Mă îndrept spre Voitinel, un sat din comuna Gălănești (Suceava), în care a răsărit, mai ales după 1989, un pitoresc "cartier țigănesc". Cătunul e alcătuit aproape în întregime din case de lemn, înconjurate de mici grădini înghesuite unele în altele, o veritabilă forfotă de lumini și umbre, de sunete și tăceri unduitoare. Culturi de cartofi și stive de cherestea coabitează cu gunoaie și trandafiri înfloriți, știuleți de porumb și puradei dezbrăcați, gâște toropite de soare și grămezi de chirpici. Dintr-o bucătărie de vară răzbate, până în uliță, o voce plină de patos, susținută de acordurile unei viori: "Pițigoiu-i ca țiganul,/ Ca și el umblă sărmanul". Deasupra unei grădini, patru fluturi albi execută un dans vertical, cu mișcări bruște, o miraculoasă geometrie aeriană, cu unghiuri într-o continuă schimbare.
Căutători de aur
Deși contrucțiile sunt noi, atmosfera locului și curgerea timpului par a fi întrețesute de o imensă pânză de păianjen, senzație accentuată și de mulțimea obiectelor vechi, înghesuite prin case și curți, dar și de acea lentezza d'anima, specifică populațiilor tradiționale. "Biblioteca ambulantă" a locului, profesorul de istorie pensionar Doru Mircea Hrișcă, povestește că printr-un hrisov din 18 august 1427, domnitorul Alexandru cel Bun dăruia boierilor Hărman și Iețco satul Voitin. Tot în timpul domniei acestui bărbat ales, care a înscris Suceava pe traseul civilizației europene a vremii, țiganii încep să pătrundă și în Moldova. Mai târziu, după expediția în Țara Românească din 1471, Ștefan cel Mare i-a procopsit pe moldoveni cu 17.000 de țigani robi. Documentele epocii mai arată că același faimos domnitor cumpără, în 1490, satul Voitinel, cu 500 de zloți tătărești, oferindu-l Mânăstirii Putna, cu 11 familii de țigani robi, cu nume pline de savoare lingvistică: Talpă, Strâmba, Molda, Piciman, Opre, Tampa, Șanga ș.a.
Am venit "Cătinel la Voitinel,/ Unde-i satu' mititel,/ Și voinicu-i frumușel", în căutarea rudarilor. Cei mai mulți reprezentanți din România ai acestei etnii enigmatice sunt în prezent lingurari, cărămidari sau lăutari. Până aproape de mijlocul secolului al XIX-lea, rudarii se numeau aurari și aparțineau cu toții statului. Ocupația lor principală era culesul aurului din nisipurile aurifere ale Transilvaniei. În anul 1813, de pildă, "spălătorii de aur" (goldwascher) din Ardeal au adus curții împărătești din Viena venituri importante: 560 kg de aur. În lucrarea sa, "Țiganii în istoria României" (1998), Viorel Achim arată că în Transilvania aurarii erau organizați, între 1747 și 1837, într-un voievodat propriu, separat de ceilalți țigani. Ultimul voievod al țiganilor din Transilvania a fost Peter Vallon.
După epuizarea resurselor de nisip aurifer, acești stranii alchimiști ai Balcanilor încep să se îndeletnicească, aproape exclusiv, cu lucrul lemnului, dar în anumite zone au trecut la confecționarea de cărămizi și chirpici. Până în anii '30 ai secolului al XX-lea, rudarii din România dețineau monopolul fabricării și desfacerii obiectelor de lemn necesare gospodăriei țărănești. Oare câte din cele 15.000 de obiecte din lemn de la Muzeul Arta Lemnului din Câmpulung Moldovenesc n-or fi fost realizate de rudari? În afara carului monumental, vechi de 400 de ani, unic chiar și pentru muzeele europene, pot fi admirate aici mii de piese aparținând civilizației lemnului: cofe, donițe, cupe de stână, linguroaie, găleți de muls, căușe, untare, bărbințe de brânză, bâte ciobănești, unelte de pescuit și albinărit, capcane, cântare, cozi de coasă, zdrobitoare de semințe, oloinițe, scări, șei, vase de ceremonie, baltage, războaie de țesut, lăzi de zestre, buciume, viori ș.a. Niște lacăte imense din lemn, denumite de țăranii bucovineni "zaruri", mă fac să meditez la tainicele legături dintre închidere și destin, întâmplare și forța locului ce ne-a fost hărăzit.
Maeștrii lemnului
După asfințitul soarelui, ajung în ograda unui renumit meșter lingurar din Voitinel, Nichifor Scripcariuc "a lui Crisaft și Ana". Deși are 76 de ani, îl găsim la lucru, în atelierul său din șură, vechi de peste 100 de ani. Piesa cea mai importantă este un strung moștenit de la părinți, numai bun de expus într-un muzeu, fiind fabricat, probabil, la sfârșitul secolului al XIX-lea. În încăperea alăturată îmi arată scăunoaia, un fel de menghină specială, în care se strânge obiectul de lemn pentru a fi tăiat cu cuțitoaia (o lamă de cuțit cu două mânere). În jur atârnă sute de unelte mai mici: securi de croit, cuțite, scoabe, tesle, scule pentru sculptat lemnul etc., toate purtând mușcătura inconfundabilă a vremii...
