Părintele Nicolae Bordașiu - "Dacă tăria rugăciunilor noastre s-ar fi putut vedea, închisorile ar fi părut un rug arzând spre Dumnezeu"

Mari duhovnici

O duminică cu soare curat, curs parcă din la­cri­ma Cerului. Este Postul Paștelui și bi­serica Sf. Silvestru din București geme de lume. Tineri și copii ascultă pioși Liturghia oficiată de părintele Nicolae Bordașiu. "Sentimentul credinței este o virtute înnăscută în firea noastră omenească" - pre­dică părintele. "Credința este sămânța sădită de Dum­ne­zeu în fiecare dintre noi. Dacă avem credință pu­ternică, ne vom ruga mereu împreună lui Dumnezeu. Dacă avem credință puternică, ea ne va conduce viața și ne-o va lumina".
Toată viața părintelui Bordașiu a stat sub semnul cre­dinței și al pătimirii pentru credință. Născut într-un neam vechi, de 300 de ani, de preoți arde­leni, viața sa s-a împletit cu evenimente spirituale ma­­jore ale Ro­mâ­niei: a făcut parte din gruparea Rugul Aprins și l-a cu­noscut îndeaproape pe Pă­rin­tele Arsenie Boca. Pentru credința lui, a fost hăituit și închis ani lungi, dar a ieșit neînfrânt din infernul de la Timișoara, Ji­la­va, Oradea și Aiud. De peste 30 de ani, părintele Bordașiu slu­jeș­te la biserica Silvestru, unde multă vreme a pre­dicat ală­turi de Pă­rintele Galeriu. Cu prezența sa plină de bună­tate și de o blândețe profun­dă, părintele Ni­co­lae Borda­șiu s-a așezat cu discreție în galeria marilor noștri du­­hovnici, tot mai puțini astăzi, printre noi. La 88 de ani, glasul său are încă o forță a tinereții, dar și blândețea înțelep­ciu­­nii. Dar când vorbește despre cre­dință, de sub mă­tasea blândeții sale apare grani­tul.

Un neam de preoți martiri

- Ce v-a chemat către credință, părinte Bor­da­șiu?

- Eu am crescut într-o casă de preot și am fost din­tot­deauna credincios. Așa cum poporul român s-a năs­­cut credincios, și eu m-am născut și am cres­cut cu cre­dința în mine, într-o casă de oameni ata­șați bise­ricii și care și-au dăruit toată existența lor slujirii lui Dum­nezeu. Tatăl meu, Gheorghe Bordașiu, a fost preot orto­dox, învățător și luptător pentru Unire. La 1 De­cem­brie 1918, el a fost unul dintre capii Unirii de pe Câmpia Li­bertății, alături de mulți alți membri ai fa­miliei: bu­ni­cul meu din partea mamei, preotul Ni­colae Malița, un unchi de-al meu, inclusiv părintele Gavril Iovan, tatăl părintelui Ioan Iovan de la Recea. Ei au rostit, cum spunea tata, "cel dintâi Amin la actul Uni­rii", în dimi­neața acelei zile astrale pentru români, în­cepută cu o slujbă religioasă în biserica din Alba Iulia. Acești oa­meni deosebiți m-au crescut pe mine, în satul Săbolciu, de lângă Oradea. Tata era din Hu­sa­săul de Criș, acolo unde s-a născut și marele părinte Ioan Iovan de la Re­cea. Casa parohială în care a crescut Părintele Ioan era gard în gard cu casa bunicilor mei, încât bu­nica mea i-a fost nașă de botez și noi am co­pilărit îm­preună. În această atmosferă de dragoste de biserică și de nea­mul românesc am crescut eu.

- Viața Sfinției Voastre și a familiei dvs. a fost plină de pătimirile întregului Ardeal, din vremurile acelea...

