Cu mintea verde
- Domnule Dinescu, a fost o adevărată aventură să vă prind pentru interviu. Trăiți într-o agitație permanentă, departe de dictatura agendei și a întâlnirilor fixe. De unde atâta grabă și înspre ce?
- Sper că nu înspre final... (râde). Totdeauna am fost mai hăbăuc și mai zăpăcit, dar parcă odată cu vârsta, ritmul s-a accentuat. Nu știu niciodată în ce zi suntem și nu prea-mi place să-mi stabilesc întâlniri. Timpul nu trebuie numărat. Cine își numără timpul își numără moartea. Când eram tânăr scriitor invitat la Heidelberg, prin anii '80, era acolo un neamț care traducea din românește. La plecare, l-am salutat și i-am spus "Hai, că ne mai vedem noi". Și neamțul, când a auzit, a scos un carnețel și a zis "Când?". Eu am izbucnit în râs și i-am spus, "O să fie într-o marți". Să faci abstracție de trecerea timpului e realmente un joc benefic. N-ar trebui să ne punem anii pe răboj. Eu am 63 de ani, dar mi-am întâlnit foști colegi de școală prin parc cu nepoțeii, își luaseră vârsta în serios și chiar arătau ca niște bătrânei. Or, eu n-am deloc sentimentul că am îmbătrânit. Știu că am îmbătrânit, că mă văd singur în oglindă. Dar atâta timp cât mintea mea e încă verde, cât timp pot să scriu cu aceeași vioiciune a spiritului și să păstrez un farmec care-i captează și pe tineri, înseamnă că n-am pierdut mare lucru. Până la urmă, bătrânețea te scutură de prejudecăți, aduce hazul și te face liber.
- ...inclusiv la vorbă. Cu cine semănați așa rău de gură?
- Cu bunicul din partea mamei, cu care am crescut. Era un om destul de "reușit": grădinar de meserie, inteligent de la natură și liber la vorbă. Curvar, bețiv și mare grădinar. De la el am învățat limbajul aluziv, autoironia și luatul la mișto. Le-am perceput ca pe o formă de libertate și o armă de anihilare a dușmanului. Eram foarte timid când eram mic. Abia cu vremea am devenit mai dezinhibat. Agresivitatea asta e și o formă de apărare. Odată, în clasa a patra, eram un băiat destul de delicat pe atunci, mama mi-a dat cămașă albă călcată, iar podelele clasei erau unse cu păcură. În pauză, cineva m-a împins și-am căzut. Când m-am uitat pe cămașă, eram negru. M-am întors furibund și l-am bătut măr pe primul care mi-a ieșit în cale. Când mi-am dat seama ce am făcut, m-am îngrozit: era bătăușul clasei. Azi, când cineva mă cunoaște în particular, e mirat să constate că sunt totuși un om foarte blând. Dar când judec un om politic sau un personaj din lumea asta sinistră românească, evident că mă aprind.
- Disident în comunism, necruțător cu politicienii în democrație. De unde vă vine spiritul de frondă?
- Din copilărie. Mergeam cu fiul unui avocat acasă la o doamnă, Coana Europa îi ziceam noi, era negustoreasă, vindea fierărie pentru țărani. Avea o casă splendidă, cu portretul Regelui Carol pe perete și alte poze înrămate de la Paris. Și-apoi, într-o zi, mergând la școală, am văzut-o în stradă cu toate lucrurile, aproape leșinată de durere. Râdeau de ea, aruncaseră o găleată de apă peste ea, să-și revină. M-a marcat. Era o cucoană nevinovată. Dar clasa muncitoare devenise exploatatoare. Eu nu sunt un justițiar, ci un tip înțelegător. Sunt un tip destul de echilibrat, dar cu mult temperament, care poate să protesteze împotriva lipsei de libertate și, concomitent, în timpul combustiei interne a nervului, să fie și nedrept. Dar sunt un om care își recunoaște greșelile.
Un ardelean cu suflet de regățean
- Biografia dvs. spune că v-ați născut la câmpie, din neam de ardeleni. Vă e dragă câmpia?
