ION DICHISEANU - "Eu iubesc soarele. Să vină odată!"

Ines Hristea
Actorii de pe cuptorul de pâine

- Faci parte dintre actorii pe care timpul pare să nu-i atingă și pe care publicul îi iubește constant. Dă­ruit deopotrivă cu talent artistic și voce, mai ai și-un "ceva" care le taie femeilor (mai ales) respi­ra­ția. Moștenești pe linie de familie calitățile astea?

- În ce privește actoria, n-am avut înaintași cu ast­fel de înzestrări. Au fost, mai degrabă, oameni normali. (râde). Talentul muzical, în schimb, cred că l-am moș­tenit de la tata, care avea o ureche muzicală fără cusur. Îi sunt recunoscător pentru asta, fiindcă gena transmisă de el mi-a fost de mare folos.

- Și cu actoria cum ai început?

- Cu actoria povestea e ceva mai lungă. Eu m-am născut în Adjud, printre pavilioanele CFR-ului. Tata era din Călărași, mama din Fetești, dar, datorită pro­fe­siei tatei, care lucra la Serviciul de Mișcare, ca impie­gat, amândoi și-au schimbat do­miciliul. Am avut o fa­milie mare: eram nouă copii în casă (eu fiind pe­nultimul), plus "mărun­țișul" - că tata, în calitate de CFR-ist, prin fiecare gară pe unde a fost detașat, a mai făcut câte-un copil. (râ­de) Dar eu mă voi referi numai la cei legitimi, care mi-au fost tovarăși de joacă printre liniile de cale ferată. Țin minte că, pe vremea aceea, era o mare ispită printre copii: cine aduna trei mii de bi­lete de tren le preda Statului și primea o bicicletă. Îți dai seama cu ce frenezie alergam cât era ziua de lungă ca să adunăm biletele abandonate de călători! Eu iz­bu­tisem să adun o mie, dar a venit războiul și visul cu bicicleta mi s-a năruit. Până atunci, am avut însă parte de o copilărie minunată: aveam o casă frumoasă, cu o curte mare, aveam o gospodărie îndestulată, mare par­te din hrană o cumpăram de la oltenii care veneau cu cobilițele la poartă (de la ei luam fructe și legume, în vreme ce laptele, brânza și smântâna ni le aduceau Lu­creția și Ortansa, două țărănci care locuiau în apro­pierea Adjudului - parcă le văd și acum în fața ochi­lor)... Ei, și în curtea asta a casei, aveam și un cuptor de pâine mărișor, care funcționa pe bază de lemne și un­de mamei îi plăcea să coacă pâine proaspătă, iar no­uă, copiilor, să ne închipuim... actori! Venise Radu Be­li­gan în turneu prin Adjud și-l văzusem jucând în sala de festivități a depoului, într-un spectacol care ne în­flăcărase imaginația! Așa că, din dorința de a imita splen­­doarea aceea de reprezentație, ne suiam pe cup­tor, întindeam un cearșaf pe o sârmă, pe post de cor­tină, și jucam... nu mai țin minte exact ce anume, dar e clar că personajele noas­tre erau niște borțoși, căci ne îndesam fiecare câte o pernă pe sub haine. După care ne invitam părinții, frații mai mari, vecinii și pe cine se mai nimerea pe-acolo, să asiste la spec­tacolul nostru. Bineînțeles că noi, "actorii", eram mândri nevoie ma­re de isprava noastră! Dar pri­ma experiență pe o scenă ade­vărată am avut-o la 8 ani. Era Ziua Eroilor și, în ora­șul nostru, s-a orga­nizat un fel de serbare, iar eu am re­citat poezia "Sol­dat Necunoscut". Pe care o mai știu și acum! Am spus-o copilărește, desi­gur, dar oamenii m-au apla­­udat și asta m-a făcut să-mi crească aripi. Apoi a venit războiul, am fost deportați, am ajuns în la­gărul nazist din Salz­burg... Am trecut prin niște clipe groaznice, nici nu vreau să-mi mai amintesc! Din feri­cire, ne-au eliberat americanii și am revenit în