- Când s-a făcut întregirea țării sub regele Fer­di­nand, tatăl meu, cei din familie și toți apropiații noștri s-au comportat ca niște buni naționaliști și buni orto­docși. În 1918, până când să intre trupele românești în Ardeal, în zona Oradiei s-a încercat să se înstăpânească haosul. Cu asta se ocupa "Vörös gárda" (Garda roșie), o bandă de secui dezertori, care se răz­bunau pe români. Tatăl meu și tatăl părintelui Ioan de la Recea au orga­nizat atunci "Garda Națională Românească", ca să ape­re satele de blestemățiile ungurilor. Dar vrăjmașii Ro­mâ­niei de-atunci au notat toate acestea și le-au și ju­decat. Așa s-a pronunțat, între străini, o pedeapsă de condamnare la moarte, care atârna peste viața tatălui meu, "vinovat" pentru că fusese luptător înfocat pentru Unire. Dar n-au putut să o execute, până în 1940, când s-a cedat Ardealul de Nord. Atunci s-a abătut urgia pes­te familia mea. Satul nostru rămăsese pe gra­niță, ul­tima palmă de pământ luată de unguri. Și, în­tr-o seară, a ajuns la noi un pluton de soldați ma­ghiari. S-au dus la cârciumă să-și "în­tărească" puterile, dar sătenii români s-au purtat ome­nește cu ei și-au intrat în vorbă. Când s-a lăsat seara, câr­ciu­marul i-a întrebat dacă rămân peste noapte, ca să se ocupe de găzduirea lor. "N-am venit să dormim, ci să tragem pe băț pielea popii celui tâ­năr" - i-a răspuns unul dintre soldați. Popa cel tânăr era chiar tatăl meu. Ro­mânii din cârciumă s-au cutre­mu­rat. Tata era învă­țătorul satului, bun și iubit de ță­rani, pen­tru că îi ridicase pe toți. Unul dintre ei s-a dus la pri­mar, care l-a pus în­dată pe dubașul care bătea toba în sat și vestea nou­tățile, să se ducă să-i spună tatei să fugă din calea mor­ții. Pe coridorul casei mele pă­rin­tești, un­gurii pu­seseră un soldat, și când să intre în casă, omul a fost oprit. Dubașul nu s-a speriat, a trecut în curtea veci­nu­lui, s-a dezbrăcat de haine și numai în că­ma­șă și iz­mene a apărut din grajdul tatei în fața sol­datului, care nu l-a mai recunoscut. I-a spus că-i ser­vitorul de la vite și că-i moare boul, iar ungurul, ță­ran, și el, îmbrăcat în haine militare, i-a înțeles "nă­cazul" și i-a dat drumul în casă. Tata, care stătuse lipit de radio să asculte știrile legate de cedarea Ardea­lului, nu auzise nimic din ce i se pregătea afară. Omul i-a spus ce-l aș­teaptă și tata a luat atunci un cuțit pentru vite, ca și când ar fi fost medic ve­terinar, și soldatul l-a lăsat să intre în grajd. Și dus a fost tata. Între timp a venit și plutonul care trebuia să-l împuște, și când l-au în­trebat pe sol­da­tul de pază de popa cel tânăr, ia-l de unde nu-i!... Un­gurii s-au înfuriat rău de tot. Au început să împuște pe străzi și urlau că aceia care îl găzduiesc pe popa cel tâ­năr să vină să-i anunțe, altfel vor fi îm­pușcați. Pe urmă s-au dus la bu­nicul meu, preotul, l-au luat între baio­nete și i-au zis că dacă tata nu se predă, l-or împușca pe el în loc. Și l-au mâ­nat pe bunicul cu puștile până la ieșirea din sat, l-au pus acolo să-și sape singur groapa și au început să-i numere ceasurile până la execuție. Atunci primarul și țăranii au trimis după sătenii unguri din satele vecine, cu care se aveau bine, că până atunci nu avu­seseră nimic de îm­păr­țit între ei, și, la stă­ruința lor, bu­nicul a scăpat. Groapa săpată de el a ră­mas ani întregi des­chisă la marginea satului. Un semn că acolo s-a pă­ti­mit pentru România și pen­tru credință.

Rugul Aprins

- În timpul războiului, ați ajuns la București, un­de ați făcut studii stră­lucite la Teologie și Far­ma­cie. Tot atunci a în­ceput la mânăstirea Antim o re­naș­tere de o intensitate extraordinară a credinței: Ru­gul Aprins. Cum ați ajuns să faceți parte din această mișcare?