- Când Regele Ferdinand a decis să-i împroprietărească pe țărani, soldaților din Ardeal li s-a dat pământ în Bărăgan, fiindcă în Ardeal nu mai exista. Așa a ajuns și străbunica mea, care avusese doi frați răniți pe front, la câmpie. Ambii părinți sunt ardeleni născuți în Bărăgan, dar eu mă consider regățean. Cred că am crescut cu mitul câmpiei, îl citisem pe Ștefan Bănulescu, întinderile nesfârșite mă fascinau. Dar la Slobozia, unde m-am născut, nu era câmpia aceea aridă. Erau și păduri, erau și dealurile de pe malul Ialomiței. Când mă suiam pe ele, nu mai vedeam orașul, de salcâmi.
- Ați avut o copilărie frumoasă?
- Am avut o copilărie fericită, deși m-am născut într-un cartier de proletari, că taică-miu era lăcătuș mecanic și mama era casnică. Trăiam la marginea Sloboziei, unde începea cartierul celor mai săraci oameni. Cine crede însă că fericirea în copilărie ține de câte feluri de mâncare ai se înșală. Am trăit într-o lume ultramodestă, dar m-am simțit bine și liber. 1 mai și 23 august mi se păreau cele mai frumoase evenimente din orașul Slobozia. În casă nu aveam decât Biblia și Aventurile Lucreției Borgia și ale cavalerului Buridan, o carte pe care taică-miu o ținea încuiată. Cea mai mare parte din copilărie o petreceam cu bunicul, pe malul Ialomiței, unde avea bordei, arătându-mi cum stă treaba cu florile, legumele și semințele. Am fost foarte marcat de figura bunicului. Când îi veneau prietenii, îmi plăcea să trag cu urechea. Avea haz și făcea poezele cam buruienoase când bea un pahar de vin. De ziua lui, țiganii care munceau la grădină îi cântau sub fereastră "Nea Gheorghiță grădinarul/ are șapte porumbare/ și cu magazia opt/ n-are un porumb de copt", că, spre deosebire de bunică-mea, care strângea banii la saltea, el era mână largă. Datorită lui sunt foarte legat de pământ. M-a învățat să apreciez rodul lui, gustul, mireasma. Și negustoria tot de acolo îmi vine. La 5 ani, mă lăsa bunicul în piață să vând flori și legume.
Scorbura cu jderi
- Și poezia cum s-a născut, atât de departe de cărți?
- Poezia, săraca de ea, nu ține cont de mediul în care te naști. Vine pe căi neștiute și te vizitează ea, dacă vrea. Nimic nu e mai trist decât să vezi oameni care vor să scrie poezie, fără să aibă cu adevărat chemare. Primele poezii le-am citit la școală, în manuale. Erau poezii cu partidul. Mi se păreau minunate, aș fi vrut să scriu și eu la fel. Când m-am hotărât să scriu primul poem, prin clasa a șasea, mi-am luat carnețelul și m-am dus în pădure. Eram convins că, dacă vrei să scrii despre pădure, trebuie să mergi în pădure. (râde) Eram complet în afara literaturii pe atunci. Dar s-a întâmplat apoi să merg în casa unui avocat, el mi-a arătat un volum de Blaga, care m-a lăsat cu respirația tăiată. Asta mi-a declanșat febra lecturilor. M-am înscris la biblioteca orășenească și am început să car cărți acasă, numai una și una. Îl luasem pe Kant, cu Critica rațiunii pure, aveam 13 ani și am reușit să descifrez doar biografia autorului din prefață (râde cu poftă). Dar atunci am descoperit întâmplător poezia lui Ion Barbu și restul poeziei moderne și a fost ca o revelație. Ceva s-a schimbat în mine. De scris, scriam pe ascuns, pentru că m-a prins directoarea că citesc în timpul orelor și m-a pârât la tata. Și tata m-a apărat, zicându-i că vreau să devin scriitor. Iar ea, care era profesoară de socialism științific, a zis: "Păi, cum să devină scriitor, dacă e copil de muncitor?". Drept pentru care tata mi-a interzis cititul. De supărare, când mi-au apărut primele poezii în revista "Luceafărul", la 16 ani, nici n-am vrut să i le arăt.
- Ați fost un scriitor destul de prolific până la revoluție și apoi, brusc, ați abandonat poezia. Ce s-a întâmplat?
