Din micile taine ale Marelui Post sau despre dulceața slujbelor de seară

Costion Nicolescu
Postul cel Mare și Sfânt, cum îl numește Biserica, sau al Păresimilor, cum i se spune în popor, poate să pară, pentru unii, un deșert întins și anevoie de trecut. Dar unui creștin care are fiorul mistic, fiorul descoperirii și trăirii tainei Întâlnirii cu Hristos, dacă i-ai luat postul și, îndeosebi acest post, l-ai nenorocit, l-ai lăsat fără "norocul" acesta. El așteaptă postul, îndeosebi acest post al Paștilor, cu nerăbdare și bucurie, știind că trăirile sale vor fi mai atente și mai intense în această perioadă. Aventurile spirituale mai captivante.

Poezia cea mare a Postului

Începutul Postului Mare este abrupt. Prima săp­tămână este cea mai aspră, mai aspră chiar și decât Săp­tămâna cea Mare a Patimilor. La mânăstiri, bucătă­riile și trapezele se închid duminică seara și nu se mai deschid decât vineri. Noi, în lume, nu prea ajungem la nevoința aceasta... Dar ce experiență este asumarea, măcar o dată în viață, a unui astfel de traseu de culme! Zi cu zi începi să simți că plutești un pic. Pentru a te ajuta, Biserica îți compensează împuținarea sau chiar absența hranei materiale cu spor de hrană spirituală. De aceea, frumusețea slujbelor din aceste zile este, parcă, de o aparte și negrăită, infinită dul­ceață.
Și iată și prima seară a Marelui Post, cea de luni. Ca la tot ceea ce este prim, ce este început, emoția este mai mare. Treptat, lumina de afară scade, lăsând-o să sporească pe cea din biserică, care vine acum numai de la câteva lumânări, de la câteva candele. Sfinții de pe pereți te veghează în taină, nevăzuți, dar știuți acolo. Fere­căturile icoanelor reflectă pâl­pâirile puținelor flă­cărui, inducând în gravitatea momentului o bucurie co­pilăroasă. În această stârnire, tot vechile și micile bise­rici sunt mai prietenoase și lasă să fii cuprins mai lesne de atmosfera de taină. Și sporește, pe măsura impli­cării, și lumina din noi.
E o pornire la drum... Nu oricum, ci cu poezie, poe­­zie din cea mare, din cea de multe carate. Nimic nu întraripează atât de bine sufletul întru zbor trans­cendent precum poezia. Starea jubilatorie a sufletului este starea poetică. Și, în felul acesta, ne pornim meta­noia, întoarcerea spre pierdutele noastre teritorii imaculate, cu Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul (cca 660 - 740). Însoțindu-te cu sfântul poet, începi prin a te întreba: "De unde voi începe a plânge faptele vieții mele celei trecătoare? Ce începere voi pune, Hristoase, acestei tânguiri de acum?". Coborâm la izvoarele istoriei biblice, pornind urcușul în istorie de la începutul prim al căderii noastre, al trădării noastre, de la Adam și Eva. Și vom tot călători așa, timp de patru zile, printre cei răi și printre cei buni ai Istoriei noastre biblice, până ajungem la tâlharii răs­tigniți împreună cu Hristos, doar, doar ne vom da sea­ma și vom lua aminte la cele ce se petrec cu sufletele noastre. Recunoașterea unei vinovate stări precare și dojana de sine se împletesc cu slăvirea lui Dumnezeu și cu nădejdea iertării. Mereu repetat, între strofe, se aude „refrenul", strigăt suspinat din afundul sufletului, de acolo de unde durerea este mai mare: "Miluieș­te-ne, Dumnezeule, miluiește-ne!". Și, la fie­care cân­tare a sa, precum lanuri de spice în adierea Duhului se pleacă credincioșii, punând metanie Dom­nului. Îm­pre­ună trăire, împreună slujire, cu nădejdea răzbirii la sfâr­șit bun.
De fapt, slujba aceasta pe care o slujim se cheamă Pa­vecernița Mare. Auziți, ce frumos: Pavecernița Mare! E diminutivată, dar e și mare! O slujbă mai degrabă mânăstirească.
Încheiem Canonul, nădăjduind în bunăvoința Mân­tuitorului: "Judecătorul meu și cunoscătorule, Cel ce va să vii iarăși să judeci lumea toată; atunci văzân­du-mă cu ochiul Tău cel blând, să Te milostivești și să mă miluiești, Iisuse, pe mine, care am greșit mai mult decât toată firea omenească". Ni i-am luat însoțitori, ca să se roage pentru noi, pe Sfântul Andrei Criteanul, Poetul care ne-a lăsat această măiastră alcătuire a Ca­nonului, și pe Cuvioasa Maria Egip­teanca, cea care a știut să facă, brusc și fără ezitare, saltul între două stări extreme, din abisul plăcerilor păcătoase pe culmile feri­cirii finale a sfințeniei. Un vrednic călugăr devenit arhiereu, care revarsă poezie, și o prostituată care ajun­ge să fie exemplară, și celor mai curate dintre fecioare.

