E ora trei dimineața și tocmai s-a trezit. Își face palmele căuș, aruncă pe ochi apă rece și-apoi se-așază la masă, savurând în tihnă două căni mari cu ceai, însoțite de câteva felii de pâine unse cu miere și unt. Pentru el, ceaiul e precum nectarul plin de nemurire al zeilor din Olimp. Bea peste trei litri pe zi. "În meseria asta, sunt mulți care s-au ratat ori au murit din cauza alcoolului. Se zice că fără băutură nu reziști pe mare. Prostii. Eu nu beau decât ceai. Iasomia pentru tensiune, busuiocul pentru ficat, iar seara încă două căni de sunătoare sau tei pentru un somn liniștit". Înghite ultimul dumicat, se închină larg, cu ochii închiși, și-apoi începe echiparea. O treabă tare anevoioasă, cu multe rânduri de haine, care-l fac să pară vânjos ca un urs. "Nu-i de glumă cu gerul din larg. Doar puțin dacă adie vântul și ți se sfărâmă pielea pe tine". Pune pe cap o căciulă de piele, trasă peste urechi, își ia traista pe umăr și iese în bezna nopții, târșâindu-și cizmele mari de cauciuc pe pietrișul din fața casei. Nici țipenie de om pe drum, doar o pisică noctambulă îi dă timid târcoale, mieunând răgușit și adulmecându-i mirosul de pește din haine. E sfârșitul lui martie, dar gerul încă îi mai biciuie obrajii. După un sfert de oră, ajunge în port, la barăcile pescărești. Cândva, la ora asta, era plin de pescari aici. Își pregăteau uneltele și-apoi plecau voioși în grupuri mari de bărci. Acum, e numai el, cu fața și mâinile bocnă, într-un decor părăsit. "Mă înțeapă la inimă, domnule reporter, când văd cum s-a năruit lumea asta a noastră. Nici nu vă puteți imagina ce zile frumoase erau alea, când plecam în larg cu toții, ca niște adevărați vikingi". În noaptea asta, marea se-arată cuminte, ca un lac nesfârșit. O fâșie plină de pâlcuri luminoase tremură ușor sub razele lunii, până hăt, spre capătul pământului. Pentru el însă, tihna asta nu înseamnă nimic. "Marea te amăgește de multe ori. La mal, când pleci, arată ca un ghiol liniștit, iar când ajungi în larg, te scutură de nu te vezi". Deschide baraca și scoate de-acolo câteva pături și sculele pescărești. Minciog, juvelnic, paragat și-o cutie mare cu nade. Timp de vreo oră, le pregătește cu mare migală. Le așează apoi pe toate la pupa bărcii, se închină cu ochii la cer și o ia ușor spre larg, trăgând fără prea mare osteneală de vâsle. După vreo 50 de metri, lasă ramele jos și pornește motorul. De-acum, gata, poate sta liniștit acolo, în spatele bărcii, cu gândurile lui abia dezmorțite, doar cu grija de a manevra când și când cârma rece ca gheața. E o hodoroagă de barcă din lemn, veche de vreo 20 de ani, cu un motor anemic, de numai șase cai putere. Și totuși, barca asta nu l-a lăsat niciodată la greu, l-a salvat din îngrozitoare lupte cu valuri cât casa, a rezistat la lovituri grele, de stânci tăioase ca o secure. "Plătesc pentru amărâta asta zeci de milioane pe an. Impozit mai mare decât pentru o mașină de lux. Actele mă costă vreo 16 milioane. Pe urmă, trebuie să-i dau an de an cu ulei de in, să o repar, să o vopsesc. Îmi spuneți și mie, cu ce mai rămân după un an de muncă? Ăsta-i blestemul peștelui, domnule reporter: «Câți solzi pe mine, atâtea petice pe tine». Nu mai e pescarul ce-a fost cândva. Azi, nu mai suntem decât câțiva amărâți. Da' știți ceva? Nu mă plâng deloc. Ba dimpotrivă, sunt fericit cu meseria asta, de-o viață. Și știți de ce? Pentru că pescarul e cel mai liber om din lume". Vântul de gheață îi taie fața și răsuflarea. Nu-i mare scofală, la fel a fost și ieri, și-acum două zile și în fiecare dimineață de iarnă, de 40 de ani încoace. Zâmbește din plin, cu tot chipul, ridicând un braț către cer. Da, aici, în larg, se simte el cel mai liber și cu sufletul cel mai aproape de Dumnezeu. Pentru că