Ca un cântec la frunză
Dobrogea din zona Mangaliei este verde. Un verde stins și tomnatic, atins de iarnă și de ninsorile de până mai ieri. Mugurii încă tac sub coaja copacilor, grâul încă nu strigă în verde crud pe câmpurile desfășurate de-a lungul mării. Dobrogea este închisă sub un cer plumburiu, ca sub o pânză de cort. Satele ei se ascund sub bolta joasă. Casele sunt mici, pitite după garduri de piatră, de parcă ar vrea să se confunde cu valurile de pământ care cresc uneori din câmpie pe neașteptate. Dobrogea este casa vânturilor. Din ea pornesc vânturile care mătură lumea și de aceea păsările sunt aici mereu în zbor. Vara, vântul transformă aerul într-o pulbere fină, care te usucă pe picioare. Iarna, vântul face din zăpadă o fiară care înghite totul. În toate anotimpurile, Dobrogea răsună de vânt, ca de un cântec la frunză. Un cântec bizar, care însoțește legende fabuloase, turnate de vii în sare, și care ți se descoperă câteodată, spălate de vreun val al lumii. Prin acest tărâm căutăm Canaraua Fetii sau, mai precis, "grota fecioarelor".
Între sfinți și tâlhari
Legenda spune că pe Valea Ceairului, aproape de granița cu Bulgaria, își făcuseră sălaș, într-o stâncă, niște tâlhari, care, la răstimpuri, răpeau fetele cele mai frumoase din satele din împrejurimi și le necinsteau. Țăranii au răbdat o vreme, înfricoșați de cruzimea bandiților, dar în cele din urmă au dat foc sălașului, ucigându-i pe toți cei din grotă. De atunci, locului i se spune Canaraua Fetii, căci kanara înseamnă stâncă în limba bulgară, amestecată aici cu româna. Numele a fost preluat apoi de întreaga vale. Ce nu știau sătenii revoltați care i-au ars pe tâlhari era că la Canaraua Fetii fusese în străvechime o mânăstire, din secolul IV până în al VI-lea și din al IX-lea până în al X-lea. Nu știau că aceasta este cea mai veche mânăstire din România. Că în netrebnicia lor, bandiții profanaseră mormintele unor sfinți, îngropați în biserica săpată în stâncă. Că focul pus de ei a mistuit și ultimele rămășițe ale unei vechi vetre monahale, printre primele ridicate în locurile unde sfântul Andrei i-a creștinat pe români. O relicvă neprețuită a creștinismului timpuriu, transformată în scrum. Toate acestea aveau să fie descoperite mult mai târziu, în anul Domnului 1981, când un țăran din comuna Cerchezu i-a chemat pe istoricii de la Constanța să cerceteze câteva încăperi scobite în peretele de calcar cochilifer al Văii Ceairului. Țăranul le văzuse întâmplător, pentru că o bucată de stâncă se prăbușise și dezvăluise locașurile. Arheologul Costel Chiriac, ajutat de câțiva colegi de-ai săi, a găsit atunci, la Canaraua Fetii, un întreg complex rupestru, asemănător celui de cretă de la Basarabi, dar ceva mai mic. O biserică de numai câțiva metri, sus, aproape de culmea stâncii, un culoar paralel cu altarul și, la baza stâncii, urmele altei biserici, semirupestre. Istoricii au stabilit că biserica de la etaj a funcționat între secolele IV - VI, pentru ca apoi, dimpreună cu chiliile, să fie abandonată, timp de trei sute de ani. În mod sigur, călugării au fost nevoiți să plece din pricina năvălitorilor.
În secolul al IX-lea, s-a reluat aici viața monahală, care a durat și în veacul următor, dar, din motive încă necunoscute, nu a mai fost folosită biserica de sus, ci a fost construită aceea de jos, jumătate în terasa de piatră și jumătate în exterior. În secolul al X-lea, monahii au fost siliți să părăsească Valea Ceairului, pentru a scăpa din mâinile osmanlâilor, și au fondat, mai spre vale, mânăstirea Dervent. În biserica de jos, arheologii au mai găsit două morminte, cu oseminte în ele, cruci și monede romane, din timpul împăratului Constantin cel Mare (306-337 d. Hr.).
