Naufragiul PDL

Toma Roman
Convenția Națională Extraordinară a PDL, ținută sâmbătă, 23 martie a.c., s-a încheiat cu un scan­dal ale cărui consecințe vor marca multă vreme dreapta po­li­tică din România.

Convenția trebuia să aleagă noua con­du­cere a partidului, după pierderea alegerilor locale și par­lamentare din 2012. Din cele trei moțiuni (sus­ținute de pre­ședintele în funcțiune, V. Blaga, E. Udrea, fostul mi­nistru al dezvoltării regio­nale, și euro­parlamentarul M. Ma­covei), câștigătoare s-a vădit a fi cea intitulată "Ro­mâ­nia dreaptă", propusă de liderul grupării. V. Blaga a fost con­firmat, cu câteva sute de voturi diferență, drept preșe­dinte. Din poziția se­cundă, Elena Udrea a contestat rezul­tatul și a so­licitat, după renumărarea voturilor, un al doilea tur de scrutin. În confruntarea directă cu V. Blaga, spera ea, rezultatul ar fi fost altul, mai ales că voturile "reformiș­tilor" (mo­țiunea Monicăi Macovei) s-ar fi vărsat în contul său. Câștigând cu peste 50% din voturi, "aripa Blaga" a re­fuzat continuarea unei bătălii deja tranșate. Pe scurt, până la un punct, aceasta a fost "povestea" congresului PDL din 23 martie. Dacă s-ar fi rezumat doar la atât, nu s-ar fi deosebit de alte manifestări de gen. În toate parti­dele, schimbarea echipelor de con­ducere gene­rează conflicte, contestații, discuții vio­len­te. Eveni­mentul provocat de PDL a avut însă un ecou di­ferit și a provocat un imens scan­dal, din cauze cu to­tul spe­ciale.
PDL-ul a fost partidul care a dat țării, pentru două man­date succesive, un președinte cu totul deosebit în ra­port cu predecesorii săi. Traian Băsescu s-a declarat "pre­șe­dinte-jucător" și și-a propus ca obiectiv principal mo­der­­nizarea structurilor statului, eliminarea "siste­mului ti­căloșit", care a făcut ca România să aibă, în concertul Eu­ro­pei contemporane, cea mai proastă ima­gine, de țară im­pre­vizibilă și coruptă, cu o democrație aparentă și o jus­tiție manipulabilă. PDL-ul a fost "vehi­culul" cu care Bă­sescu și-a urmărit țelurile, preșe­dintele impunându-l la gu­vernare (într-o formulă de coa­liție), după succesive alegeri în care n-a obținut, totuși, o majoritate absolută. Chiar da­că PDL-ul a părut că urmează - ca forță guvernamentală - întrutotul de­ciziile prezidențiale, el s-a manifestat, de destule ori, asemănător celorlalte partide românești, adică a ur­mărit, în primul rând, ca grup organizat, satisfacerea intereselor proprii. Criza economică generalizată a făcut ca această "înclinație tipic românească" să fie mai vizibilă ca în cazul altor partide ce s-au perindat pe la guvernare. Electoratul însuși nu a înțeles încercările pre­ședintelui de a face "o altfel de politică" și a amen­dat dur, la ultimele "parlamentare", partidul pe care el încerca să-l reformeze, promovând atât intelectuali cu idei politice apropiate, cât și politicieni tineri, mai puțin rodați în ițele jocului public de tip balcanic.
Încercarea președintelui Băsescu a fost, de la în­ceput, sortită eșecului. Traian Băsescu a preluat par­tidul care avea să-l impună președinte al țării în 2004, printr-un "pa­ricid". În 2001, el l-a înlăturat, după zece ani de domnie, pe liderul fondator, Petre Roman. Ten­tativa de schimbare a modelului de acțiune politică din ultimii ani, dar, mai ales, impunerea la vârful gru­pării a unor lideri tineri fără merite deosebite în func­ționarea acesteia, a alertat "vechea gardă", care a de­venit, trep­tat, nesigură pe propriul statut. "Tri­pleta B-V-B" (Bla­ga-Videanu-Berceanu), dar și alți li­deri mar­canți (Frun­zăverde, Stânișoară) s-au simțit ame­nințați de "obrăz­niciile" politicienilor susținuți de preșe­din­te, care n-au reușit să performeze politic. E drept, efec­tele dure ale crizei au fost o greutate suplimentară uriașă în bătălia pentru păstrarea poziției electorale a partidului. Căde­rea guvernului Boc, în urma pierderii majorității guver­namentale și apoi înfrângerea catastrofală la alegeri au blocat "planul" președintelui Traian Băses­cu la jumă­tate de drum. Cu adversari de-o ferocitate extraordinară (gru­pați în USL), cu un electorat alienat printr-o propa­gan­dă deșănțată, Băsescu s-a pomenit, cu un an și ceva îna­intea întoarcerii sale oficiale în politică, fără altă po­sibilitate imediată de acțiune decât PDL-ul. Deși, prin Cons­tituție, președintele este echi­distant politic, d-l Bă­sescu s-a implicat direct în reașe­zarea postelectorală a PDL-ului. Un partid înfrânt se orientează, însă, întot­dea­u­na, spre liderul pe care el îl consideră capabil, prin prag­ma­tism și fermitate, să-l reconecteze la "jocurile" desfă­șurate pe scenă. Pentru PDL, acest lider este Va­sile Blaga. Blaga a reușit să fie confirmat în fruntea par­ti­dului, cu mi­siunea expresă de a-i asigura nu doar supraviețuirea, ci și reîntoarcerea la un trend electoral ascendent. Supus tem­peramentului său (care i-a mai jucat feste), Traian Bă­ses­cu a anunțat, ca și Petre Ro­man, retragerea din partid, în vederea unei alte posibile construcții "de dreapta". P. Roman a greșit plecând (cum s-a văzut din "destinul său isto­ric"), T. Băsescu riscă, în contextul actual, aceeași soar­tă. Dimpotrivă, o dreaptă solidară, grupată în jurul PDL-ului, având drept sprijin (discret) președinția țării, ar fi putut să po­larizeze, până în 2014 și în perspectiva par­lamentarelor din 2016, toate speranțele clasei mijlo­cii românești, ră­masă de izbeliște prin revenirea stângii la putere. Un partid de dreapta divizat și fragil va fi în­să în­ghițit de formațiunea liberală, tot mai obedientă fa­ță de un lider fără scrupule și fără idealuri.