MARIA PLOAE, actriță
Un munte de soare
"Acasă, pentru mine, înseamnă, în primul rând, chiar casa în care locuiesc. Casa aceasta este realizarea a zece ani de trudă, dar mai ales de vise. Am visat mereu să am casa mea, cu un petic de grădină în care să îngrijesc flori. După revoluție și după alți zece ani în care am lucrat numai noi, cu mâinile noastre, visul acesta s-a realizat. E adevărat că între timp au zburat copiii din cuibul nostru de vise, iar el a fost imaginat în primul rând pentru ei, fiind și aproape de verdeață, de Herăstrău. Ei au zburat la casele lor, noi am rămas aici și sunt fericită între zidurile casei, dar mai ales în grădina mea. Ea este casa mea de poveste. Ooo, și acum e primăvară, pur și simplu ador să primenesc straturile, chiar și în spațiul acesta mic, în care am reușit să le potrivesc. Cum arată grădina mea? Închideți ochii și imaginați-vă un loc mititel, dar labirintic, tăiat la mijloc de un coridor, cum îi zicem noi. E de fapt o alee mărginită de flori și acoperită peste vară de trandafiri cățărători roșii și albi. La dreapta sunt jardiniere cu foarte multe hortensii și mușcate. Tot acolo e și magnolia, care sper că va înflori precum anul trecut, când s-a întrecut pe sine. Un munte de soare e acum la poartă, de când a înflorit forsiția. Însă, orice împărăție are nevoie de regi, iar cei ai grădinii noastre sunt, indiscutabil, cei cinci mesteceni. Doamne, cât am visat la unul măcar. Acum am cinci, toți aduși de la Măgura, din spatele Bucegilor! Mai sunt cei doi cireși japonezi, încercuiți în clipa asta de buchețele delicate de primule galbene, albe și violaceu deschis, foarte pastelate și vesele. Grădina aceasta e casa mea, e micul meu rai, pe care nu l-aș da pentru celălalt Rai, dar câtă vreme mai sunt pe pământ, mă simt ca în paradis în curtea noastră. Dar și mai acasă mă simt aici, când sunt cu nepoțica mea, Maria, de un an și jumătate. Cea mai mare parte din zi mi-o petrec cu ea și nu mă gândeam că la vârsta asta te mai poți simți atât de dependent afectiv de cineva. Pe toți copiii mi i-am crescut cu toată dragostea, dar acum realizez că sunt capabilă de și mai multă iubire. Iar când simt că îmi răspunde cu aceeași dragoste, sunt efectiv topită. Să o vedeți, cu hăinuța ei roșie, alergând peste iarba verde, cum se apleacă și mângâie florile din curte, cum sărută și îmbrățișează mestecenii din grădina noastră...
Dar eu mai am un acasă: muntele. Vara trecută am ajuns cu Nicolae (Nicolae Mărgineanu, cunoscutul regizor de film) și două dintre surorile mele, într-un loc la care visam de mult: Ceahlăul. Auzisem că e un spațiu magic, cu totul altfel decât alte locuri din Carpați. Adevărat! E superb! Și tot acolo am găsit minunata floare de colț (niciodată întâlnită în toate călătoriile noastre). Am sărutat-o, precum face nepoțica mea, i-am atins petalele de catifea alburie și am lăsat-o în locul acela, la "casa" ei.
Dumnezeu ne-a dăruit natura cu atâta generozitate, iar eu simt asta de fiecare dată când sunt în mijlocul ei și chiar mă simt acasă în clipele când mă împletesc cu natura. Mai ales primăvara; sunt născută primăvara, poate de aceea mă fericește atât. O văd ca pe o renaștere, încununată de marea renaștere a lui Hristos, de Paște. N-aș vrea să închei fără să amintesc de un ultim loc pe care, din timp în timp, îl pot numi, de asemenea, «acasă»: scândura teatrului. Acum lucrez mai rar, dar când o fac, când sunt pe scenă, simt o forță indescriptibilă, dată de scândura ei, de lumini, de oamenii care privesc. Simt o împlinire, una altfel, dar suficient de puternică încât, timp de câteva ore scena să vibreze în mine precum o casă extrem de iubită și primitoare".