- Am încetat să mai scriu poezie fiindcă simțeam că nu mai are rost. Până atunci, poezia fusese o formă de luptă și de rezistență, era o armă, lumea stătea la coadă ca să cumpere o carte de versuri. Poezia îți dădea sentimentul că ești puternic. Erau în ea aluzii la realitate și mesaje sociale. După '89, mi s-a părut că pamfletul e mai eficient. Întâmplările erau mai dramatice, era nevoie de altă armă, mult mai tăioasă. Apoi, poezia ține, totuși, de-o vârstă. Și Rimbaud a fost genial între 17 și 19 ani, iar după 20 s-a apucat de negustorie. E atunci, la tinerețe, o sevă a copacului tânăr care stă să explodeze. La bătrânețe ești doar un arbore plin de scorburi cu jderi la rădăcină, care ies din când în când la televizor și mușcă. (râde)
Poezia te mănâncă de viu
- Nu e totuși o trădare să lași literatura pentru afaceri? Nu vă e dor de poezie?
- Eu n-am scris niciodată pentru alții. Am scris pentru mine. Când intram în transa scrisului, mă consuma cu totul. Stăteam în cameră, nu simțeam nici foamea, uitam seara să aprind lumina. Poezia te usucă, exact ca-n cântecul ăla popular: "Te faci iască, te bagă-n boală câinească, te scoate la primăvară galben ca turta de ceară". Poezia e un morb, ca boala de plămâni, care te mănâncă de viu. Cu timpul, parcă instinctul de conservare devine mai puternic, nu vrei să mai mergi până la capăt. Marii poeți unguri au murit până-n 30, 40 de ani, chinuiți, la fel cum au murit și poeții ruși. Poeții români au avut mereu instinctul supraviețuirii. Au fost mai gospodari. Arghezi avea o moșioară, o mică tipografie, să le rămână ceva și lui Baruțu și lui Mitzura, Blaga era profesor universitar, Ion Barbu era la casa lui, până și Bacovia avea nevastă, copil și o slujbă de funcționar. E ceva în noi, românii, ne păstrăm, nu ardem până la capăt. Numai în lumea noastră literară geniul trebuie să fie pustiu, tebecist, singur și trist. Eu nu vreau să apăr burghezia, vreau doar să spun că suferința nu e bună. Ea îți omoară până la urmă și nervul, și sensibilitatea. Mă enervează prostia din lumea noastră literară: "Eh, nu mai e Dinescu poet ca altădată!". Nu trebuie să scrii tot timpul ca să rămâi poet! Scrisul nu e o meserie. Scrii fiindcă îți vine, fiindcă nu poți altfel. Iar mie, când mi-a venit, la 60 de ani, am mai scris o cărțulie de poezie, deși de șapte ani nu mai scrisesem nimic. Eu acum am ajuns la înțelepciunea de a căuta poezia în multe alte lucruri, în bătaia vântului, în mireasma vinului, în tigaia de la bucătărie.
Ca la străbunica acasă
- Sunteți atât de pasionat de gătit, că v-a mers buhul. Ba chiar ați deschis, în centrul vechi al Capitalei, un restaurant, "Lacrimi și sfinți". Cum v-ați procopsit cu patima asta?
- Tot de la bunicul meu, care făcea focul, punea o tablă și zicea: "Stai tu aici și întorci ardeii ăștia capia când se coc", sau punea ceaunul și-mi arăta cum să învârt. Făceam cu mare plăcere. Venea uneori bunicul și-mi zicea: "Astăzi mâncăm raci". Ce erau racii? Niște ardei roșii iuți, prăjiți pe plită, zdrobiți, cu ulei, sare și puțin oțet, în care întingeai cu mămăligă. Ceva foarte simplu, dar extraordinar de bun. Ce să mai spun de cartofii prăjiți, făcuți de bunica în tigaie de fontă? Ieșeau crocanți deasupra și moi înăuntru. Cu varză murată alături, mi se păreau cea mai bună mâncare din lume.
- Gustul ca gustul, dar totuși, care e farmecul bucătărelii?