Râul nevăzut
Ca să ajungi la Canaraua Fetii, trebuie să treci prin Dumbrăveni - cel mai vechi sat cu populație colonizată din vechiul regat, aflat la doar câțiva kilometri de granița actuală cu Bulgaria. Aceleași case scunde și rare, căutând adăpost de vânturi între câțiva pomi și două rânduri de pietre albe, puse unele peste altele, în chip de garduri. Oamenii nu stau la porți de vorbă, nici nu sunt la câmp încă, pentru că e prea frig, în acest martie cu toane, și n-au început să lucreze pământul. Dacă n-am vedea fumurile urcând, subțiri, spre cer, am crede că așezarea e pustie.
Lăsăm satul în urmă și pădurea Furnica-Dumbrăveni sau Pădurea Mireselor, cum i se mai spune, în dreapta. Înaintăm pe o albie de râu, lățită între un perete de piatră seacă, în care sunt scobituri mari, care arată a locuințe de sihaștri, și un șir de dealuri molcome, căptușite cu ierburi uscate, care foșnesc ca mătasea la orice pală de vânt și răspândesc un parfum amărui. Suntem în Valea Ceairului, a unui râu nevăzut. În locul apei, curge prin ea zvonul pădurii: gemete de copaci bătrâni, pași grei de mistreț sau repezi, de vulpe, urlete de șacal și bătăi de aripi mari, de vultur. Și, odată cu acestea, ecoul unei povești înfricoșătoare: pădurea Furnica este sub puterea duhului neodihnit al unei femei care îi înnebunește sau îi ucide pe oamenii pe care îi întâlnește singuri.
Din Ceair a rămas numai numele. Râul pare că așteaptă într-un loc tainic, până când vin ploile, și numai atunci umple matca. Dumbrăvenii nu cred că Ceairul a existat. Ei spun că pe aici a curs odinioară Dunărea, că au văzut cu ochii lor urme de pontoane și resturi de corăbii, dar pentru că Dumnezeu a vrut să-i schimbe cursul, au rămas goale Cheile astea pitice, ca să aibă unde se revărsa puhoaiele cerului, când și când. La un cot al văii, peretele de calcar se înalță mai mult, cu ambiții de munte, iar dealul de pe partea cealaltă împietrește și el în salt spre cer. Valea se îngustează, se acoperă de umbră și se sălbăticește mai mult, din pricina lăstarilor crescuți pe prundul ei, în pâlcuri groase. Aici e Canaraua Fetii.
Inima stâncii
În buza grotei, un om. Un contur negru pe un perete negru, care ni se limpezește încet, pe măsură ce ochii se obișnuiesc cu lumina puțină. Omul e îmbrăcat în reverendă, iar peretele de calcar din spatele său este acoperit de funingine. Bărbatul are părul prins în coadă și barba tunsă. Zâmbește reținut. Chipul său strălucește ca de pe urma unei vedenii. Tocmai își încheiase rugăciunea pe care o face, la răstimpuri, pentru sufletele celor morți în fosta mânăstire rupestră. De fiecare dată, simte că la rugăciune nu e singur. Că bolta de piatră răsună de cântările vechilor călugări. Că zărește aievea fumul de tămâie plutind spre tavanul de piatră. Că zidurile strălucesc de icoanele unor sfinți necunoscuți. Și-atunci, rugăciunea devine inima stâncii. O rugăciune care parcă l-a născut din nou pe acest călugăr, cum stă așa, în marginea grotei. Este părintele Teodor Gorschi, de la Mânăstirea "Acoperământul Maicii Domnului" din Dumbrăveni. L-am rugat să ne întâlnim aici, ca să ne impregnăm de atmosfera locului, în timp ce ne spune poveștile mânăstirii de la Canaraua Fetii.
