Minte și inimă: CFR și Steaua

Ciprian Rus
Performanța din iarna trecută a fotbaliștilor de la CFR Cluj, acumularea în premieră a 10 puncte într-o grupă de prestigiu în Liga Campionilor, calificarea în primăvara europeană și victoria, și ea în premieră pentru o echipă de club românească, pe terenul unei trupe engle­zești, Manchester United, a impresionat, dar nu a entuziasmat.

Modelul calculului rece, nem­țesc, impus de finanțatorul Paszkany Arpad și pragmatismul unui grup eterogen de jucători veniți în România să câștige bani și trofee și să meargă mai departe, majoritatea lor, după mai mulți bani și mai multă glorie, a sfârșit prin a contamina, în cele din urmă, și tribuna, și opinia publică. CFR e un re­per de eficiență, pe oricare dintre axele esențiale care de­fi­nesc performanța sportivă și managerială: are cel mai so­lid acționariat, e singura dintre marile echipe din Ro­mânia care are bază sportivă și stadion proprii, e echipa cu cele mai spectaculoase transferuri în țară, dar și cu cele mai profitabile vânzări în străinătate, echipa care a atras cei mai mulți bani de la UEFA, zeci de milioane de euro la fiecare participare în Champions League, în fine, lucrul, pâ­nă la urmă cel mai important, echipa care a luat cele mai multe trofee, opt, în ultimii ani. CFR a devenit un mo­del de tenacitate și de viziune care a impus respect chiar și celor mai îndârjiți dintre adversarii interni, Steaua, Vas­lui sau Timișoara, care s-au văzut nevoiți să accepte că au fost învinși, uneori, chiar cu propriile arme. Și totuși, sau poate tocmai datorită argumentelor de mai sus, e o echipă de iubit cu mintea, nu cu inima. Cazul recent al Stelei, cu traseul său sincopat dar avântat, în toamnă, și cu meciurile entuziasmante de la București, împotriva unor mari nume ale fotbalului european, precum Ajax Amsterdam și Chelsea Londra, e o poveste cu totul diferită. O echipă cu­ra­joasă, o echipă lipsită de complexe, o echipă încre­ză­toa­re în atuurile sale, o echipă capabilă să treacă peste gra­ve handicapuri psihologice, cum s-a întâmplat în returul cu Ajax de la București, când avea de recuperat o înfrân­gere cu 2-0 în primul meci. O echipă care, spre deosebire de jocul defensiv și concentrat, parcimonios, al CFR-ului, a dat totul pe teren pentru spectacol și pentru deliciul tri­bunei. O echipă care ne-a amintit că putem juca de la egal la egal cu cei mari și cu cei bogați, că îi putem bate și, mai mult decât orice, că le putem impune respectul. Asta tre­bu­­ie să fi simțit miile de români care au redus la tăcere tri­­­buna de pe Stanford Bridge. Asta trebuie să fi simțit miile de români din Marea Britanie, tratați adesea ca euro­peni de mâna a doua: că merită respect și că pot impune res­­pect. Când Chelsea, echipa miliardarului Abramovici, bur­dușită de vedete de zeci de milioane de euro și dețină­toare a trofeului Ligii Campionilor, gâfâie 180 de minute în fața Stelei, ca să treacă în avantaj și să-și apropie ca­li­fi­carea, când trăiește ultimele secunde cu spaima că totul se poate nărui într-o clipită, se cheamă că putem lupta de la egal la egal cu cei mari. Nu totul se reduce la calificări: mai contează, uneori, și sentimentul de mândrie pe care ți-l dă o prestație, în fotbal și în viață, deopotrivă. Iar pen­tru că a făcut asta, Steaua e o echipă de iubit cu inima. Ste­lei de la Londra nu îi lipsește decât mintea CFR-ului, du­pă cum CFR-ului îi lipsește inima Stelei. Când le vom avea pe amândouă laolaltă, performanțe precum cele ale CFR-ului și Stelei, în fotbal și în orice alt domeniu, nu vor mai fi excepții, vor deveni regulă.