aici totul e atât de neștiut și nesigur, că toată nădejdea e în mâinile Lui. Malul e tot mai departe, luminile se văd tot mai mici, ca niște stele abia zărite printre nori. "Ce frumusețe era odată acolo, pe faleză! Era plin de lumini, hoteluri, terase... Acum, e numai ruină. Cherhanaua s-a dărâmat, marea a înghițit jumătate din plajă, totul se duce de râpă". Barca pârâie din toate colțurile, înaintând mai departe, spre larg, până când luminile din urmă nu se mai văd. De-aici încolo nu mai există nici un reper, doar apă cât vezi cu ochii, oriunde ai întoarce privirea. "Fără busolă, n-ai nici o șansă să mai ajungi de unde-ai plecat. Sunt mulți care s-au pierdut ori au ajuns la bulgari. Te mai iei după soare, dar ce te faci dacă cerul e înnorat? Sau dacă e ceață, de nu vezi la un metru în față? Cândva, exista la țărm o «urlătoare», un difuzor mare, care scotea niște sunete puternice când era ceață pe mare și ajuta pescarii să se întoarcă la țărm. A dispărut și asta, sunt ani mulți de când n-am mai auzit-o". E ora șase. La poalele cerului zorile încep deja să mijească. Gata, oprește motorul, adulmecă parcă locul și--apoi întinde paragatul în apă. Zeci de cârlige cu nade, înșirate pe o funie lungă, se pierd ușor printre valuri. De-acum, urmează doar așteptarea. Se ghemuiește acolo, în spatele bărcii, și așteaptă cu aceeași blândă și misterioasă răbdare cu care așteaptă în fiecare dimineață, de 40 de ani încoace. "Îmi place să stau așa, singur în mijlocul mării, și să-mi las gândurile să zboare. În momentele astea devin cel mai bun om din lume. Mă gândesc cu drag la toți oamenii, chiar și la ăi de mi-au făcut numai rele. Habar n-am de ce se întâmplă așa. O fi poate oleacă de frică și asta mă mai înmoaie la suflet". Marea a început să clocotească. Un nor uriaș acoperă răsăritul, suflând ca un balaur rafale ascuțite de vânt. El stă și așteaptă zgribulit acolo, în barca lui amărâtă, cu ochii la cer și mâinile împreunate, gata parcă de rugăciune.
Lupul mării
Îl cheamă Terente. Terente Ignat. I se mai spune Lupul mării, Corsarul sau Spaima chefalului. E cel mai dibaci pescar din Mangalia și cel mai aprig barcagiu de la malul Mării Negre. Are chipul senin, sprâncenele blonde și ochii azurii, de lipovean sadea. S-a născut aici, în Mangalia, dar toată copilăria și-a petrecut-o la bunici, în Mahmudia, locul în care undița era atunci prima și cea mai de preț jucărie a copiilor. Anul ăsta o să împlinească 58 de ani și patru decenii de când a ieșit pentru prima oară singur în larg. Până atunci, îi însoțea pe cei bătrâni și pe taică-său. Ce vremuri, ce oameni! Sute de pescari, majoritatea lipoveni, toți unul și unul, născuți cu harul ăsta, uniți până la moarte și plini de înțelepciune. Mulți dintre ei au pierit, sărmanii de ei, doar câțiva își mai duc ultimii ani prin cătunele lor ascunse în inima deltei. Astăzi, pescarii sunt tot mai puțini, de la Constanța și până la Vama Veche, aproape că îi numeri pe degete. Unii din ei abia dacă știu să arunce un paragat, ori să fixeze un talian. Sunt foști muncitori, trimiși în șomaj, pripășiți și ei pe lângă barăcile pescarilor cu vechime. Habar n-au ce-i aia frăție pescărească, ți-ar lua și vâslele de la barcă, doar ca să ajungă numai ei la locul cu pește. Ajungem la mal. În sacul lui Terente sunt vreo trei kilograme de guvizi, doar atât, după trei ore de stat la șase kilometri în larg, pe un ger cumplit și niște valuri de groază. "Asta-i viața, mă trezesc la trei dimineața și muncesc pentru nimic. Așa arată viața mea de fiecare zi. Se numește "munca în zadar". Dar eu nu mă simt așa disperat, pentru că mie îmi place. Stau acolo, pe mare, singur și liber, și asta mă face pe mine fericit. Atâta doar îmi pare rău, că tradiția asta se duce".