- Rugul Aprins tocmai începuse, când am ajuns eu în București. Și dacă apoi a putut prinde aripi, a fost pentru că mânăstirea Antim fusese destinată de Patriar­hul Iustinian călugărilor intelectuali. Între numele de marcă de acolo era și părintele Benedict Ghiuș, asis­tent la catedra de mistică. Tot atunci fusese primit ca frate la mânăstire Sandu Tudor, un om extraordinar de cultivat, el însuși poet și eseist care, după o experiență personală deosebită, se hotărâse să se călugărească. La Antim i s-a dat drept chilie încăperea de deasupra porții de la intrare. Acolo și-a înghesuit el cărțile, într-o bi­blio­tecă pe măsura sufletului și gândirii sale pă­trun­zătoare. Cu acceptul starețului, arhimandritul Vasile Vasilache, și el un om spiritual deosebit, Sandu Tudor, împreună cu părintele Benedict Ghiuș, au luat inițiativa atragerii intelectualității către biserică, prin Rugul Aprins. Așa s-au strâns în jurul lor poetul și doctorul Va­sile Voiculescu, profesorul Alexandru Mironescu, cadru universitar în științele fizico-matematice, logi­cia­nul Anton Dumitriu, Andrei Scrima, Ion Marin Sa­doveanu și alți intelectuali de seamă ai vremii, care se întâlneau în fiecare duminică în biblioteca mâ­năs­tirii. Mai apoi au venit și Părintele Stăniloae și epis­copul martir Nicolae Popovici al Oradiei, o perso­na­litate prea puțin cunoscută azi, față de meritele sale. El a fost cel care mi-a îndrumat primii pași spre teologie, iar eu acum îl înștiințam, la Oradea, despre temele ce ur­mau a fi discutate la Rugul Aprins. De altfel, îm­preună cu câțiva studenți la Teologie, fusesem invitați și noi de pă­rintele Benedict la adunările de duminică ale Ru­gului Aprins. Nu erau mulți în nucleul de bază, vreo 20- 25 de intelectuali, dar lumea venea cu sutele să asiste la ceea ce vorbeau acei oameni luminați.

- Care era esența spirituală a acestei mișcări? Ce a avut ea așa de special?

- Grupul nostru s-a pus sub protecția Maicii Dom­­nului și avea ca evlavie închinarea la icoana Ru­gului Aprins, de la mânăstirea Antim. Simbolul Ru­gului Aprins este foarte puternic în Sfânta Scriptură. Acolo se povestește despre întâlnirea Profetului Moise cu Dumnezeu în Muntele Horev. Dumnezeu i S-a arătat lui Moise sub forma unui rug aprins, care nu se mistuia. Iar focul acesta s-a socotit că este Mai­ca Domnului. Pentru că deși ea era purtătoare de Dum­nezeu, nu se mis­tuia, nu era arsă de focul cel dum­nezeiesc din ființa ei. Și pentru că Maica Dom­nului și-a dus viața toată în rugăciune, încât a fost alea­să de Dumnezeu ca să fie Maica Fiului Său, atunci când L-a trimis în lume, nimeni dintre oameni nu putea fi mai aproape su­fletește de noi decât ea. De aceea și-au ales-o ocro­titoare și simbol cei din Rugul Aprins. Puțin mai târziu, Părintele rus Ivan Kulighin, cel care devenise mentorul grupului nostru, ne-a în­vă­țat că Rugul Aprins este și un simbol al rugăciunii de­să­vârșite și neîncetate.

- De cine v-ați simțit mai apropiat dintre membrii Rugului Aprins?

- Mai accesibil nouă, tinerilor, ne era Sandu Tudor, un om cu o trăire duhovnicească și sufletească extraor­dinară. El ne-a povestit, în câteva rânduri, experiența lui frământată. Fusese marinar și aviator, dar și pro­fesor, scriitor și jurnalist, căutându-și mereu drumul. Apoi a fost trăitor la Muntele Athos, unde a simțit pre­zența lui Dumnezeu. Atunci s-a hotărât să intre în viața călugărească, a părăsit tot și s-a retras la Antim. Într-o zi, pe mine și pe Roman Braga, cu care eram coleg (părintele Roman Braga este astăzi duhovnic al mâ­năs­tirii de maici "Adormirea Maicii Domnului" din Rives Junction, Michigan - n.a.), Sandu Tudor ne-a invitat în chilia lui din clopotniță și ne-a încurajat să pornim o activitate între tineri, pentru că știa că noi înființasem "Asociația Tineretului Ortodox Studențesc" - ATOS, ca să contracarăm UTC-ul. Apoi, cu Părintele Bene­dict, Sandu Tudor și Părintele Ivan Kulighin, am făcut o rugăciune de început și Părintele Kulighin ne-a bi­ne­cuvântat. Așa am început o ucenicie grea, dusă de-a lungul vremii, alături de cei de la Antim.

- Ce alte amintiri vă leagă de Rugul Aprins?