Ro­mânia. Frații și surorile mai mari s-au că­să­torit și s-au răspândit prin țară, la scurt timp părinții au murit, iar eu am ajuns la Galați, unde am stat doi ani la Școala de Ucenici. Apoi am plecat la București, la sora mea cea mare, care era măritată și care mi-a devenit, practic, mamă. Aici am con­tinuat școala la Uzinele 23 August, tot ca ucenic. Dar numai un an. Pentru că, după un an, am avut o re­velație. Am realizat că o apucasem pe un drum gre­șit, că eu urma să ies de-acolo un muncitor, în vreme ce părinții mei - sărăcuții! - visaseră să mă vadă in­giner. Și gândul ăsta a început să mă ob­sedeze. Așa că, după ce am dat diferențele de ri­goare, m-am mutat la Școala de Tehnică Me­talurgică de pe Dudești. Acolo am mai stat doi ani, în care am învățat pe brânci. Nu știam ce era distracția, nu ieșeam în oraș, nu mer­geam ni­că­ieri... Mai ales că eram și sărăcuț, stă­team prost cu banii. După care iar am mai dat niște diferențe și m-am trans­ferat la Liceul Di­mi­trie Can­temir, unde am și dat bacalaureatul. Și așa, fi­nal­mente, am ajuns să-mi în­cerc norocul la Poli­teh­nică. Și am intrat! Ce fericire pe capul meu! În sfârșit, mă vedeam aproape împlinind visul părinților. La sfâr­șitul anului I însă, profesorul de chimie organică, aca­demi­cianul Nenițescu, m-a trântit. Acum, drept e că eu și chi­mia organică nu ne prea aveam bine... De amă­ră­ciune, în vara respectivă, am tot ieșit cu un grup de prieteni, cu care împărțeam un mare drag de cântece. Ne adunam într-un părculeț de pe Calea Victoriei (ca­re, între timp, a dispărut) și cântam până în miez de noap­te. Sau ne strângeam la o te­rasă mică, tot de pe Calea Victoriei, și puneam fie­care câte un leu, ca să co­mandăm o singură friptură cu muuuuulți cartofi prăjiți. După care trăgeam la sorți cine urma să mă­nânce friptura și cine urma să se "ghif­tuiască" numai cu cartofi. (râde) Ei, într-o astfel de seară, o prietenă din grup, Cristina, care era balerină, dar și nepoata lui George Vraca, îmi spune: "Dichi, tot timpul te văd la subsuoară cu Shakespeare, cu Dos­toievski, cu Emi­nescu... Ce-ar fi să dai tu la Teatru? Uite, vorbesc eu cu nea Gicu (deci cu Vraca) să te pri­mească la el în­tr-o zi. Să vedem ce părere are". Mie mi-era cam frică, eram și teribil de timid, dar peste două zile, m-am dus la Vraca acasă. M-a primit la birou, unde își bea ca­feaua. "Intră, dragul meu", mi-a spus cu vocea aia a lui, care pe de-o parte te mângâia și, pe de altă parte, te înfiora. "Ia spune, dragul meu. Ce-ai învățat tu? Zi-mi ceva!" Eu venisem pregătit cu monologul final din Othello și, topit cum eram de emoție, m-am pus pe turuit. Vraca s-a oprit din degus­tarea cafelei și, la final, mi-a spus: "Și zici că tu ești student la Politehnică? E, nu-i nimic! Fac eu acum o scri­soare și i-o duci lui Antoniu, rectorul de la Teatru. Să te primească în exa­men fără acte. Pe urmă, dacă intri, îți aduci și hârtiile. Da' eu cred că intri..." Și așa am făcut. Antoniu m-a primit fără acte, am dat exame­nul și-am intrat al doilea pe listă. Fuseserăm 300 de candidați, pe 12 locuri. Când m-am văzut intrat, am simțit că plutesc în al no­uălea cer. Atunci am con­ști­entizat că mi-am găsit dru­mul în viață! Adevăratul drum! M-am dus acasă, la sora mea, și m-am mărtu­risit. Biata de ea a rămas ca trăsnită, dar apoi, probabil văzându-mă așa de beat de fericire, n-a mai zis nimic și de-atunci a devenit cea mai mare susținătoare a mea.