Au fost vremuri când nu se întorcea niciodată cu mai puțin de 30 de kilograme de pește. Calcan, chefal, sturion, lufar, zargan. Chefalul "fierbea" în apă, erau tone, îți săreau în barcă, nu alta! Astăzi, dacă prinzi unul măcar, e mare minune. Calcan găseai și aici, lângă dig, deși e un pește de adâncime și stă de obicei la vreo șase kilometri în larg. Acum, nici acolo nu mai dai de el. "Petrolierele din șantierul naval au făcut mare prăpăd. Tot timpul miroase aici a petrol. E crimă, domnule, au dispărut tone de pește". E prima oară când zâmbetul lui a pierit. Mă privește încruntat, ridicând de jos plasa cu peștele prins. "Uitați-vă aici, trei kilograme amărâte de guvizi. Stau în fiecare zi pe mare și-mi suflă moartea în ceafă, pentru câțiva pești prăpădiți. Nimeni nu mai are grijă de marea asta a noastră, nimeni nu mai controlează nivelul de poluare. Toți sunt puși pe distrus și pe furat. De-aia s-a dus de râpă și tradiția noastră". Rămâne așa, cu plasa aia în mână și ochii sticlind de furie și durere. Apoi, din spatele nostru, aud vocea unei femei: "Gata, omule, nu te mai plânge atâta. Mulțumește-i lui Dumnezeu că avem ce pune pe masă". Stă în ușa barăcii, cu obrajii rumeni și bucălați, îmbrăcată toată în roșu, ca o cireașă dată în pârg. E nevasta lui, trăiesc împreună de 34 de ani, o cheamă Constanța și toată viața ei a fost casnică, semn că în trecut se descurcau bine doar din pescuit. "Suntem ca Stan și Bran, împreună mereu", zice el, privind-o ghiduș. "O singură noapte a trebuit să plece de-acasă la părinți și atunci mi-a fost tare greu, abia am putut să adorm, era casa pustie". Au doi băieți mari, unul câteodată la lucru în Italia, celălalt sezonier aici, pe litoral. Nu vor să audă de pescuit, traiul greu al pescarului din ultimii ani nu-i ispitește deloc. Terente nu e prea încântat de perspectivele lor, dar nu prea are ce face. Ar fi vrut să-i vadă mai pe picioarele lor, cu o meserie bine știută. Așa, trebuie să tragă tot el pentru traiul lor liniștit. Muncește pe rupte, de la trei dimineața, până seara la opt. Vine din larg, duce tot peștele la patron, îl cântărește, patronul îi scrie numele pe o listă, iar banii vin uneori și după câteva luni. Dar e bine și-așa, când știe că are de luat. Apoi, până seara la opt, mai meșterește la barcă ori pregătește sculele pentru a doua zi. Mâine o să fie furtună mare în larg. Toți pescarii adevărați știu asta. Au un simț aparte care nu dă greș niciodată. Cândva, semnalul cel mai sigur de furtună era atunci când începeau pescărușii să se rotească deasupra mării. Astăzi, nu mai au obiceiul ăsta. Pesemne, cred pescarii, de la undele electromagnetice care le-au stricat tot rostul. De-atunci, s-au întâmplat multe tragedii. Sunt multe furtuni care apar brusc, fără nici un semn de avertizare, iar cele mai periculoase sunt cele "de vest", adică cele care bat dinspre țărm. "M-a prins acum câțiva ani o furtună ca asta. Am zis că nu mai ajung viu la mal, a fost ceva îngrozitor. A venit așa, din senin. Deodată s-a înnegrit țărmul și a început vijelia. Nu erau valuri mari, dar mă trăgea în larg cu o putere colosală. Dădeam la rame degeaba, nu înaintam deloc. Am ajuns la mal abia după 12 ore, toată familia și toți prietenii mei erau acolo. Credeau că am murit și că nu mă vor mai găsi niciodată". A trăit multe momente ca ăsta, când moartea i-a dat atât de aproape târcoale. A avut prieteni care au murit înecați ori striviți între stânci, ori pur și simplu n-au fost găsiți nici până în ziua de azi. Asemenea drame se întâmplă mereu, dar ele nu l-au descurajat niciodată. Dimpotrivă, l-au făcut mai puternic și mai smerit în fața lui Dumnezeu. Acum, știe că mâine o să fie furtună mare și nu va mai ieși în larg. Iar asta nu-i place deloc. Înseamnă bani mai puțini, dar și o zi de chin, în care nu-și va găsi deloc rostul.