MIRCEA RUSU, compozitor, interpret și primar în comuna Band
Iarba verde de acasă
"Regatul meu sufletesc este Bandul, forța și tihna mea. De aceea vă voi spune un soi de poveste, care să răspundă la întrebarea despre acasă. Este, poate, una dintre poveștile care creează momente însemnate în viața unui om, care îl fac să pună mâna sub barbă și să cadă pe gânduri. Uite, când mi-a țâșnit în minte primul sunet din melodia mea «Iarba verde de acasă», eram în ogradă, cu mama, care-mi arăta emoționată primul fir de iarbă al acelei primăveri, străpungând, cu toată fragilitatea lui, pământul. În aer, niște vrăbii se jucau voioase și liniștea a fost tăiată doar de uruitul unui tractor. Am privit dunga subțire de iarbă și brusc am fugit în casă, iar firul melodic a venit și s-a așezat cuminte, în albia cântecului. Am scris cu pixul pe-o foaie de hârtie primele cuvinte, sosite ca printr-un serviciu de curierat rapid, care-au fost cele de la refren: »Iarba verde de acasă/ să mă rătăcesc prin lume nu mă lasă». Construcția strofelor a urmat apoi la fel de firesc, fără un exercițiu minimal de gândire. Scriam, pur și simplu. Ca bonus la emoția mamei, am primit certitudinea că va fi un cântec ce va dura. Și-așa a și fost. Așezat și rămas în memoria colectivă, la fel de firesc precum venise, am stat să mă gândesc un pic la miezul acestui fapt. Așadar, ce anume adună la un loc sufletele în jurul acestui cântec? Ce atinge el și ce declanșează acest «acasă»? Memoria noastră reține din acest cuvânt, foarte probabil, un perimetru armonic al ființei, un loc înlăuntru, ce-i dă omului siguranță și tihnă. Acum câteva zile, am intrat în vorbă cu un domn, român de origine, stabilit de mulți ani în Australia, care mi-a povestit cum primul cântec pe care băiețelul lui l-a învățat pe de rost, din tonele de cântece pe care le-auzea în fiecare zi, a fost acesta al meu. Fără să știe ce anume înseamnă cuvintele, îl cânta tot timpul prin casă. Același lucru mi l-au povestit mulți prieteni despre copiii lor, același lucru am pățit cu Bebiță, nepotul meu. Nici vorbă să mă umflu în pene de realizarea mea artistică, mă gândesc doar că sâmburele acestui cuvânt, «acasă», ne poate duce înainte și înapoi prin timp, un veritabil vehicul al vârstelor și al patrimoniului genetic. «Acasă» suportă extensii, pe cât de tulburătoare și de profunde, pe atât de surprinzătoare, iar aria lui, restrânsă la ograda părintească, poate fi în realitate mult mai amplă decât am bănui. E foarte posibil ca primul «acasă» să-și aibă rădăcinile în univers și să dateze încă de pe vremea punctului ce eram înainte de pântecul mamei. Ajungem apoi «acasă», în raiul din pântecul mamei, unde se spune că încă mai știm totul și unde regăsim siguranța și liniștea interioară deplină. Se mai spune că la naștere uităm tot, și memoria noastră o ia de la zero. După ce deprindem abecedarul, stăm cucu și facem primii pași prin limba maternă, după ce-o respirăm și-o purtăm în sânge, oriunde ne-am afla. Ea, limba maternă, devine «acasă», cum tot la fel se-ntâmplă și cu țara. «Acasă» devin ochii femeii iubite, tot așa cum «acasă» devin propriii fii. De la Iisus începând, mesajul fundamental al speciei umane a fost dragostea. Și iată cum «acasă» înseamnă tot ceea ce ne locuiește în dragoste deplină și armonie aici, pe pământ și dincolo de el. Tata e de șapte ani plecat între drepți, și seara, când e cerul senin, mereu îl vad într-o stea anume și-i povestesc ce se mai întâmplă pe-aici: «Uite, Craiova ta tot n-a reușit să revină în prima divizie, cum ai tot sperat, mai mare rușinea la ce trecut de glorie...». Ăștia cu politica, de dimineață până seara, lumea s-a cam încâinit, mai nimic spectaculos. Ți-am trimis prin nenea Achim Nica un aparat de radio din ăla cu antenă, să poți asculta meciurile. Și nenea Achim mi-a zis: «Io îl duc, vai de mine, cum să nu-l duc, numa' să-l găsesc acasă»".