În ciuda vârstei înaintate, Moș Nichifor e un bărbat încă falnic și ager, luminos la chipul de culoarea smirdarilor înfloriți, cu barba și pletele țâșnind în aer ca niște sârme albe. În tinerețe nu și-a dezmințit numele de Scripcariuc, deoarece a cântat "abitir la scripcă și la dobă". De peste jumătate de secol lucrează în lemn de tei, plop, paltin și salcie cele mai variate obiecte necesare unei gospodării: linguri simple sau sculptate artistic, polonice de bucătărie și de stână, sucitoare, fuse, scăfițe, bătălăi, cupe de muls oile, pahare, ciocane, culișere etc.
Rudarii din Bucovina, spre deosebire de cei din sudul țării, și-au pierdut conștiința propriei identități. Moș Nichifor nu știa că este rudar, dar din discuția noastră au ieșit la lumină toate elementele care-l deosebeau de țigani. În primul rând, rudarii nu cunosc limba romanes: "Noi suntem de baștină, aici ni s-a tăiat buricul. Nu știm țigănește. Tot neamul lingurarilor nu știe țigănește. Da, cred că nu suntem țigani". În al doilea rând, sunt sedentari și, în general, preferă să-și înalțe casele cât mai aproape de munți, la marginea pădurii: "Suntem statornici în toată țara. Neamul nostru s-a lipit, ca un mâț, de locurile mărginașe din apropierea pădurilor", continuă bătrânul. În cel de-al treilea rând, rudarii sunt, de obicei, oameni pașnici și blânzi, muncitori și corecți, care iubesc adevărul: "Mie mi-a plăcut adevărul. Am fost cu cinstea și cu munca. Dacă ești cu dreptul, mergi la cel mai mare împărat, în timp ce șătrarii s-au unit cu furatul. Am trăit ca unul ce are «liciul» (liceul), deși nu am fost la școală". Din cei 10 copii ai săi, doar Neculai, acum în vârstă de 30 de ani, i-a învățat meșteșugul, dar nici acesta nu-l practică frecvent și cu tragere de inimă. Cei peste 50 de ani de comunism și postcomunism au modificat până și profilul moral al ultimelor generații de rudari: "Eu am fost un producător. O minută nu am pierdut-o degeaba, dar copiii și nepoții m-au lăsat desculț, mi-au luat și pantofii din picioare. De la mic la mare, toți copiii m-au prădat", își varsă amarul Moș Nichifor.
Povestitori de basme și călușari
În piețele din Suceava, poate fi întâlnit adeseori un rudar cu obiecte din lemn de vânzare, originar din Muntenia. Este Ștefan Sandu, din comuna Niculești, județul Dâmbovița. Spre deosebire de Moș Nichifor, el are viziunea exactă a etniei din care face parte: "Nouă ne zice rudari și ne-mpușcă nevinovați. Tot ce vreți facem din lemn. Din studiile pe care le-am făcut personal, după ce am absolvit liceul economic la București, noi nici nu ne-am prea considera așa țigani-țigani. Rudarii sunt oameni mult mai civilizați decât românii, prin bunul simț și aspectul lor. Nu sunt scandalagii sau criminali. Mai fură și ei un lemn din pădure, pentru confecționarea lingurilor, pentru că altfel ar fi prea scumpe la vânzare".
Necunoașterea limbii romanes de către rudari se confirmă: "Nu vorbesc limba romanes. Nu a existat la noi în sat niciun strămoș care să vorbească țigănește. M-a înjurat odată un țigan o zi întreagă și eu n-am știut că mă înjură. Țiganii ne privesc cu sfidare, considerând că suntem proști, fiindcă muncim. Ei se întreabă ce fel de țigan sunt dacă nu vând și eu ceva mai de valoare și nu știu nici țigănește".
Ștefan Sandu face din lemn de tei, cu o mare dexteritate, linguri, scăfițe, sucitoare și făcălețe, iar din lemn de fag de esență tare tot felul de umerașe, cârlige de rufe, cuțite de vinete, ciocane, site, curse de șoareci etc. "Am putea face lucruri mult mai de artă și mai frumoase, dar sunt prost plătite. Ne costă foarte mult transportul pe CFR. Plătesc peste 3 milioane de lei pentru 300-400 kg de marfă."
Obiectele se vând la piață, "la mica înțelegere", cele mai multe nu depășesc câțiva lei bucata. În satele din Muntenia, se mai păstrează anumite tradiții rudărești. Mai ales în sud, rudarii sunt mari povestitori de basme și se numără printre cei mai buni călușari. Sunt fascinați de sărbătoarea Rusaliilor, iar nucul este considerat un copac vrăjit de iele: "Să nu dormi sub nuc, că te ia din Rusalii". Femeile lor, curate la trup și la suflet, nu practică ghicitul și vrăjitoria. Pentru neamul încă puțin descifrat al rudarilor, "vârtutea" e un cuvânt fundamental. Vârtutea de a fi. Vârtutea de a continua să cauți aurul, până și în fibrele cele mai intime ale lemnului, ale materiei. Vârtutea de a face să strălucească aurul filosofal, în forme din lemn, de o incontestabilă valoare artistică.
Încerc să ies treptat dintr-o lume plină de poezia frustă a vieții, în care litera scrisă nu prea are acces. Leacuri vrăjitorești, dragoste arzătoare și suferință, descântece și bocete, dansuri dezlănțuite, credințe străvechi, o lume în sine, plină de magie și farmec. "Cătinel la Voitinel,/ Unde-i satu' mititel,/ Și voinicu-i frumușel".
CONSTANTIN SEVERIN