Singurătatea pescarului
Un nor negru și uriaș stă parcă gata să cadă peste sat. A dat năvală brusc dinspre mare, acoperind numaidecât tot cerul. Acolo, în larg, a început furtuna. Nici un pescar nu îndrăznește acum să pună barca pe apă. Se spune că aici, în Tuzla, ar fi trăit cândva cea mai mare comunitate de pescari lipoveni. Vremurile alea sunt astăzi istorie. Doar câțiva vântură-lume, bătuți de soartă, mai vin să-și găsească culcuș prin vechile barăci. Acolo, la barăcile lor, încerc eu să ajung. Mă strecor încet printre case, încercând să aflu în ce direcție e marea. N-am pe cine să întreb, vijelia a lăsat parcă satul pustiu. Rafale turbate culcă copacii la pământ și ridică volburi de praf. Trec de ultima casă și în fața mea se deschide un câmp uriaș, tăiat de un drumeag plin de noroi și hârtoape. De-aici, nu mai am încotro. O țin așa, înainte, pe drumul ăsta, parcă spre nicăieri. În față, foarte departe, nori grei și urâți ca niște balauri acoperă orizontul și parcă vin spre mine înghițind totul în cale. Acolo, sub cerul ăla plin de monștri, se vede marea. Fioroasă, supremă, suverană. Aud până aici vuietul ei sinistru și mi-e teamă. Și totuși, în mod ciudat, priveliștea asta nemaivăzută și înfricoșătoare mă ademenește să merg mai departe. Ajung la capătul câmpului și văd plaja jos, chiar sub coastă. Din când în când, valuri uriașe îi înghit aproape tot nisipul, duduind năprasnic. Undeva, în stânga, înălțate pe un dâmb mic și pietros, se văd barăcile. Trei cocioabe dărăpănate, ca niște bordeie distruse de valuri și vânt. Cine-ar putea să stea în ruinele astea? Și totuși, în fața lor observ câteva rufe întinse pe-o sârmă. Vreau să cobor, dar o namilă de câine îmi simte prezența și dă imediat alarma, stârnind o haită întreagă. "Cine-i acolo?" Un bărbat pipernicit tocmai iese dintr-o baracă, holbându-se la mine buimac. Potolește furia câinilor și-apoi îmi face semn să mă apropii. "Căutați pește? N-avem nimic, unde să ieși pe urgia asta? Nu vedeți cum suflă Vastoc-ul?" Îl cheamă Iulian Varona, are 40 de ani și se trage dintr-un neam vestit de pescari lipoveni din Jurilovca. S-a pripășit pe-aici abia astă toamnă, când nea Costică, patronul, s-a hotărât să deschidă afacerea și să-l ia și pe el în echipă. În total, sunt 12 oameni, toți lipoveni, dar deocamdată nu-i aici decât el și cu Vasile Leahu, un consătean la fel de amărât ca și el. "Ceilalți sunt încă acasă, vin la sfârșit de aprilie, când se deschide sezonul". Vântul ne dă jos din picioare, așa că mă poftește să intrăm în baracă. Trei paturi de fier, o masă în mijloc, un cuptor sfrijit, plin de rugină, și peste tot multe pături. Colegul lui, nea Vasile, stă pe unul din paturi, măsurându-mă cu ochii pleoștiți. "Avem aici tot ce ne trebuie", îmi zice Iulian. "Patronul ne-aduce de toate. Vine în fiecare seară și ne aprovizionează. Alimente, apă, țigări. Altfel, am muri în pustiul ăsta". A mai lucrat aici, în Tuzla, până acum vreo opt ani. Tot aici, la barăcile astea, dar atunci era alt patron. Într-o toamnă însă, s-a închis prăvălia și el a trebuit să plece. A stat o vreme acasă, la Jurilovca, după care s-a hotărât să meargă în Spania. A lucrat opt ani pe pescadoarele din Atlantic. Luni de zile nu vedea nici un petic de pământ. Când revenea pe uscat, parcă nu mai știa să meargă. Câștiga binișor, cam 1300 pe lună, dar era muncă la negru și, după un timp, condițiile s-au înăsprit și-a fost silit să se întoarcă acasă. "Blestem mare pe capul nostru! Sunt pescar de la zece ani, dar niciodată n-a fost mai rău ca acum. Nu mai e pește deloc, zici că a otrăvit cineva marea". Nea Vasile zâmbește amar și-l aprobă. "Înainte, mergeam la Gura Portiței și sărea peștele-n barcă", zice el cu glas morocănos. "După revoluție, au venit niște domni grei de la București și-au dat poruncă să nu mai prindă cizmă de pescar pe-acolo. Ne-am retras cu toții aici, pe litoral. La început era bine și-aici, scoteam la un talian cam două, trei tone de pește. Acum, cum glumim noi, mai mult filtrăm apa. Nu luăm mai mult de două, trei sute de kilograme. Au dispărut specii întregi, poluarea asta a făcut ravagii. Mi-a povestit odată un scafandru că de câte ori se scufunda în apropiere de Capul Midia, găsea bancuri cu mii de pești morți. Așa că ăsta-i blestemul nostru, să muncim degeaba".