- Ceea ce nu știe lumea și nici nu are de unde să știe este că venirea la Rugul Aprins a Părintelui Ivan Ku­lighin se datorează, într-o oarecare măsură, părin­te­lui Roman Braga și mie. Cu Roman am fost coleg de facultate și prieteni ca frații, și mergeam des împreună la mânăstirea Cernica, unde el îi cunoștea bine pe că­lu­gări. Drumul spre Cernica era greu pe atunci, de la capătul tramvaiului mergeam încă 12 kilometri pe jos, dar eram tineri și totul era altfel. Și într-o zi a anului 1945, cum treceam noi pe lângă cimitirul mânăstirii, am auzit cântări în biserica Sfântul Lazăr de acolo. Nu prea se făceau slujbe în această bisericuță. Și Roman îmi spune: "Asta nu-i cântare românească!". Când am intrat în biserică, era o Sfântă Liturghie săvârșită în ru­sește, de un preot necunoscut. În scaun mai era un că­lugăr, mai bătrân, Mitropolitul Nicolae de Rostov (am aflat apoi). Erau un grup de călugări ruși refugiați din calea bolșevicilor. (Mitropolitul rus Nicolae, coleg de facultate la Kiev cu Patriarhul nostru de atunci, fu­sese îngăduit să locuiască la Cer­nica.) Roman Braga, care era ba­sa­rabean, s-a integrat imediat în cân­tare, iar la sfârșit am început să stăm de vorbă, și cel care a arătat mai mult interes față de viața noas­tră spi­rituală și te­ologică a fost un preot, Ioan cel Stră­in, cum l-am nu­mit noi mai târ­ziu, adică Părintele Ivan Kulighin. Pă­rea un om obiș­nuit, blond, cu ochii al­baștri, dar era un om duhov­nicesc apar­te, călu­gărit de tânăr la fai­moa­sa mâ­năstire Optina-Pustina, de lângă Mos­cova. I-am vorbit des­pre viața spirituală din București, des­pre Rugul Aprins, iar el s-a ară­tat foarte atras de miș­care. La An­tim, i-am mărturisit pă­rin­telui Be­ne­dict desco­pe­rirea noas­tră extraor­dinară. În aceeași săp­tă­mână, el, San­du Tudor și profesorul Miro­nes­cu s-au dus la Cer­nica. Des­tul și bi­ne, că părintele Kulighin a devenit men­torul Rugului Aprins. Cu el, întâlnirile noastre au câș­tigat în pro­funzime. El ne-a dezvăluit tainele Ru­gă­ciunii Ini­mii și ale isihiei. De­prinsese Rugă­ciu­nea lui Iisus în 1917, la mânăstirea Optina, după ce călugării de acolo fuseseră lichidați ori întem­nițați. Și o rostea cu adevărat, neîncetat. Se ruga când vorbea și când slujea, când mân­ca și când mergea. Pen­tru el, rugăciunea era ca respirația.

- Cum retrăiți, după atâția ani, starea de atunci?

- Eu cred că nu a mai existat în timpul modern o așa efervescență religioasă la noi în țară. Mi-l amintesc ca acum pe poetul Paul Sterian, care a scris și un Acatist în versuri al Sfântului Ioan cel Nou, unul dintre puținele texte noi acceptate în biserica noastră. Poate de la Paisie Velicikovski, cel care a adus sute de călu­gări la mânăstirile Neamț și Secu, nu a mai existat așa o emulație creștină. Și mai era, desigur, Părintele Ar­se­nie Boca, care la Sâm­băta strân­gea mase mult mai mari de oameni decât în București, la Antim. Pă­rintele Stăniloae a încercat să conjuge cele do­uă miș­cări, dar n-a reușit, pen­tru că erau departe unii de al­ții. Și mai era și stilul diferit al fiecăruia. Sandu Tudor era o fire vulcanică, odată iz­buc­nea în ditirambi puter­nici, încât uneori te și spe­ria. Părintele Ar­senie, cu vorba lui echili­bra­tă, dar fermă, era mai apropiat de oameni.

- De ce Rugul Aprins a fost considerată o mișcare atât de subversivă, încât mem­­brii ei au fost urmăriți până în pânzele albe și au ajuns în pușcării?

- La început, comuniștii nu prea au dat atenție Rugului Aprins. Totul se petrecea în interiorul unei mânăstiri, iar conferințele publice ale Rugului erau ca niște predici. Așa că, la început, cred că nu au deranjat. Și chiar dacă o parte dintre tinerii Ru­gului Aprins au fost arestați în 1948, niciunul n-a suflat o vorbă în fața autorităților, despre Rug. Roman Braga și atâția alții n-au spus niciodată ni­mic. Dar, mai târziu, s-a întâmplat că Andrei Scrima, și el un tânăr gân­ditor de mare forță, a avut șansa să plece în stră­inătate. Și de aco­lo a început să facă cu­nos­cută ac­ti­vitatea Rugu­lui. Iar când un mare teolog și scrii­tor creș­tin, Clé­­ment Olivier, a publicat în revista "Contact" o relatare elogioasă despre Ru­gul A­prins, atunci miș­­ca­rea a devenit, brusc, de interes in­ter­na­țional. Asta a atras aten­ția comu­niș­tilor. După artico­lul acela, i-au arestat pe toți: pe pă­rin­tele Bene­dict, pe Sandu Tu­dor, pe pă­rin­tele So­fian, pe Va­sile Voi­cu­les­cu, pe pă­rintele Stă­ni­loae, pe pă­rin­tele Felix Dub­neac, pe părintele A­dri­an Făgețeanu, pe toți! I-au acuzat că sub­­­mi­nează noua or­dine socială. Pentru că își arătaseră credința în Dumne­zeu.