De la rădăcina stâncii până la grotă este improvizată o scară, dintr-un trunchi de copac încă verde, cu cioturi. Cu ajutorul părintelui, urcăm și noi. De sus, valea are altă perspectivă, seamănă cu un cuib de vulturi.
În naos, a rezistat timpului o bancă săpată în piatră. În pronaos, din care n-au mai rămas decât vreo doi metri, intri printr-o tăietură boltită. Într-un colț al bisericuței, se cunosc urmele unui culoar prin care se putea veni în lăcaș de la un nivel inferior. Alături, se mai află o încăpere mică, semicirculară, cu o firidă pentru opaițe. Lângă ea sunt locurile a trei morminte, din care probabil tâlharii au scos osemintele și lucrurile celor îngropați. "Erau, cu siguranță, călugări îmbunătățiți, poate considerați sfinți, căci altfel nu ar fi fost înhumați în biserică", ne asigură părintele Teodor.
La primele cercetări, în 1981, istoricii au consemnat existența unor inscripții stranii, indescifrabile, pe pereții bisericii rupestre. Erau mai puține decât la Basarabi, fiind și mai greu de așternut pe calcarul cochilifer, iar astăzi nu se mai văd. Din dreptul camerei cu opaițe pornește o galerie de peste treizeci de metri, care, potrivit legendei, ducea, pe sub pământ, la Adamclisi, dar care acum este înfundată. În podeaua tunelului sunt săpate două găuri, la o distanță destul de mare una de alta, care fie au slujit la evacuarea pietrei, când a fost săpat complexul, fie erau căi de fugă, în caz de primejdie.
Părintele Teodor are convingerea că acest complex rupestru este întins pe mai multe niveluri, căci seamănă ca arhitectură cu cel de la Basarabi, care e întins pe cinci etaje. "Din păcate, arheologii n-au mai avut fonduri ca să cerceteze densitatea stâncii, pentru a descoperi alte camere, și să continue săpăturile întrerupte în 1992. Dacă se va face asta, e posibil să avem surprize plăcute. Trebuie să fie găsite chiliile, căci bisericile acestea n-au fost degeaba construite aici. După obiceiul vremii, în jurul unei biserici rupestre se aflau zece, cinsprezece călugări, fiecare cu chilia lui, cioplită pe unde putea, și cu viață de sine. Se adunau numai la biserică. Deci, se poate ca aceste chilii să fie la o anumită depărtare de biserică", crede sfinția sa. Jos, părintele ne arată stânca prăvălită peste o fântână adâncă, de unde își scoteau călugării apa, și un jgheab de piatră pentru adăparea animalelor. Pădurea a luat în stăpânire restul vestigiilor bisericii semirupestre, lângă care se afla puțul, așa încât nu se mai văd de sub tufărișuri, liane, pietre și pământ adus de șuvoaiele ce acoperă sporadic valea.
Noua mânăstire
Frații Teodor și Antim Gorschi, doi călugări falnici, coborâți din Bucovina, ar fi vrut să ridice o mânăstire în apropierea bătrânei vetre monahale de la Canaraua Fetii, ca o continuare a așezământului paleocreștin. Era o datorie de suflet să redea locului pacea, prin rugăciune neîncetată, și să îngrijească de rămășițele monumentului, spre a se bucura și alții de ele. Însă, legea interzice orice construcție în preajma vestigiilor istorice. Așa încât s-au mulțumit să pună temelia noii mânăstiri, cu hramul "Acoperământul Maicii Domnului", în capătul satului Dumbrăveni dinspre Valea Ceairului. Nu-i despart decât vreun sfert de oră de mers pe jos, până la biserica rupestră.