"Ce ți-e scris în frunte ți-e pus"

- În perioada aceea era la fel de dificil ca și azi pentru un tânăr cu talent să-și construiască o carieră în actorie?

- Ei, dar mie nu mi se pare c-am fost talentat! Eu am avut noroc, ăsta mi-a fost destinul! Cred cu toată ființa în ideea asta de destin, în zicala: "Ce ți-e scris în frunte ți-e pus!". Azi, într-ade­văr, să faci carieră în actorie e o loterie. Mai ales că în fiecare an ies actori cu diplomă cu sutele. Dar nici atunci, când am absol­vit eu, nu era ușor, nu te trezeai actor recunoscut așa cum te trezești plimbându-te prin parc. Repet însă: eu am avut șansă. Când am terminat Institutul, am fost repartizat, împreună cu toți colegii mei, in corpore, la Teatrul din Botoșani. Care tocmai atunci se înființase și nu avea actori. N-am avut ce să fac și m-am dus acolo, deși eu aș fi vrut să rămân în Bucu­rești, căci aici pal­pita viața, aici se deschidea cel mai larg orizontul, iar eu mereu am căutat orizonturile largi. Între timp, în­ce­pusem să cânt, dădeam spec­ta­cole, deci mutarea asta, în provincie, mă încurca și din punct de vedere pro­fesional. Însă n-am avut ce să fac. Am început să joc la Botoșani. Și-am tot ținut-o așa, în­tr-o mare de­pre­sie, până într-o zi, când Ion Șahi­ghian, marele re­gizor, cu care lucrasem și spectacolul "Femeia în­dărătnică", spec­tacol cu care mi-am dat examenul de ab­solvire a Institutului și cu care lucram și atunci, la Bo­to­șani, îmi spune: "Măi, puștiule, ur­mătoarea re­prezentație o să fie la Galați (noi eram în­tr-un turneu în perioada aceea). Vraca ajunge și el la Galați, că joacă în «Vlai­cu Vodă». O să-i zic să vină să te vadă". Șahighian mă iu­bea mult, că eram muncitor, ascultător și la locul meu. Pe scurt, am ajuns la Galați, eu am jucat toată prima par­te a piesei tremurând de emo­ție și, la pauză, mă tre­zesc cu Vraca la cabină, spu­nân­du-mi: "Te-aș­tept la res­taurantul Olimpic". Du­pă căderea cortinei, m-am dus glonț la masa maes­tru­lui. Scaunul de lângă Vraca stă­tea liber. Îți dai seama ce onoa­re?! M-am așezat și, du­pă câteva minute, maes­trul mi-a pus o mână pe u­măr și mi-a zis: "Dra­gul meu, te-am vă­zut... Și uite ce-am eu de gând: vreau să pun «An­toniu și Cleo­patra». Te iau la mine, la teatru. Ai să fii dublura mea". Când am au­zit asta, mi-a căzut pa­ha­rul cu apă din mână. Mi se pă­rea că visez. Eu cre­zu­sem că o să-mi ofere, acolo, vreun rolișor, să ies și eu o dată din cu­lise. (râde) La câ­teva zile după ce-am termi­nat tur­­neul, eram deja la Bucu­rești și-am în­ceput descifrarea textului, iar la începutul lui sep­tem­brie am avut prima repetiție. Când să-i vină rândul lui Vraca, cineva l-a che­mat pentru nu știu ce pro­blemă, că maestrul era și di­­rectorul teatrului, și-atunci l-am auzit zicând: "Ci­tește băiatu', Di­chi­situ'". La a doua repetiție, "Citește băiatu'", la a treia, "Ci­tește bă­iatu'" și tot așa, până când Vraca s-a retras cu totul și Dichisitu' a ajuns să scoată premiera, îm­pre­ună cu Olga Tudorache! Îți în­chipui?! Eu, ăla mi­cu', să joc rolul lui Vraca și încă în compania unor nume ilustre, că întreaga distribuție era alcătuită numai din unu' și unu'! Ei, și cu acest "Antoniu și Cleo­patra", am avut peste 400 de reprezentații! A fost un suc­ces fulminant și marele meu noroc.