În fânul Părintelui Arsenie Boca

- Să vorbim acum despre Părintele Arsenie Boca, așa cum l-ați cunoscut dvs., tot în acei ani ai stu­den­ției...

- Când am venit eu din Ardeal, deja cunoșteam nu­mele Părintelui Arsenie Boca. La București, și mai tare ne-a fost făcută cunoscută prezența spirituală a Părin­telui Arsenie de către Roman Braga și de o colegă de-a noastră, de origine din Curtea de Argeș. Ea și fa­mi­lia ei mergeau peste munte, la Sâmbăta, atrași de prezența duhovnicească magnetică a Părintelui. Dar s-a mai întâmplat ceva care m-a atras în mod deosebit către Părintele Arsenie. Părintele Stăniloae tocmai pu­blicase primul său volum din Filocalia și impresionant la acest volum era și desenul coperții, făcut de Pă­rin­tele Arsenie. Era o copertă frumoasă, neobișnuită pen­tru scrierile creștine de atunci. Într-o zi, câțiva dintre noi ne-am hotărât să mergem la Sâmbăta. Părintele Arse­nie ne aștepta bucuros, pentru că nici noi nu eram niște studenți obișnuiți. Gândiți-vă că Leonida Plă­mă­deală, și el coleg cu noi, a ajuns Mitropolitul Ar­dea­lului, pă­rintele Braga, întemeietor de mânăstire or­to­doxă ro­mâ­nească în America, iar Constantin Voi­cescu e și el un nume mare în viața noastră spirituală. Eram toți ucenicii Rugului Aprins.

- Care a fost prima impresie pe care v-a lăsat-o Pă­rintele Arsenie?

- La Sâmbăta, ne-au găzduit într-un loc tare plăcut. Era o căsuță în care ne-au așternut fân. Să dormi în fânul cosit de curând, ce plăcere era pe vremea aceea a tinereții noastre! În zilele acele fericite, am stat de mai multe ori de vorbă cu Părintele Arsenie. Era un om impresionant. Avea părul bogat, negru, care aco­perea un cap de om luminat, de român cu fruntea lată și ochi profunzi, cu ape cu unduiri adânci, albaștri și pătrunzători ca oțelul. Și mai avea un surâs plăcut și vorba răspicată, cu un accent aparte, pe măsura fie­cărui cuvânt ce-l rostea. Timpul cât a stat cu noi a fost scurt, era căutat de mii de oameni. Într-o zi, cu dulama lui albă și barba-i uriașă și neagră, l-am văzut cum mergea urmat de-o mulțime mare. "Veniți, dacă vreți să fiți lângă mine, veniți să adunăm și fânul"- le spusese Părintele. Și ei au terminat într-o clipă făcutul căpițelor, că unde-s mulți, puterea crește. Și toată lumea aceea care îl urma se minuna de chipul lui stră­lucitor. Lumea se minuna, iar Părintele îi întreba pe oa­meni: "De ce vă minunați când mă vedeți? Ce-ar mai fi dacă ați vedea ceru­rile deschise? Ce-ați zice voi?". Îmi voi aminti toată viața acele zile, credința ardentă a Părintelui Arsenie și atmosfera frățească în care oamenii se mulțumeau cu cel mai simplu mod de-a trăi. Pe atunci, mânăstirea nu era așa cum a ctitorit-o apoi Mitropolitul Antonie Plămădeală: o cetate impunătoare, cu clădiri mari de piatră. Erau doar bisericuța brâncovenească și clădirea veche a Mitropolitului Bălan. Și mai era și un saivan uriaș, pe care noi îl numisem "corabie". În încăperile lui pline cu fân, dormeau împăcați toți pelerinii, ca în arca lui Noe.

- Cât a durat această stare de grație duhov­ni­cească?

