat pe pan­ta secreto­ma­niei. Ar fi și straniu, câtă vreme eu, în atâția ani de ca­rieră, am fost mereu o carte deschisă. Însă n-am vrut să alimen­tez deliberat această spirală ascen­dentă a zvo­nis­ticii. În ultima jumătate de an, mi s-au solicitat nenu­mărate interviuri și am fost invitat la toate emi­siu­nile TV posibile și imposibile și le-am refuzat pe toate, pentru că astfel de discuții nu fac parte din felul meu de-a fi, nu mă reprezintă și nu-mi aduc niciun fel de be­­neficiu. Consider că nu am nevoie de o ast­fel de re­clamă. Dacă până acum nu am în­cercat niciodată să par alt­ceva decât sunt, nu era să încep toc­mai acum să po­zez în "prin­țesă". Pe de altă parte, nu mi s-ar părea co­rect nici să încep să fiu terfelit prin presă, doar fiindcă nu vor­besc. Judecând obiectiv, cred că nimic din com­por­ta­men­tul meu profesional sau uman nu ar justifica un astfel de tratament. Con­versând însă cu dumnea­voastră, deci cu "For­mula AS", care știu că nu-mi va răs­tăl­mă­ci vorbele, pot să limpezesc apele. În prin­­cipiu, a fost vorba de o operație relativ ba­­na­lă, cauzată de o depunere de colesterol. Eu, având în familie un eve­niment pricinuit de aceeași problemă - mama mea a suferit un ac­cident vascular - am vrut să previn o po­ten­țială înrăutățire a situației. În România, pă­re­ri­le erau împărțite: unii îmi spuneau că nu tre­bu­ie să mă operez, alții că, din contră, este foarte grav și trebuie să acțio­nez de urgență. Prin ur­mare, decât să trăiesc cu amenințarea drobului de sare, m-am dus la Viena și m-am operat.

- O intervenție nu tocmai reușită...

- Da, a fost o perioadă de aproape șase luni, în care am fost foarte răgușit. Abia vor­beam, da­rămite să mai cânt. Motiv pentru ca­re Holo­graful a fost nevoit să suspende o serie întreagă de spectacole - și a fost vorba de spec­tacole mari - ceea ce s-a tradus printr-o pier­de­re masivă la nivel financiar, sute de mii de eu­ro. La un moment dat, chiar mă gân­deam dacă nu cumva e vorba de un caz de mal­praxis medical și dacă n-ar trebui să iau niște măsuri, să se identifice vinovatul, iar persoana în ca­uză să plătească pentru acest prejudiciu. Însă, e foarte adevărat că, înainte de operație, am fost aver­tizat despre un posibil efect secundar: răgu­șeala. Numai că, în cazul meu, efectul se­cundar s-a prelungit pes­te previziunile spe­cia­liștilor. Din fericire, am scăpat de problemă, datorită unui academician român, pro­fesorul Popa, un neu­ro­log de excepție, care a stat și a gândit, a studiat si­tua­ția mea cu toate particularitățile pe care le îngloba și m-a pus pe picioare, cu un me­di­cament care se consti­tuie și într-un mijloc de diag­nos­ticare: adică, iei medicamentul și dacă el își face efec­tul în ma­xi­mum 24 de ore, nu doar că ai revenit pe linia de plu­tire, dar ești și lămurit asupra diagnos­ti­cului. Ceea ce s-a întâmplat și cu mine. După niște luni întregi de întrebări și presupuneri, în doar câteva zile, omul acesta m-a făcut ca nou.

"După ce-ți mor ambii părinți, o operație la Viena nu mai înseamnă nimic"

- V-a fost frică? V-ați speriat? S-a modificat ceva în stilul dvs. de viață după acest accident?