Deși foarte tineri, de numai 23 și 21 de ani, la vremea când au pus piatra de temelie, în anul 2004, cei doi frați s-au dovedit pricepuți și vrednici. Drept este că aveau în urmă șase, șapte ani de călugărie, timp în care pustniciseră pe lângă Sihăstria Rarăului și mai duraseră o mânăstire la Caraclău, județul Bacău. La Dumbrăveni au stat, pentru început, într-un cort militar, și au făcut slujbele în alt cort. În decembrie același an, deja se mutaseră într-o cameră zidită pe terenul mânăstirii, prima din corpul de chilii. Doi ani mai târziu, au început construirea unui paraclis adevărat, cu hramul unui sfânt dobrogean, Emilian de la Durostor (Silistra de azi), mucenic contemporan cu monahii de la Canaraua Fetii. Paraclis e un cuvânt care nu exprimă realitatea. Pentru că frații Gorschi au reușit să clădească, până în 2009, o adevărată biserică, în stil moldovenesc. O biserică frumoasă și destul de mare, dar cu un aer smerit, dat de pereții exteriori albi și de acoperișul în ape blânde. O biserică în care te poți ruga dinaintea moaștelor Sfinților împărați Constantin și Elena, ale Cuviosului Antonie cel Nou de la Veria și ale Sfintei Mucenițe Paraschevi, primite în dar de la mânăstirea Kikkos din Cipru. Părinții se roagă să le fie dăruite și părticele din moaștele Sf. Emilian, aflat la o mânăstire în Silistra. Sunt convinși că sfântul ar face și mai mari minuni cu ei. Nici înăuntru biserica nu e pictată încă, deși părinții își doresc de mult să o împodobească așa cum se cuvine. Însă, lipsesc banii necesari. "Este minunea Sfântului Mucenic Emilian că am izbutit să facem acest paraclis. În zona aceasta oamenii vin rar la biserică și la mânăstire. Este cu totul altă mentalitate și alt nivel de credință față de Moldova. În plus, noi suntem izolați, la capăt de linie, cum s-ar spune, și cine vine la mânăstire o face pentru că știe mânăstirea, nu din întâmplare. Așa încât, dacă avem nevoie de o sută de lei cu împrumut, trebuie să ne gândim bine când o putem da înapoi. Dar Dumnezeu nu ne lasă. Începusem construcția și nu mai aveam cu ce s-o continuăm, când, prin rugăciunile aduse Sfântului Emilian, Dumnezeu ne-a trimis o familie din București, familia Bălănescu, care a suportat 90 la sută din cheltuieli pentru paraclis. Așa am dus la capăt bisericuța. Deci, nu e meritul nostru, ci Dumnezeu s-a milostivit pentru că Sf. Mc. Emilian merita un lăcaș unde să fie cinstit", spune părintele Teodor.
Dar lucrările sunt departe de sfârșit. Corpul de chilii e gata numai pe jumătate, etajul, unde ar urma să fie camerele pentru oaspeți, este pus în conservare pentru vremuri mai bune. Însă părinții sunt plini de nădejde. "Au fost zile în care nu aveam bani de pâine și, totuși, aici se construia. Deci nu ne temem, le vom face pe toate când le va sosi timpul, cu ajutorul lui Dumnezeu", ne spune, senin, părintele Teodor.
Leac pentru suflet
La Mânăstirea Dumbrăveni sunt acum trei viețuitori. Toți moldoveni. Doi sunt frați de sânge. Cel mai tânăr, Antim, e starețul. "De ce?" - nu e o întrebare care să-l preocupe pe părintele Teodor Gorschi, ghidul nostru. În mânăstire nu întrebi, ci te supui. Și nici nu e rău să asculți de fratele tău mai mic cu doi ani, pentru că astfel deprinzi smerenia. Fără smerenie, n-ai ce căuta în mânăstire. De fapt, n-ai ce aștepta nici de la călugărie.
"În mânăstire vii ca să te unești cu Dumnezeu. Pe Dumnezeu îl simți în suflet prin rugăciune, smerenie, canon, legătură permanentă cu duhovnicul, ascultare de duhovnic și de stareț", ne lămurește, cu vorbă blajină și un zâmbet timid, părintele Teodor.
Dar toate acestea le poți face și ca mirean. De ce să intri în mânăstire?