- Speranța de curăție și de bine a ținut până în anul de cotitură malefică 1948, când s-au instalat comu­niștii. Atunci au început în București arestările. Mai în­tâi printre studenți. Se făceau peste tot, în toate fa­cul­tățile. Noi locuiam, cu Roman Braga, Antonie Plă­mădeală și Stelian Manolache (mai târziu părintele Do­­metie de la Râmeț), la un cămin studențesc de pe Ma­tei Voievod. Acolo am auzit că într-o noapte au fost ri­dicați primii studenți; a do­ua noapte, alții. Dar nu ne gân­deam că urmăm noi, că sun­tem însemnați. Noi, stu­denții teologi, îi îndemnasem mereu pe ceilalți studenți să nu adere la comunism, să vi­nă cu noi, la Antim, dar ne ziceam că nu-i nici o vină în asta. Până într-o zi, când m-am dus la facultate, cu Ro­man Bra­ga. Pe atunci, Teo­lo­gia era în clădirea Uni­ver­sității. Pe scări, m-am întâlnit cu secretarul facultății. De obicei, profesorii și per­so­nalul administrativ folo­seau liftul, dar acum părintele se­cretar coborâse pe scări, de parcă îl mâna Pronia cereas­că. Când m-a văzut, a în­lem­nit: "Ce cauți aici? Plea­că unde oi ști, te caută poliția să te aresteze. Pe tine și pe Ro­man Braga". I-am spus lui Roman că suntem urmăriți și, spre seară, mi-am luat o brumă de lucruri și m-am ascuns la un consătean care era asistent me­dical în București. Știa și el de valul de arestări, căci Bucureștiul fierbea. Și ca să nu mă vadă medicul lui, omul m-a ținut în pod, unde îmi aducea de mâncare.
După câteva zile, am pribegit la alt cunoscut, fost pri­mar de Oradea. S-a uitat la mine, m-a văzut ne­îngrijit și nebărbierit: "Ți s-a întâmplat ceva?". "Mă caută poliția să mă aresteze", i-am spus fără ocolișuri. "Uite ce e, mâine noi plecăm la Oradea. Tu fă-i o scrisoare lui taică-tu, să-l pregătesc, și vino să stai la noi". Tata a înțeles imediat strânsoarea în care mă aflam. Când era tânăr și lupta pentru Unire, fusese și el, împreună cu tatăl părintelui Iovan de la Recea, fugar prin păduri. S-a dus la niște rude la Timișoara, să le roage să mă primească. Până să plec, mă întâl­neam des cu fratele Stelian Manolache, care refuzase să fugă din cămin. Zicea că dacă vin să-l ridice e gata să pătimească pentru credința lui. Și ne aducea pe ascuns de mâncare, mie și lui Roman Bra­ga, care se ascunsese și el de urgie. Pe urmă, am aflat că Roman a fost arestat, iar Antonie Plă­mădeală era fugit și el în lume. Anii negri co­borau peste noi.

- Cu Părintele Arsenie Boca v-ați mai reîn­tâlnit?

- L-am revăzut în împrejurări cu totul neo­bișnuite. Eram de acum ascuns la Timișoara. Între timp, Pă­rin­tele Arsenie primise poruncă arhierească să întemeieze o mânăstire la Prislop. Fusese trimis acolo și ca să fie scos de la Sâm­băta și apărat, să-și piardă urma, pentru că pri­goana se întețise. Părintele a pornit la drum cu entuziasmul acela al lui, molipsitor. Și pe cine să adune acolo întru călugărie? S-a gândit la cei din Rugul Aprins pe care îi cunoscuse la Sâm­băta. S-a dus la An­tonie Plămădeală și la Stelian Manolache, a vorbit cu ei, și aceștia doi au fost cuceriți pe loc de idee, și acolo, la Prislop, s-au călugărit amândoi; Părintele Arsenie Boca l-a călugărit pe Antonie Plămădeală, iar Sandu Tu­dor i-a fost naș de călugărie. Pe urmă, Părin­tele Arsenie s-a gândit la mine. Știa că-s fugar și că­utat de poliție, dar și-a zis că dacă vin în mânăs­tire, nu mă mai caută nimeni. S-a dus la tata, tocmai la Oradea. Tata a fost foarte surprins de venirea Părintelui Arsenie, nu-l văzuse până atunci, dar îl cunoștea din istorisirile mele și avea mare încredere în el, așa că i-a spus unde eram ascuns. Și Părintele Arsenie a bătut cale iar, până la Timișoara. Și, într-o zi, cum stam eu în biroul un­chiu­lui, am văzut în fața jaluzelelor o umbră mare, întu­ne­când lumina. Și când l-am recunoscut pe Părintele, mi-a venit să intru-n pământ de mirare și bucurie. Mi-a istorisit cum are însărcinarea să refacă viața de la Prislop, că acolo sunt deja părintele Antonie și părin­tele Dometie, care se călugăriseră, și că mă așteptau toți. "Vino cu mine la mânăstirea Prislop și nimeni n-a mai ști de tine!" - mi-a spus Părintele cu glasul lui puternic. Între timp, se întorseseră și rudele mele, care au rămas surprinse să mă vadă în casă cu un călugăr. Părintele era îmbrăcat în dulamă călugărească, așa cum o purta el, cu sobrietate, încins cu o curea cu pafta foarte mare, evidentă, pe care era monograma Mântui­torului. Ei nu mai văzuseră așa ceva. "Cine-i?" - m-au întrebat, pen­tru că nu erau atât de bisericoși ca să fi auzit de Pă­rintele Arsenie. Apoi s-au sfătuit puțin între ei și mi-au comunicat verdictul: "Dacă te-a găsit omul acesta, oricine te poate găsi. Trebuie să pleci. Ne pui casa în pericol". Părintele Arsenie m-a văzut trist. "Ați venit la mine și mi-ați scurtat zilele șederii aici" - i-am spus. "Foarte bine, plecăm!" - s-a bucurat. "Eu nu pot să merg cu dvs., Părinte! Eu cred că acest regim va du­ra, și atunci voi face rău, și mânăstirii, și dvs.". Și parcă am avut gura aurită. S-a adeverit mai târziu. "Ce ai să te faci așa, singur și hăituit?" - m-a întrebat. "Va lumina Dumnezeu și amarul drumului meu" - i-am spus cu tristețe, și atunci părintele a plecat. Și n-am ști­ut dacă-l voi mai revedea vreodată.