- Eu iau viața așa cum vine. Sunt lucruri care, pur și simplu, se întâmplă și pe care nu poți să le schimbi. Omul trebuie să se aștepte la orice. Viața, în sine, e un dar formi­da­bil, numai că e impre­vi­zibilă și nu întot­dea­una colorată în roz. Așa că eu am luat toată aceas­tă situa­ție ca pe un fapt inevitabil și mi-am spus că singura soluție este să merg înainte. Deja mă gândeam la alte meserii, la faptul că am trei copii de crescut... Ba chiar mă mângâiam cu ideea că dobândisem o voce de actor american. (râde) În plus, în ultimii doi ani, existența mea a fost destul de... agitată. Am trecut prin niște ex­periențe mult mai grave decât operația asta și totul a cul­minat cu faptul că mi-au murit am­bii pă­rinți. Or, după ce ți se în­tâmplă asta, crede­ți-mă că o ope­rație la Vie­na sau faptul că ai rămas răgușit e nimic, nu mai are niciun fel de greutate. Moartea părinților îți schim­­bă com­plet perspec­ti­va asupra vie­ții. Firește, nu pot să pre­tind că faptul de a ră­mâne fără voce era con­for­tabil. Auzeam la radio me­lodii pe care le cântam odinioară, iar acum nu mai pu­team nici să le fredonez ca lumea. Însă frus­trarea aceasta era minoră prin com­pa­rație cu tot restul. Și - re­pet - în cazul acesta, exista o alternativă: să mă re­pro­filez. Sunt mulți cân­­­tăreți "vorbitori"(Leonard Cohen, de pildă), pu­team să-mi continui colaborările din televiziune (aveam deja o propunere fermă din partea Antenei 1, de a continua emisiunea "X Factor") și se mai puteau găsi și alte variante de supraviețuire de­centă. Toată viața eu am trăit pe măsura muncii mele: cât am muncit, atât am avut. Și ăsta este un prin­cipiu pe care mi l-am asu­mat de la 18 ani. Am făcut fa­cul­tatea la seral, pentru că voiam să cânt, eram în tot felul de trupe, îmi câș­ti­gam singur banii... Am plecat de-acasă de foarte de­vreme - asta, metaforic vorbind, fiindcă de locuit con­tinuam să lo­cuiesc în aceeași casă cu ai mei - și mi-a plăcut me­reu să-mi gestionez viața și să-mi reglez con­turile sin­gur. De-asta, întrebarea: "Ce-o să fac de mâine în­co­lo?"nu avea și un "aoleu"îna­inte, perspectiva unui vii­tor în afara muzicii nu m-a panicat. Ideea de muncă nu-mi displace. Că sunt le­neș, asta e altceva. (râde) În­să lenea asta nativă mi-am depășit-o întotdeauna. Până la urmă, eu mi-am muncit cariera. Iar dacă ar fi trebuit să schimb macazul, aș fi muncit în continuare, numai că pe un alt făgaș.

- Totuși, nu poți să lași cu lejeritate în urmă, o carieră de treizeci de ani, o profesie pe care ai făcut-o cu pasiune și care ți-a adus celebritate.

- Ei, bineînțeles! Aș minți să spun că nu am avut strângeri de inimă la gândul ăsta. Nu poți să primești flu­ierând ideea că ești obligat să abandonezi peste noap­te o carieră de... - aveți dreptate! - cam treizeci de ani. Am început să cochetez cu muzica de prin 1980 și, iată, acum suntem în 2013. Nu-mi vine să cred!... Însă ce alternativă aș fi avut? Să mă ascund cu capul în ni­sip? Până când? Eu nu am văzut decât o singură ie­șire: să-mi păstrez calmul, să-mi păstrez umorul și să merg mai departe. Și apropo de umor: acum, că proble­ma s-a rezolvat, pot să spun că - poftim! - am ratat șan­sa de a mă retrage în plină glo­rie. Soarta mă obligă să merg cu muzica până la ca­păt, până când o să mă nu­mească lumea "Acest Gică Petrescu al rock-ului ro­mânesc". (râde)

- Spuneați că trauma prin care ați trecut și de­ce­sul părinților v-au schimbat perspectiva asupra vieții. În ce fel?

- Nici nu știu cum să formulez răspunsul ăsta, ca să fiu sincer, nu doar cu dumneavoastră, dar și cu mine însumi... Am început să mă gândesc "Bun, și ce fac eu de-acum încolo?". Și aici mă refer la nivel uman. Când vezi realmente ce înseamnă moartea, când îți pierzi pă­rinții, tu nu prea mai contezi... Oricât de mult sau de bine ai anticipa rațional acest mo­ment, el niciodată nu te găsește pregătit și din punct de vedere emoțional și psihologic. Părinții mei erau în vârs­tă, aveau probleme mari de sănătate și to­tuși mi-aș fi dorit să fi putut să-i mai țin în viață măcar un minut în plus, însă inevitabilul s-a pro­dus, iar eu am rămas într-o stare de sus­pendare interioară, am rămas aninat de această întrebare: "Ce fac eu de-acum în­­colo? Ce fac eu acum, când mi-au fost retezate rădăci­ni­le?".