Psalmii sufletului

Și, după Canon, vin psalmi. Tot Poezie, cu majus­culă. Curg psalmii de pocăință nădăjduitoare și încep să spună, să-ți spună. Parcă sunt anume făcuți pentru sufletul tău. Mai ales când sufletul ți-e într-o cumpănă anume, când ești bântuit de întrebări sau de tristeți, Psalmii îți vin aproape, aproape, întru oblojire. Te re­gă­sești în mai toate ale lor.
Încă puțin și iată izbucnind, mângâietoare, întări­toare cântarea: "Cu noi este Dumnezeu, înțelegeți nea­muri și vă plecați, căci cu noi este Dumnezeu!". Ple­cați-vă ca să vă puteți ridica! Și ce bine, ce bine e să ne amin­tim repetat că Dumnezeu este cu noi! Și atunci, ce ne mai pasă? Ne mai pasă, ne mai pasă, căci noi nu suntem încă cu El, oricum nu îndeajuns.
Și din nou psalmi și rugă­ciuni. Din nou Poezie, tot timpul Poezie. Să trezească în noi stare poetică, trăire poetică, singura propice unei întâlniri adevărate cu Mirele. Căci ce altceva am început noi a face decât a ne pregăti de Nuntă, de Întâlnirea cu Mirele, de a ne fi așternut la drum întru această Întâlnire cu Hristos, Cel înviat a treia zi din morți? Avem nevoie de haine potri­vite, iar noi suntem săraci și zdrențăroși din punct de vedere spiritual: "Cămara Ta, Mântuitorul meu, o văd împodobită și îmbrăcăminte nu am să intru într-însa. Luminează-mi haina sufletului meu, Dătă­torule de lumină, și mă mântuiește!". Cu această lumi­nândă (în­tru luminare!) ne vom ruga atunci când vom ajunge aproape, aproape de Nuntă, în Săptămâna Patimilor. Până atunci, se cuvine a ne strădui să ajun­gem la El spă­lați, curățați, limpeziți, lămuriți. Cât de cât. Să nu ne mai simțim infinit vinovați, primindu-I îmbrățișarea și dăruirea Lui totală, jertfă absolută: Trup și Duh.
Și, iată, ajungem și la atât de neperechea rugăciune a Sfântului Efrem Sirul, esențială, concisă și, totodată, atât de cuprinzătoare:
"Doamne și Stăpânul vieții mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire și al grăirii în deșert nu mi-l da mie.
Iar duhul curăției, al gândului smerit, al răbdării și al dragostei, dăruiește-mi mie, slugii Tale!
Așa, Doamne, Împărate, dăruiește-mi ca să-mi văd greșelile mele și să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat ești, în vecii vecilor.
Amin".
De citit și de recitit. Un program de viață de pus la vedere, la toate răspântiile și în toate încăperile. O, Doamne! Dacă am împlini măcar în parte imperati­ve­le acestea, ar fi raiul pe Pă­mânt. La fiecare vers ne punem fruntea în țărână, recunoscându-ne nimic­ni­cia, ridicân­du-ne apoi, cu dorința izbăvirii din ea.
Ne pregătim de înche­iere... Ne plecăm la Maica Domnului cu imnul-rugă­ciu­ne "Nepătată, neîntina­tă, fără prihană, curată Fecioară, a lui Dumnezeu Mireasă...". (Ea, Mireasa mireselor! Cea veșnic Mi­reasă!), iar apoi cerem de la Hristos slobozire întru somn: "Și ne dă nouă, Stă­pâne, celor ce mergem spre somn, odihnă trupului și sufletului...".
În mai puțin de două ore s-au petrecut atâtea cu noi, în penumbra ocroti­toa­re a bisericii, încât acum plecăm spre case un pic fericiți, dacă fericirea se poate măsura cu picătura, nu înainte să ne rugăm pentru tot ceea ce ființează pe lumea asta, chiar și pentru „cei ce ne urăsc pe noi".
E atâta liniște și frumusețe în aceste seri de primă săptămână de Post Mare. Patru zile la rând înșirăm în­tru această rânduială unică. Primăvara este încă timidă, incertă... Oboseala sfârșitului de iarnă îngreu­nează ființa. Peste zi, facem ce facem, coborâm în lume, ne vedem de ale noastre, mai mărunte sau mai mărețe, dar seara trăim deplin acest sentiment descris de un tropar: "În Biserica slavei tale stând, în cer ni se pare a sta, Născătoare de Dumnezeu, ceea ce ești ușă cerească; deschide-ne nouă ușile milei tale". (Tropar la praz­nicul Intrării în Biserică a Maicii Domnului). Chiar în cer! Vom aștepta acum timp de un an, dacă ni-l va da Dumnezeu, repetarea acestor slujbe. Oricum, această săptămână este una dintre cele mai frumoase ale calen­darului liturgic. Plecăm spre casă cu sufletele țopăind bucuroase, așa cum țopăie copiii prin bălți, fără să le pese decât de bucuria trăirii lor. S-a aprins în noi focul acela tainic care ne luminează și ne încălzește ființa binefăcător, care ne ocrotește și pe care, la rândul nos­tru, vom încerca să-l ocrotim, până ce-l vom uni cu lu­mina Învierii.