- Snobii nu înțeleg că nu ne bucurăm doar cu creierul, ci și cu limba, cu urechea, cu buricele degetelor. Mâncând lucruri curate și bând vin parfumat, sigur că viața e mai senină și mai veselă, papila gustativă se bucură și ea. Chestia cu gătitul mi-a plăcut de la început, era un mister acolo, o alchimie. Când faci o mămăligă, vezi cum se naște lumea într-un ceaun, din apă și un praf de mălai. E voluptatea creației, să împletești singur toate aromele, să le treci prin foc și apoi să te bucuri, văzându-i pe ceilalți cum mănâncă ce ai făcut. Mi-a zis cineva, odată, "Domnule, tu nu gătești ca la mama acasă, tu gătești ca la străbunica acasă". Așa e, eu gătesc ca la 1900, după cărți de bucate uitate de vreme. Cine mai are ca noi, românii, prima carte de bucate scrisă de primul ministru al țării (M. Kogălniceanu) și de cel mai mare nuvelist (C. Negruzzi)? Dacă o citești, înlemnești! Afli că la 1848, boierii moldoveni mâncau languste ca la Paris, aduse în care cu gheață, pe care le plăteau cu bani de aur. Că se găseau și scorțișoară, și coriandru, și nucșoară. Că făceau crapul împănat cu ghimbir și umplut în burtă cu capere. Și tot așa.
Pe malul Dunării, la Cetate
- De 15 ani, numele dvs. e strâns legat de Cetate, portul de lângă Calafat. Sunteți mai tot timpul aici. Cum v-ați îndrăgostit de locul ăsta?
- Absolut întâmplător, aflându-mă la Craiova, unde lansam o carte. Era în 1997. L-am cunoscut pe directorul spitalului din Calafat, care ne-a invitat la ziua lui, la Maglavit. De acolo, privind în zare, am văzut ceva ciudat. "Un port agricol pustiu", mi s-a spus. Și am venit să-l văd. Casa asta, în care stăm acum, era în ruină. Părea o femeie frumoasă, bătută bine și violată. Era crescătoria de porci a domnului care citea cotele apelor Dunării. Dar am aflat că fusese sediul portului ridicat de italieni pe la 1900 și că e scoasă la licitație a doua oară. A fost dragoste la prima vedere. Am fost șocat de cât era de frumoasă. Am cumpărat-o, am refăcut-o în patru ani de zile, iar de ceva vreme, am făcut aici o fundație artistică, cu care organizăm diferite evenimente culturale ce promovează filmul, muzica de cameră și artele plastice.
- Ați rupt cu agitația Capitalei. V-a făcut bine sau rău?
- Aveam nevoie de asta. Anii '90 au fost cei mai siniștri din biografia mea. Am trăit la extreme, de la fericirea că suntem liberi, până la dezamăgirea de a da de lumea dezlănțuită a capitalismului isteric. M-a apucat un soi de lehamite. M-au scârbit marii mâncători de rahat, care deveniseră senatori și deputați, după ce în vechiul sistem se gudurau pe lângă membrii de partid să li se mai arunce o ciosvârtă. M-a scârbit la fel de mult și intelectualitatea care brusc se juca de-a anticomunismul, dar pe care nu o auzisem oftând înainte. Adevărul trist e că ești cu atât mai liniștit cu cât vezi mai puțini oameni. E o șansă să stai pe malul Dunării, să simți cum te liniștește duhul apei, cum te odihnește. Aici nu-mi pierd timpul cu politică sau alte discuții aiurea, ci mă gândesc la vie și la rodul ei, stau de vorbă cu țăranii sau mă duc la piață să-mi aduc măcriș și leurdă.
- Nu vă lipsește lumea literară?
- Numai comuniștii au putut avea ideea tâmpită să pună toți scriitorii grămadă, într-o rezervație de pelicani, înțesată de microfoane. Marii poeți americani nu s-au văzut niciodată la față unul pe altul. Am stat și eu în tinerețe la Casa de creație de la Palatul Mogoșoaia. Eram poet sărac, n-aveam casă în București, dar aveam acolo o cămăruță la mansardă și era superb. Iar chiria era foarte mică. Mi-a plăcut atunci, eram emoționat în preajma marilor scriitori. Dar văzută dinăuntru, lumea scriitorilor e o lume mică, invidioasă și plină de ranchiună. M-am rupt de ea în 1990, după ce mi-am dat demisia de la Uniunea Scriitorilor. M-am enervat atât de tare că am fost acuzat pe nedrept, că m-am certat cu toți și am plecat. Și până la urmă, a fost șansa mea. Am trăit din scrisul meu, din pamfletele mele, am devenit în felul ăsta scriitor profesionist. Nu mi-a plăcut comunismul, nici capitalismul nu-mi place. Dar eu m-am adaptat acestei lumi, fiindcă n-am vrut să fiu umilit și să trăiesc cu mâna întinsă.