Un armament invincibil: Sfânta Scriptură

- De ce n-ați plecat cu părintele Arsenie?

- La Timișoara mă simțisem foarte bine. Lumea nu mă cunoaștea, puteam ieși în oraș, mergeam la biserică și, mai ales, mă ocupam de cei doi copii ai rudelor noas­tre; ei îmi um­pleau timpul cu gin­gășia lor. Acum, tata îmi aranjase să mă ascund la niște unchi din zona Ora­diei. Mă așteptau ani de izo­lare cruntă, pen­tru că un fugar la sat trebuie să stea as­cuns, altfel îl știu toți. Am plecat din Ti­mișoara cu ini­ma grea. Era de Paști, și uriașa cate­drală a orașului era în­con­ju­ra­tă de un inel de flă­cări de lu­mânări a­prin­se, iar lumâ­nările strălu­ceau și în turle, încât ca­tedrala era o mare de lumină și clo­potele băteau cu pu­tere vestind În­vie­rea Domnului. Și eu plângeam...

- Câți ani ați stat așa, ascuns?

- Din 1948, până în 1955. Șapte ani am înfruntat o securitate puternică și vigilentă, pornită pe urmele mele. Asta a fost învinuirea cea mare care mi s-a adus: curajul de-a lupta nevăzut cu ei. Dar nu e ușor să stai ascuns și singur atâția ani de zile. Șapte ani am ieșit din casă doar noaptea și nu am avut nimic de citit, de­cât Sfânta Scriptură. Încet, dar sigur, deznădejdea a în­ceput să mă prindă în ghearele ei. Mă gândeam să îmi iau chiar viața, pentru că știam că dacă voi fi găsit, toți cei care mi-au deschis ușa își deschid și lor ușa închi­sorii. Eu, care credeam că secretul meu îl știu numai cei din familie, am aflat cu uimire că mai bine de jumătate din sat a știut că-s ascuns acolo, dar au tăcut toți, șapte ani de zile! M-a apărat Dumnezeu prin acei oameni, porniți toți împotriva comunismului.

- Cum ați fost prins, în cele din urmă, părinte?

- Eei, ajunsesem de-acum în anul 1955. Eram foarte obosit de chinul ăsta, ce părea fără capăt, și nu mai știam ce să fac. Nu mai puteam suporta atâta sin­gu­ră­tate și izolare. Simțeam că trec anii și sunt un om inu­til, o pacoste pentru toți ai mei, care își riscau vie­țile să mă ascundă. Și nu știam ce să fac. Mă gândeam să mă predau, dar știam cu câtă barbarie sunt tratați deținuții încăpuți în mâinile securității. Rudele mele care mă ascundeau, și care cunoscuseră pușcă­riile co­mu­niste, mă îndemnau să rezist oricât, numai în în­chisoare să nu ajung. "Îngăduie-te, rabdă. O veni Dum­nezeu cu măsura Lui". Dar e una să spui și alta să faci. Am exclus a mă preda, pentru a mă apăra și pe mine, și pe toți ceilalți. Am exclus sinuciderea, căci era un păcat prin care-mi pierdeam mântuirea. Îmi rămăseseră rugăciunea și nădejdea că Dumnezeu va găsi o ieșire. Și s-a întâmplat că un prieten al meu, medic de pe­nitenciar, era un mare jucător de șah, și pe calea asta se apropiase de mai mulți ofi­țeri de securitate, pentru că toți căutau să joace și să învețe de la el. Și el a bănuit că unul dintre secu­riști ar fi om mai cu inimă bună, așa că a îndrăznit într-o zi să-l întrebe dacă n-ar putea să mă ajute să ies în lume cu o identitate falsă, ca să mă angajez apoi muncitor, undeva. Erau atâtea șantiere mari deschise atunci, încât puteai să-ți pierzi urma prin ele. Securistul și-a râs în barbă de așa noroc și, mi­mând bunăvoința, i-a cerut doc­torului poza mea și adre­sa. Astfel s-a produs deznodământul care m-a salvat. Pe 18 iulie 1955, am fost arestat. Au venit toc­mai de la Timișoara du­pă mine. Și când au intrat, mi-au cerut mai întâi să predau armamentul ce-l am asupra mea. Eu le-am arătat Sfânta Scriptură. A fost singura armă cu care m-a apărat Dumnezeu.