Mutați la Domnul, în Marele Post

Săptămâna primă își va afla pereche în săptămâna de la celălalt capăt al Postului, cea a Patimilor, tot așa cu slujbe de seară, cu Deniile. Numai că atunci, înce­pând îndeosebi cu seara Joii celei Mari, este mult mai multă forfotă, mult mai multă agitație. Dramatismul este atunci mult mai apăsat. Frumusețea acelei săptă­mâni are alte nuanțe, atât de prețioase și ele...
Între timp, chiar acum, unii dintre noi se călătoresc la Domnul... Călătorii unice, irepetabile, cu totul și cu totul de taină, care ne surprind și ne îndurerează, dar pe care, până la urmă, nu avem a face decât a le socoti ca fiind cu rânduială de sus. A plecat dintre noi Irina Pe­trescu. Toată delicatețea și finețea se aflau așezate firesc în această actriță hărăzită. Purta cu ea mereu aburul tinereții ei perpetue și fascinante. Mi-a murit, cu totul și cu totul pe neașteptate, Simion Crăciun, pictor bun și om bun, cu pictura lui atât de prietenoasă. Stătea mereu în umbra colegilor de breaslă, fără complexe, fără ranchiună, bucurându-se sincer de afirmarea prie­tenilor lui. Căci unul din marile lui daruri era vocația prieteniei. Întâlnirea cu el îmi stârnea totdeauna o in­stan­tanee duioșie. Iar cea cu tablourile lui o copilă­roasă bucurie! Îmi persistă încă proaspete în memorie ultimele întâlniri, gesturile lor, cuvintele, intonațiile, pri­virile, în general, felul de a-mi fi prezenți. Fără să vrei, te gândești la cuvintele Psal­mis­tului: "Omul ca iarba, zilele lui ca floarea câmpu­lui; așa va înflori. Că vânt a trecut peste el și nu va mai fi și nu se va mai cunoaște încă locul său. Iar mila Domnului din veac în veac spre cei ce se tem de Dân­sul...". (Psalmul 102, 15-17). Și să plângem cu Ecle­zias­tul: "Deșertăciunea de­șertăciunilor, (...) toate sunt deșertăciuni!" (1, 2). Nu era prea multă nădej­de în lumea veche. Dar acum știm că suntem moș­tenitori ai lui Dum­nezeu, că vom fi făcuți din nou cetățeni ai raiului și că vom fi împodobiți cu frumusețea cea dintâi. Totul se propune în Bi­serică în termeni de fru­musețe! Fie să le fie amândurora, Irinei Pe­trescu și lui Simion Cră­ciun, bună întâlnirea cu Dumnezeu! Și așa și cred că le este! Noi îi însoțim cu gândurile noas­tre, cu rugăciunile noastre, cu dragostea noastră, mar­tori și mărturisitori sinceri ai bunei lor viețuiri printre noi, lângă noi.
După cum se vede, tare multe se pot petrece într-o săptămână, mai ales când ea este cea dintâi a Sfântului și Marelui Post, de întâmpinare cum se cuvine a Învie­rii. Acestea sunt, în fond, "evenimentele" majore ale vieții, cele prin care poți să treci, firesc, dincolo de ima­nent. Unii cred că lumea Bisericii este una ternă, plicticoasă, bună pentru babele care își petrec aici tim­pul în așteptarea sfârșitului. Nu, ea este un teritoriu al frumuseții. Un teritoriu al tinereții fără bătrânețe. Poe­zia, muzica, imaginile zugrăvite, dansul liturgic, toate sunt luate întru tandră și măiastră, fascinantă în­tâlnire și însoțire cu Dumnezeu. Un loc al desco­peririi de sine prin frumusețe. Un loc al întâlnirii cu Dum­nezeu, dar și al întâlnirii cu celălalt și nu în ulti­mul rând al întâl­nirii cu sine.