- Cum vine primăvara la Cetate?
- Nu vine treptat, cum nici vârstele nu vin treptat. Deodată îl vezi pe cel de lângă tine bătrân și nu știi când s-a întâmplat. Tot așa, te trezești într-o dimineață și vezi că e primăvară. Te uiți și deodată vezi că lămâiul e înflorit. Îl miroși, apoi te uiți cum se așază seara ciorile venite de la bulgari fix în copacul din fața casei, cum se numără între ele, înainte să se împrăștie la culcare. Sau vezi porumbeii sălbatici cum își fac cuib și aleg doar lemnișoarele de tei. Domnule, eu stau și observ. Am șansa să mă trezesc dimineața fără să mă doară oasele. Și ies din casă și ascult vântul. Și-i aud pe tâmpiții ăștia de la televizor cum spun: "Azi va fi vreme urâtă, va ploua." Și-mi vine să zic: "Băi, ești nebun? Azi va fi o zi minunată! Va ploua!". Îmi place enorm când plouă sau când bate vântul. E minunată primăvara la câmpie, deși trebuie să mărturisesc: îmi place mai mult toamna. E anotimpul meu preferat, anotimpul putreziciunii parfumate.
- Ați reușit în toți anii ăștia să vă feriți familia de ochii presei.
- Am doi copii foarte frumoși: Irina și Andrei. Irina, după un an de Filosofie, a dat la Teatru și s-a făcut actriță. Apoi s-a căsătorit și și-a schimbat numele, fiindcă a crezut că e curtată de regizori fiindcă e fiica mea. Andrei, băiatul meu, cântă la zece instrumente și are o formație. Nu le place niciunuia să iasă în față cu orice preț. Deși nu-s deloc timizi, sunt niște figuri! Sunt însă copii cu mult bun simț. E suficient cât de expus sunt eu, în familie ne place să trăim departe de ochii lumii. Mașa se ocupă de casă și de evenimentele culturale, eu sunt cu vinul, bucătăria și restaurantul, copiii vin și pleacă. E între noi o armonie greu de explicat.
- Alături de Mașa, soția dvs., păreți desprinși din romanele rusești. Formați un cuplu nu doar foarte frumos, ci și foarte longeviv. E vreo rețetă ascunsă, ca-n cărțile de bucate?
- Relația noastră e foarte specială, poate pentru că venim din lumi extrem de diferite. Mașa provine dintr-o familie de intelectuali de vârf. Tatăl ei este profesor de literatură rusă, specialist în Dostoievski, iar mama, autoare de cărți despre Eminescu, Pușkin, Lermontov. Soacră-mea, în ciuda a ceea ce s-a spus în "România Mare", cum că ar fi agentă KGB, provine dintr-o familie foarte distinsă. Bunicii ei erau cei mai bogați cazaci de pe Don, tatăl ei era un mare geolog, iar maică-sa a fost eleva lui C. Stanislavski, actriță la Balșoi Teatr. S-a măritat cu socru-meu, care e ungur din Târgu Mureș și care făcuse filologia în Rusia, fiindcă voia să fugă din țară. Și a ajuns în România, unde nu-i ușor să fii și ungur, și rus. Pe Mașa am cunoscut-o la ei acasă, când eu eram poet glorios. Împlinisem 30 de ani, iar ea abia termina liceul. E o diferență de 11 ani între noi. A fost fascinație reciprocă: ea, mult mai timidă și mai cuminte decât mine, o fată grațioasă, care cânta la pian, făcuse balet și voia să dea la Arhitectură. Eu: un derbedeu, lumpenproletarul trecut bine prin lume, ca un vas scuturat de multe furtuni. Eram obosit și voiam să trag la o lagună. Am găsit în ea un port liniștit.
Foto: ION CUCU