- O întrebare foarte periculoasă, căci există și oameni care nu găsesc un răspuns și ce­dea­ză in­terior.

- Exact! Știți cum se spune: că scopul omului este să facă o casă, să sădească un pom și să facă un copil. Ei, eu am făcut toate astea! Așadar, ce rost mai am eu? Care mai e misiunea mea? Asta e o întrebare pe care mi-am adresat-o de mai multe ori pe parcursul vieții, însă cel mai acut acum, după moartea pă­rinților. Îna­inte, când nu mai știam în ce parte s-o apuc, când mă simțeam golit pe dinăuntru, am avut noroc că destinul mi-a tot scos în cale provocări, ceea ce m-a motivat. Acum, mi-am zis că - iată! - am văzut tot ade­vă­rul despre viață, un adevăr pe care - culmea! - mi l-a arătat cel mai bine moartea, că poate mai am în față 10-15 ani activi, e deci de datoria mea să-i fructific la ma­ximum. Și așa, luând această hotă­râre, am izbutit să mă liniștesc. Iar acum sunt bine pe in­terior, un bine pe care mi l-au dăruit și colegii mei din Holo­graf, oamenii a­ceș­tia, care înainte de a-mi fi colegi, îmi sunt pri­eteni și, de fapt, fa­milie. De 27 de ani sun­tem împreună, umăr lân­gă umăr, am trecut îm­pre­ună și prin bune, dar și prin rele, am râs îm­pre­ună, am plâns împre­ună, am savurat gustul suc­ce­sului, ne-am fost ală­turi când ni s-au născut copiii, am mers îm­preună în va­canțe, am depășit și mo­mente ten­sio­nate... Căci au fost și din acestea. Însă cu toții am avut inteli­gen­ța, răbdarea și înțelep­ciu­nea, să ne înțelegem unii altora derapajele. Ne-am echilibrat unii pe alții și-n felul acesta prie­tenia și frățietatea dintre noi au rezistat.

"Copiii sunt axa vieții mele"

- Pe lângă prieteni, dvs. aveți și familia, ba chiar o familie cu trei copii, ceva destul de rar în lumea artistică. Cum ați relaționat cu ei în pe­rioada asta așa de grea? I-ați protejat de veștile proaste?

- Nu. Eu consider că, oricât de dureroase ar fi lu­crurile, ele trebuie spu­se. Desigur, cu tact, cu în­țelep­ciune, nu să le trân­tești așa, ca și când ai da cu bâta. Oamenii, în ge­neral, au din ce în ce mai mult o pro­blemă cu comuni­ca­rea. De mul­te ori, neînțelegerile, scandalurile se iscă dintr-o co­municare defectuoasă sau din pricina lipsei totale de comunicare. Eu, unul, nu mi-am ascuns nici frămân­tările interioare și nici pro­ble­mele de natură me­dicală. Ca atare, ambele familii - cea restrânsă, adică Liliana și copiii, și cea extinsă, adi­că familia Holograf - mi-au fost alături, m-au susținut. Acasă, eu și Liliana ne-am străduit să menținem o atmosferă optimistă, pentru ca temerile noastre, ale adulților, să nu-i afec­teze prea tare pe copii, căci știți cum sunt copiii: ei în­magazinează in­formațiile și abia după mai mult timp încep să mani­feste efectele acelor informații. Deocam­dată n-am în­registrat decât un singur efect: Patrick i-a spus, într-o zi, fratelui său, că are un țiuit te­ribil în urechi. Și se vedea că era destul de tensionat, că-l măcina treaba asta cu "ce se-ntâmplă cu tata?". Atunci, i-am luat pe toți trei, am stat de vorbă și le-am explicat că tata are două mâini, două picioare, încă funcționează și o să rămână lângă ei, chiar și așa, mai răgușit. Vorba ceea: "Să­racu', cam tu­șeș­te/Tare mi-e tea­mă că se pră­pădește!"(iz­bucnește în râs) V-am spus, cu umor treci peste toa­te... Iar în ceea ce privește Ho­lo­gra­ful, toți băieții au strâns rân­­du­rile în jurul meu, în frunte cu Edi Pe­troșel, ba­te­ristul, care s-a impli­cat cel mai mult în ope­rațiunea aceasta de "dre­­gere"a mea. Edi m-a dus la profesorul Po­pa, Edi m-a îmbărbătat clipă de clipă, Edi s-a în­căpățânat să creadă că îmi voi reveni 100%... Pentru că eu chiar le spusesem că poate ar fi indicat să în­ceapă să caute un alt solist. În fond, nu­mai pentru că eu nu aș mai fi putut să cânt, nu în­semna că și Holo­gra­ful trebuia să dispară. Nu aș fi avut de ce să mă su­păr, atât timp cât problema era la mine, nu la ei.