- Așadar, rețeta succesului conține o doză zdra­vănă de noroc...

- Da, noroc cu carul! Iar apoi, trebuie adăugate și doze sănătoase de disciplină, seriozitate și respect (față de parteneri, față de text, față de public). Și, sub nicio formă, în rețeta asta nu trebuie să ajungă nici măcar un vârf de cuțit de meschinărie. Meschinăria umană, care se poate manifesta în diverse feluri, ucide orice atinge.

- Cum arăta lumea artistică în perioada anilor '60, pe care tocmai ai evocat-o? Lumea tea­trului era mai solidară decât acum?

- Din păcate, nu pot să-ți pictez un tablou doar în culori trandafirii. Invidii, mâncătorii, frecușuri au existat dintotdeauna și vor exista întotdeauna. Numai că parcă pe vremea aia nu erau chiar așa de violente, chiar așa de adânci și de nimicitoare ca astăzi. Sau poate că nu le ve­deam eu prea bine, luându-mă cu mun­ca?! Nu-mi dau seama exact. Mai ales că eu, de când mă știu, m-am ferit de oamenii mici, la ca­racter și la suflet, m-am ferit să intru în cercuri din astea în care bârfa și trasul de sfori sunt la ordinea zilei. Nici de beții nu m-am ținut, nici de al­te prostii... Întot­dea­­una am căutat compania oamenilor de la care simțeam că am ce învăța. În pro­fesie și în viață, în general. Și ni­ciodată nu mi-a plăcut să-mi pierd timpul. N-am zăcut cu orele prin vreo cârciumă, forfecându-i pe unii și pe alții sau săpând pe careva. Dumnezeu m-a în­zes­trat cu o intuiție bună, așa că, în majoritatea ca­zu­rilor, am fost în stare să-i depistez pe oa­menii cu su­flete mici de foarte devreme și să-i ocolesc.

- Dar prieteni cine ți-au fost? Ce ca­lități trebuie să ai­bă o persoană ca să se numere printre pri­etenii tăi?

- Nume nu pot să-ți dau, pentru că n-ar fi elegant din par­tea mea. Dar ceea ce pot să-ți spun este că eu mi-am trăit viața în cultul prieteniei. Legătura aceasta dintre doi sau mai mulți oameni eu am privit-o cu ino­cența cu care copiii cred în frații de cruce, despre care povestesc basmele. Mereu am căutat prietenia în viață. Sigur, am luat și plasă uneori, am suferit, am fost deza­măgit, însă știi ce e minunat? Că niciodată dezamă­gi­rile astea nu m-au înăcrit, astfel că am reușit să-mi păs­trez speranța și dragostea de oameni.

"Mereu, după ploaie, răsare soarele"

- Hai să vorbim despre dragoste. "Ceva"-ul acela despre care vorbeam la început ți-a adus mult succes și în iubire, ai avut alături femei superbe...