Ei nu sunt pescari de larg, precum Terente. Metoda lor se numește "la taliene", talianul fiind un fel de năvod uriaș, fixat la 300 de metri în larg, cu niște ancore și pari mari de lemn. Toată treaba lor este să instaleze grozăvia asta la început de sezon și-apoi, în fiecare dimineață, la șase, să scoată peștele de-acolo. Pe la sfârșitul lui aprilie, când vin toți pescarii, vor pune talianul în apă. Până atunci, ei doi pregătesc parii și păzesc plaja. Iulian a stat aici toată iarna. Singur, zi și noapte, cu marea la ușă. La început, au fost nopți în care vuietul sinistru venit dinspre larg îl țintuia în pat cu ochii îngroziți și răsuflarea tăiată. Zile la rând de viscole și vijelii cumplite, cu valuri care voiau parcă cu tot dinadinsul să-i înghită baraca. "Am tras multe nopți de groază, când ziceam că gata, până aici mi-a fost. Când se pornea vâjâitul ăla, ziceai că e sfârșitul lumii, nu alta! Până la urmă m-am obișnuit. Oleacă de rugăciune și trece și frică și tot. Oricum, mie îmi place singurătatea. Să stau așa, liber, să nu mă deranjeze nimeni. Așa sunt pescarii, mai singuri și visători". Zâmbește și rămâne puțin cu privirea pierdută. A avut cândva o prietenă pe care-a iubit-o. Era din Constanța și-au stat împreună vreo doi ani. Ea însă nu prea îi înțelegea melancoliile și dorul frenetic de ducă, așa că și-a luat tălpășița și și-a găsit un bărbat mai puțin visător și cu bani. De atunci, Iulian s-a însingurat tot mai mult, până când a ales să vină aici, în locul ăsta sălbatic, și să trăiască total izolat, ca un pustnic. "Acum recunosc că mai simt câteodată așa, un dor să mă îndrăgostesc, să am și eu o iubită, o familie. Dar când aud atâtea povești cu scandaluri și despărțiri, mi se duce tot cheful. Așa că rămân cu pescuitul și cu marea mea, chiar dacă și ea e câteodată mai fandosită și furioasă". Nea Vasile râde în hohote. Nu l-a auzit niciodată pe Iulian vorbind așa frumos. Cuvintele lui l-au uns pur și simplu la suflet, mai ales pentru că și el are cam aceleași păreri. Și el a trăit cu o femeie, ba chiar au fost căsătoriți vreo trei ani. Într-o zi, a venit mai devreme de pe mare și-a prins-o cu altul. De-atunci, să nu mai audă de dragoste sau familie. Ei doi și-au depănat de multe ori amintirile astea. Până începe sezonul de pescuit, altceva nici n-au de făcut în pustiul de-aici, iar foșnetul permanent al mării de la picioarele lor le întoarce mereu gândurile în trecut. Ies foarte rar în sat, e mult de mers până acolo și oamenii nu prea îi privesc cu simpatie. Când vine seara, aprind focul în cuptor, joacă table sau șah, iar la ora opt fix deschid un hârb de televizor, să vadă știrile pe TVR. Iar dacă au noroc să reziste mai mult bateria, mai văd și-o bucățică dintr-un film. Dacă nu, ies afară, beau un rachiu și își povestesc amintiri până îi uită Dumnezeu acolo, pe malul mării. În noaptea asta însă, nu prea au cum să iasă. "Vastoc-ul", "Regele Mării", adică vijelia din larg, va hăuli la fel de sinistru încă vreo două zile.