- Care au fost reacțiile cunoscuților și fanilor dvs.? V-ați simțit susținut? Clipele dificile din viața unui om au darul de a-i revela persoanele pe care se poate baza cu-adevărat și cele care i-au fost ală­turi până atunci numai de complezență.

- Așa e! Din fericire, pe­rioada asta mie mi-a adus numai surprize plă­cu­te. Adică, am descoperit că am alături de mine, cu su­fle­tul, niște oameni din par­tea cărora nici nu mă așteptam la atât atașament. Am primit o mulțime de telefoane prin care mi se oferea ajutor în fel și chip: "Hai să te duc în Ger­mania", "Hai să te duc în Aus­tria", "Îl cu­nosc pe doc­torul X, care e extraor­dinar, hai să te duc la el", "Cere-mi orice, îți stau la dispoziție"etc. Tu­turor acestor persoane vreau să le mulțumesc, așa cum vreau să le mulțumesc și sutelor de oameni cu care nu mă cunosc direct, dar care m-au contactat pe Facebook și, la fel, s-au oferit să mă ajute, fiecare du­pă puterile și știința lui. Încura­jă­rile acestor oa­meni mi-au făcut incredibil de bine, fiindcă mi-au arătat că, totuși, însemn și eu ceva pe acest pământ și asta m-a făcut să mă înfoi puțin în pene, să pășesc ceva mai țan­țoș...

- D-le Bittman, vă apasă trecerea timpului? Cum per­cepeți acest "inexorabil"al vieții și, mai ales, efec­tele lui?

- La nivel psihologic, nu e un proces tocmai ușor de gestionat. Cu fiecare an care se duce, privitul în oglindă devine din ce în ce mai neplăcut. Noi chiar avem o piesă pe tema asta, care spune: "Te trezești într-o di­mineață/ Te uiți în oglin­dă/Și nu mai recunoști nimic./ Sufletul tău are douăzeci de ani/ Dar chipul, chipul de­mult a îmbătrânit."Iar ver­su­rile astea reflectă și senti­mentele mele. Mie mi-a plă­cut să mă lupt cu viața, s-o iau în piept, să ne luăm la trân­tă... Și când eram tânăr, eram la fel. Țin minte când eram verile la mare, în Cos­tinești, acum douăzeci și de ani, și intram în Amfi­teatru: mă simțeam ca un gla­dia­tor în groapa cu lei. Tre­buia să mă lupt cu miile de oa­meni care veneau la cân­tările noastre și care erau coco­țați chiar și pe gar­duri, trebuia să mă lupt cu așteptările lor, dar lupta asta îmi plăcea la nebunie. Chiar dacă nu întotdeauna ie­șeam și învingător. Problema intervine atunci când via­ța începe să contabilizeze mai multe victorii decât tine. Atunci nu te mai simți chiar așa de confortabil. Și-aici nu vorbesc numai de riduri, de învelișul exterior, ci și de transformările interioare. Cu trecerea timpului, aduni în tine amintiri și nu toate sunt plăcute, or asta te condiționează, amintirile respective își pun amprenta asupra modului tău de a privi lumea și viața, asupra reacțiilor tale în diverse situații. Important - cred eu - e ca nici o secundă să nu uiți că fiecare vârstă are fru­musețea ei și că e de datoria ta să descoperi și să sa­vurezi acea parte frumoasă.

- În afara umorului și a disponibilității dvs. afec­tive, ce altceva se mai constituie într-o "injecție cu optimism"?