"Pentru că aici trăiești cea mai mare bucurie: ești cu Dumnezeu și în Dumnezeu permanent, fără grijile vieții. Eventualele lipsuri din mânăstire nu-ți pricinuiesc temeri, pentru că știi că are Dumnezeu grijă".
Frații Teodor și Antim Gorschi sunt din Vama, o comună mare și frumoasă de lângă Câmpulung Moldovenesc. Mai au doi frați și o soră "în lume", așezați la casele lor. Nimeni din familia lor, "modest credincioasă", n-a mai fost preot sau călugăr. Nici ei nu se gândeau că vor fi, când erau copii. Dar deodată li s-a făcut un dor înalt și au luat drumul mânăstirilor. Întâi Teodor, la Sihăstria Rarăului, apoi Antim, la Sihla. Iarăși, "de ce?". "E ca și cum ai întreba de ce te-ai îndrăgostit de cineva. Așa am simțit, așa am făcut. Nimeni nu ne-a îndemnat, nimeni nu ne-a momit, dar părinții au vrut să ne oprească". Pe urmă, calea li s-a limpezit: s-au călugărit, au urmat Facultatea de Teologie, au lăsat Bucovina, cu munții ei care "foșnesc de sihaștri", au părăsit oamenii calzi și credincioși ai locului, pentru podișul Dobrogei, cel bântuit întruna de vânturi, arid și cu lume amestecată și au fost preoțiți... Slujesc cu rândul și uneori împreună. Le place și se înțeleg din priviri, pentru că sunt în același duh. De ce n-au mai stat la Caraclău - în Bacău - unde aveau deja o casă, mânăstirea "Nașterea Maicii Domnului", construită de ei? Pentru că acolo s-a făcut mânăstire de maici și pentru că așa a fost voia lui Dumnezeu. Pesemne era nevoie de ei aici.
Și un ultim "De ce?": De ce ar veni cineva la mânăstirea Dumbrăveni?
"Pentru că, între slujbe, poate să vadă Canaraua Fetii și Pădurea Mireselor -o rezervație naturală cu zeci de specii de copaci și de plante, cu animale și păsări pe care nu le întâlnești oriunde, cu fluturi rari. Sau, poate, numai pentru că toți cei care au venit la noi au găsit alinare."
Sf. Mc. Emilian de la Durostor
Sf. Mucenic Emilian a trăit în vremea împăratului Iulian Apostatul (361-363), care se lepădase de credința creștină și care a încercat să reînvie păgânismul. Tânărul Emilian era militar și fiul prefectului din Durostorum (Silistra), Sabastianus.
Cu prilejul unei vizite făcute la Durostorum, de către Capitolin, "vicarul Traciei", care voia să se asigure că înflorește din nou cultul păgân în această parte a imperiului, Emilian a sfârâmat cu ciocanul toți idolii dintr-un templu și a mărturisit că este creștin. El a fost schingiuit îndelung, dar nu a renunțat la credința sa. Apoi, Capitolin a ordonat să fie ars de viu. Din voia lui Dumnezeu, pentru a arăta că a lui este credința cea adevărată, trupul lui Emilian nu a fost vătămat, dar au ars toți slujitorii lui Capitolin care se aflau în preajmă. Și, văzând această minune, sfântul încă mai mult și-a dorit să treacă la Domnul. "A mărit pe Dumnezeu și, întorcându-se spre răsărit, s-a însemnat cu semnul crucii, a ridicat privirile către cer și a zis: «Doamne Iisuse Hristoase, primește sufletul meu!» Și a adormit în pace. Era în 18 iulie 362.". Femeia lui Capitolin, fiind în taină creștină, a cerut de la bărbatul ei trupul noului mucenic și l-a îngropat după cuviință, în apropierea orașului Durostorum, în locul numit Gedina. De atunci, mucenicul Emilian este prăznuit ca sfânt și trecut în sinaxar pe 18 iulie, ziua pătimirii și mutării sale la Domnul.