- Așa este, cu toate că niciodată n-am căutat dra­gostea, ea a venit către mine. Uneori mi-a lăsat amin­tiri frumoase, cu un gust dulce pe buze și o prietenie trainică, alteori mi-a lăsat dureri clocotitoare, gustul amar al dezamăgirii și o relație civilizată. Însă mereu am fost recunoscător pentru experiențele mele. Fiindcă ele fac parte din viață și numai așa, trăind viața deplin, poți să crești interior. Firește, prefer să-mi amintesc mai curând episoadele însorite... De pildă, cum Sarita Montiel, una din cele mai "celebre" iubiri ale mele, în turneul pe care l-a făcut în România, cânta în fiecare seară cu trandafirul adus de mine înainte de spectacol prins la piept. Câtă delicatețe, ce gest emoționant... Iu­­birea înseamnă atât de mult și cuvinte care s-o cu­prindă întru totul nu s-au inventat. Iar eu, unul, dacă nu iu­besc, nu trăiesc. Și când spun asta nu mă refer ex­clusiv la femei, ci mă refer la sentimentul de iubire în sensul lui deplin, mă refer la căldura și liniștea și așe­zarea interioară pe care ți-o dă iubirea, indiferent de la cine o primești. Uite, eu am doi câini acasă și mă um­plu de fericire când îi iau în brațe. Pentru că sufletele astea două mă iubesc sincer, așa cum și eu le iubesc pe ele. Iubirea adevărată transcende trupul, se înalță către stele, cu inima și cu spiritul. Iubirea adevărată poa­te să fie de multe feluri, dar casa ei e întotdeauna în suflet.

- Ești un om care mereu a emanat energie, to­nicitate, ai o poftă de viață absolut contagioasă, o iradiere care fascinează și atrage. Și pe astea le-ai moș­tenit?

- Așa e structurată ființa mea. Am o mare deschi­dere sufletească. Nu sunt un om ascuns. Sunt un om sincer în trăiri, în vorbe și în gesturi, sunt un pătimaș de viață. Și știi cum se spune: "Ce dai, aia primești". Iar o altă explicație s-ar putea să fie optimismul meu, căci sunt un optimist incurabil. Eu cred cu tărie în ziua de mâine, în tot acel frumos care te așteaptă colea, chiar după colț, de-ți trebuie doar câțiva pași ca să ajungi la el. Ei, eu cred că me­ri­tă să faci acei câțiva pași! În­tot­deauna! Mereu după ploaie, răsare soarele. Dumnezeu și via­­ța mi-au dovedit asta în ne­numărate rânduri, că nici eu n-am dus-o mereu numai pe roze.

- La câtă bucurie sălăș­luiește în tine, există, as­cunse în vreun ungher, și regrete, me­lancolii sau do­ruri? A exis­tat vreun moment când să fi regretat că nu te-ai făcut in­giner, așa cum te-ar fi vrut pă­rinții?

- Doamne fereș­te! Nicio clipă nu mi-a trecut așa ceva prin minte! Între­ba­rea asta mi-o puneau și rudele mele, când mă vedeau că mă chinuiesc cu vreun per­sonaj, că nu dorm, că nu mai mă­nânc, că nu mai ies la nicio sindrofie... Îmi ziceau: "Mun­cești prea mult, poate-ar fi fost mai bine să ai și tu un serviciu normal, să te duci la un birou de la 8 la 4 și dup-aceea gata! Să nu-ți mai bați capul!". Odată ce-am des­co­perit actoria, am fost vrăjit pentru veș­ni­cie. Și niciun efort nu mi s-a părut prea mare, nicio renunțare n-a fost prea du­re­roasă... Știi, cineva îmi spunea, chiar zilele trecute, că-i mare păcat că n-am avut șansa să mă nasc în America, să ajung la Hollywood. Dar mie nu-mi pare rău. Nici că nu m-am năs­cut în America, nici că n-am rămas în stră­inătate, deși oca­zii am avut destule. De ce? Pentru că pu­blicul e viața mea, publicul de aici, din România, fără de care nimeni n-ar fi știut cine e Ion Di­chiseanu.

- Din păcate, după pen­sio­nare ai coborât de pe sce­nă...