- Copiii sunt suprema "injecție cu optimism". Ei sunt totul pentru mine, sunt axa vieții mele. Binele lor e principala mea preocupare, orice altceva cade pe un plan secund. Și sper să-mi joc măcar onorabil rolul de pă­rinte de familie. Pentru că - știți - după moartea pă­rin­ților mei, diverse persoane mi-au spus, în sens de încurajare: "Ai o familie, ai copii. Pentru ei tre­buie să tră­iești în continuare."Ei, eu văd lucrurile puțin altfel: nu copiii sunt familie pentru mine, ci eu sunt familie pen­tru ei. Așa cum părinții mei au fost familie pentru mine. De-asta, când îți mor părinții, te simți atât de sin­gur, de dezrădăcinat. Așa că marea mea fericire ar fi ca pruncii mei să mă considere familia lor. Asta ar în­semna că am făcut bine ce-am făcut, că nu mi-am ratat viața.

"Primăvara mă optimizează. E ca o pastilă magică"

- A venit primăvara. E și ea o sursă de optimism?

- Eu am o legătură di­rectă cu primăvara, pentru că sunt născut acum, la sfârșit de martie. Și sunt foarte sensibil la perioada aceasta a anului, când na­tura se trezește din hi­ber­nare, când soarele începe să-și dă­ru­iască razele cu mai multă generozitate, mă fascinează verdele câm­pu­lui și perspectiva unui ori­zont senin, nemărginit și mereu îndepărtat... Primă­vara mă inspiră extraor­dinar de tare și mă op­ti­mizează din toate punctele de vedere. E ca o pastilă ma­­gică.

- Aveți un orizont de suflet, un acasă care să vă facă fericit?

- Din fericire sau din păcate, eu mi-am trăit viața pe principiul "Wherever I lay my hat that's my home"("Unde îmi așez pălăria, acolo e casa mea"). Așa că sunt multe locuri care-mi sunt dragi, dar niciunul care să fie numai al meu. Am, de pildă, un lac, lângă Bucu­rești, unde îmi place mult să merg, dar unde nu întot­deauna mă simt ca acasă, fiindcă uneori mă nimeresc alături de mulți alți oameni, care vin și ei acolo să pes­cuiască. Nu că aș avea ceva cu oamenii aceia, dar în "locul tău"se presupune că trebuie să fii singur, să ai li­niște ca să-l poți contempla. Totuși, dac-ar fi să aleg cel mai de suflet loc, dintre toate locurile care îmi sunt dragi, atunci aș spune că acela e Clujul. Pentru că de acolo e mama mea, acolo sunt toate rudele din partea mamei și pentru că întotdeauna m-am simțit ca apar­ținând acelui loc. Unde mai pui că, în copilărie, ai mei m-au lăsat acolo, la grădiniță, câteva luni, și când m-am întors acasă, vorbeam ungurește mai bine decât româ­nește. Nu vă spun ce sperietură au tras! (râde)

- O ultimă întrebare: ce urmează în viața perso­nală și artistică?

- Care uneori se și împletesc, mai ales în ceea ce privește inspirația. Și-acum mă bântuie o idee pentru o piesă, iar scânteia mi-a răsărit din viața de dincolo de scenă. Se leagă de o chestiune pe care, în fond, am atins-o și noi în această discuție: cât de fericit mă crede lumea pe mine, cum am eu o viață splendidă și fără griji, cât sunt eu de norocos, da' atunci de ce mai am și momente în care mi se ivesc lacrimi în ochi? Cam asta e tema. În rest... Vedeți - și spun asta cu mâhnire - par­tea asta de viață care se referă la trăiri, la iubire, la artă, la interacțiunea cu oamenii, mi s-a potrivit foar­te bine, dar partea cealaltă, partea aceea pragmatică, de business, nu s-a prea lipit de mine. De-a lungul exis­tenței mele, m-am tot ambiționat să fac diverse planuri din astea concrete, lucrative, dar am remarcat că niciu­nul dintre ele nu s-a prea legat. (râde) Așa că acum zic că e mai sănătos să-mi văd de familie și de mu­zică. Asta e ceea ce-mi doresc: să le fie bine co­pi­ilor și Li­lianei, să-mi fie cu toții sănătoși, familie și pri­eteni, și să mă mai viziteze muzele, ca să mai pot bucura oa­menii. Iar dacă vorbim punctual, în ceea ce privește Ho­­lo­graful, de curând am terminat de filmat vi­deo­cli­pul la piesa "Dacă noi ne iubim", care va intra zilele aces­tea pe televizor și pe Internet și, începând cu luna apri­lie, urmează mai multe concerte.