- Cum ați rezistat, dvs. și cei din Rugul Aprins, în anii de închisoare?

- În tot răul e și puțin bine. Întemnițați, cei din Rugul Aprins au adus cu ei în pușcării și sluj­bele lor fierbinți de la Antim, care au întărit nă­dej­dea celor năpăstuiți și i-au făcut să se simtă mai aproape de Dum­nezeu, după gratii. Cei care și-au pus nădejdea în Dumnezeu au putut să su­porte mult mai ușor pușcăria decât cei care s-au în­doit sau și-au pierdut credința, din pricina dis­perării și a durerilor fizice. Cei mai mulți au re­zistat, dar îmi amintesc de un deținut, numit Gheor­ghe Popa, care, nemaiputând suporta su­fe­rința, s-a aruncat în sârme și a fost împușcat. Alții și-au pierdut mintea și s-au alienat. Iar alții și-au pierdut nădejdea că se va mai schimba vreodată ceva și au abdicat de la viața creștină și nu au mai practicat-o niciodată. Dar suferința în închisoare a avut sprijin puternic în rugăciune, pe care mem­brii Rugului Aprins au infu­zat-o în tot locul pe unde au trecut. Câți preoți au fost în închisoare, toți și-au făcut datoria, au spovedit oameni, i-au încu­rajat și i-au învățat cuprinsul Sfintei Scripturi. La Aiud, Evanghelia după Ioan era cunoscută pe de rost de foarte mulți deținuți, iar noii veniți o învățau de la ceilalți. Era singura carte care scăpase de percheziții, la primele generații de pușcăriași, și era ținută ca o re­licvă sfântă a Aiudului. Încât seara - iar asta s-a întâmplat aproape peste tot, nu doar la Aiud -, după ce se dădea stingerea și era liniște perfectă, era un con­sens, o simțire comună ca toți deținuții, la o bătaie de semn în țevi, să-și îndrepte gândurile în rugăciune. Și fiecare suflet năpăstuit ardea ca o scânteie din Ru­gul Aprins. Dacă s-ar fi putut vedea aievea tăria in­can­descentă a rugăciunilor, toate închisorile ar fi părut un rug ce ardea în rugăciune către Dumnezeu.

- După despărțirea grea din 1948, l-ați mai re­văzut pe Părintele Arsenie?

- L-am revăzut, tocmai din cauza întâlnirii de la Timișoara! În toamna lui 1955, pe când eu eram în arest la Timișoara, a fost arestat și adus acolo și Părin­te­le. Îl ridicaseră pentru că venise atunci să mă ia la Prislop, pe mine, fugarul. Și ca să fie înțeleasă întâm­plarea stranie pe care am să v-o povestesc, voi spune că programul penitenciarului era ca dimineața, după deșteptare, să-ți duci tineta și să-ți iei și un vas cu apă. Pe coridor, ferestrele erau închise, să nu vezi petic de cer. Într-o bună zi, se deschide ușa celulei și gar­dia­nul îmi spune: "Hai, ia tineta și du-te la apă". "Dar am fost"."Fă cum îți spun". Mă duc iar la apă, văd că o fereastră era deschisă, ca niciodată. Și când mă uit afară, în curtea închisorii era Părintele Arsenie! Era o toamnă târzie, cu vreme frumoasă, și Părintele se o­pri­se așa, cu barba în vânt și privirea de­­parte. Am rămas uimit. Cum de era Părintele acolo? De unde știuse gar­dia­nul că îl cunosc și cum de-a avut cu­ra­jul să mă scoată din celulă ca să îl văd? Niciodată n-am să-mi pot explica ra­țio­nal toate astea. A fost una dintre pu­ți­nele bucurii pe care Dumnezeu mi le-a dat în în­chi­soare.