- Într-adevăr, e foarte dureros pen­tru mine să mă văd separat de această mare dragoste a mea: actoria. Și de contactul direct cu publicul. Mi-aș dori foarte mult ca mai marii țării să înțeleagă, nu doar la nivel declarativ, că o națiune fără cultură este pierdută și, deci, să privească mai înțe­legător zbaterile noastre și să ne sprijine concret. Iată, eu, de exemplu, în acest moment, nu mai pot fi văzut pe scenă decât în spectacolul "Pluralul englezesc", într-o versiune care reprezintă un proiect privat și care funcționează în regim itinerant, adică se joacă în di­verse spații și nu la date fixe. Este sfâșietor să vrei să oferi în continuare bucurie și să nu poți. Totuși, așa cum ți-am spus, eu cred în destin, deci cred că nu m-am născut aici, în Ro­mâ­nia, dintr-o gre­șeală, cred că am fost "tri­mis" să-i bucur pe oamenii de aici, să le aduc o fărâmă de lumină, să le descrețesc frunțile, mai ales în zilele acelea negre de mai demult. Actoria n-a fost pentru mine doar o profesie, ci a fost... viață. Și în viața asta mi-am investit toată energia și tot sufletul. Eu n-am jucat tea­tru, eu am trăit teatrul.

- O bucurie pe care ai împărțit-o cu muzica. Mai cânți?

- Și în ceea ce privește muzica, situația este la fel de dramatică. Din nou, lipsa ba­nilor împiedică ma­nifestările de calitate ale acestei nobile arte. În plus, fiind realist, trebuie să spun că genul de mu­zică pe care îl cânt eu - melodios, cu versuri care chiar spun ceva, nu doar rimează - nu mai are atât de mul­tă căutare. Gusturile s-au schimbat și asta îmi re­strânge mult publicul. S-au dus vremurile când sus­ți­neam concerte pe stadioane umplute ochi, care scan­dau "Di-chi-sea-nu! Di-chi-sea-nu!" de se auzea pâ­nă-n Ma­ra­mureș. Azi - sunt convins - aș putea să mai adun o sală de spectacol. Ceea ce nu e chiar atât de rău, dacă luăm în considerare calitatea persoanelor ca­re ar veni la un astfel de concert. Selecția s-ar face na­tu­ral, ar fi vorba de persoane cu o sensibilitate pro­nun­țată, cu o capacitate mai profundă de înțelegere a vieții. E lim­pede că publicul meu nu e alcătuit din aceiași oameni care merg în Bamboo. Nu blamez pe nimeni, dar asta e realitatea.

- Să ne întoarcem la doruri. Primăvara e anotim­pul lor...

- Ce întrebare grea. De ce mi-e dor, din păcate, nu mai există. Mi-e dor, de pildă, de vremurile acelea când distracția nu însemna să te duci într-un club și să țopăi pe o muzică asur­zi­toare, care face să-ți trepideze creierul, ci în­semna să mergi într-un bar, unde să cânte un pian, unde să bei un pa­har cu vin de calitate și să porți o discuție des­pre o car­te sau despre un film. Mi-e dor de vremurile când în­­tâlnirile romantice chiar im­plicau romantism, de vre­murile când oa­me­nii mai pre­țuiau încă poeziile, manierele elegante, ges­turile de­licate, când un bărbat își mai amintea să-i ducă fe­meii cu care se întâlnea un buchet de flori, când o in­vitație la o plimbare mână în mână nu părea desuetă, când uni­unea trupească dintre un bărbat și o femeie nu în­semna doar "să facem sex", ci simboliza mult mai mult... Mă doare să văd că so­cie­tatea prezentului nu se deosebește cu nimic de aceea din romanul "Banii", al lui Émile Zola.

- În concluzie, care e starea ta sufletească de-acum?

- Fundamental, e optimistă, dar am și momente de sas­tisire, momente în care mă închid în mine, mo­men­te în care am nevoie de recluziune, ca să mă spăl de urâtul cu care mă întâlnesc prea din belșug. Iar pri­măvara asta capricioasă nu mă ajută deloc. Eu iubesc soarele, mi-e dor de el, am nevoie de el organic... Să vină odată!