"Organizarea impecabilă", după cum au constatat delegații, i-a asigurat solemnitatea congreselor comuniste de odinioară și strălucirea serbărilor pentru premiile Oscar. PSD-ul este, pe de-o parte, moștenitorul structurilor organizatorice ale PCR, adaptate "pentru Oscar", vremurilor noi. Fostul eșalon secund al nomenclaturii comuniste, care a preluat puterea în decembrie 1989, și-a aranjat succesiunea, urmașii săi - formați în aceleași obiceiuri - având în plus glazura educației occidentale. În anii de după răsturnarea comunismului ceaușist, grupați în aceeași formațiune politică (numită pe rând FSN, FDSN, PDSR, PSD), ei au pus stăpânire pe majoritatea resurselor țării, și-au împărțit toate pozițiile administrației, au devenit de neînlocuit în toate relațiile externe ale României. Dacă primele bătălii politice erau purtate pentru excluderea efectivă a oricărei concurențe "civile", după schimbarea generațiilor, ele au devenit bătălii pentru menținerea statu-quo-ului, pentru impunerea aparenței europene și democratice, pe fondul deținerii totale a puterii. PSD-ul a atins deja "scopurile" FSN-ului inițial: deținerea resurselor și excluderea forțelor politice de reală opoziție, care ar putea tulbura tabloul idilic al "democrației" românești.
PSD-ul are (în alianța cu PNL-ul și PC-ul) majoritatea parlamentară absolută. O asemenea zdrobitoare majoritate nu s-a mai impus din 1990, când FSN-ul - condus de Ion Iliescu - a zdrobit partidele istorice, proaspăt reînființate, și a blocat timidele încercări ale unei societăți civile extrem de firave de a provoca lustrația. În majoritatea absolută a fostelor state socialiste, lustrația a dus la îndepărtarea (temporară) a liderilor comuniști și a membrilor poliției politice (Securitatea - în cazul României). În lipsa lustrației, FSN-ul a devenit gruparea politică reprezentativă a foștilor activiști și "lucrători" comuniști, celelalte partide fiind, pur și simplu, penetrate. Sub conducerea lui Ion Iliescu, vopsiți în partid de centru-stânga, foștii "lupi tineri" ai PCR-ului au devenit partenerii de neînlocuit ai Occidentului. Obiceiurile cosmetizării realității, prin dublul limbaj, expunerea "vitrinei", pentru a acoperi mizeria din spate, s-au transmis la urmașii lor, uniți de necesitatea conservării privilegiilor obținute, a dominării unei societăți dezinformate, derutate de transformarea modului de viață și de schimbarea profundă a ierarhiei valorilor. Nu avem locul (și nici nu are acum rostul) să arătăm cum a ajuns să controleze ansamblul social, gruparea celor mai bogați oameni din România, "socialismul" PSD-ist fiind în fapt masca unei oligarhii economico-financiare fără scrupule. Slăbiciunea și corupția - programate - a presupușilor săi adversari politici fac din formațiunea PSD-istă gruparea cea mai puternică politic a României. Orice încercare de a-i limita puterile duce automat la solidarizarea membrilor săi "în jurul partidului", cum s-a întâmplat în criza din vara lui 2012, care a impus USL-ul (PSD+PNL+PC) drept forța politică absolut dominantă a țării. Dacă România nu ar fi avut o serie de obligații ca membră a UE și a NATO, ea și-ar fi aservit totul: instituțiile juridice, președinția, instituțiile administrative "împărțite" electoral etc. Dacă România ar fi fost o insulă, partidul unic și-ar fi aruncat masca și ar fi apărut cu toate componentele sale. Depinzând economic de Occident, România trebuie să păstreze însă aparențele democratice, separația puterilor și libertatea individuală, stabilitatea și predictibilitatea legislativă. Politicienii adunați în PSD au realizat această situație, acceptând - spre deosebire de partenerii lor liberali - coabitarea și (fie și de formă) regulile europene ale jocului. Congresul PSD-ului a fost, de aceea, o confirmare a maturizării generației "cârlanilor", care au demonstrat că și-au însușit perfect lecția antecesorilor. "Organizarea impecabilă" - prin care solemnitatea protocolară a comunismului de odinioară s-a unit cu "sclipiciul" hollywoodian - era previzibilă, rezultatul - după câștigarea alegerilor - fiind inevitabil. Congresul PSD a fost, aparent cel puțin, o manifestare previzibilă de consacrare a actualului lider, Victor Ponta.
La comuniști, într-adevăr, nimic nu era improvizat. Același lucru se poate spune și despre Congresul PSD. Mai întâi, prin reunirea tuturor liderilor din trecut (Iliescu, Gherman, Năstase, Geoană), dar și a diverselor "aripi" care s-au desprins și au revenit la matcă (exemplul recent fiind UNPR-ul), s-a urmărit afirmarea "unității de monolit" ce încheagă partidul, indiferent de împrejurările contradictorii pe care le traversează. Apoi, prin transformarea "martirului" Adrian Năstase într-un reper moral, s-a căutat transmiterea semnalului că partidul nu-și abandonează niciodată fiii în fața agresiunilor externe. Atitudinea PSD-ului față de penalul Adrian Năstase este exemplificatoare pentru perspectiva sa asupra independenței Justiției. În al treilea rând, arătând nu numai unitatea în continuitate, ci și solidaritatea în jurul liderului, PSD-ul a vrut să demonstreze aliaților (din PNL și PC) unde se află lidership-ul în USL, ce forță impune direcția în politica actualei puteri. În ciuda declarațiilor de armonie în diversitate, PNL-ul trebuie să accepte dominația PSD-istă, chiar cu prețul ștergerii, tot mai accentuate, a propriei identități. Arătând cât de solidar este cu "echipa sa", V. Ponta a vrut să-i sugereze lui C. Antonescu, liderul liberal, cine "face jocurile" în USL.
Congresul PSD a fost, în ultimă instanță, o consacrare a lui Victor Ponta ca lider absolut. Pactul cu T. Băsescu îi asigură, în plus, stabilitatea funcției administrative. Înțelegerea cu "baronii" partidului, inclusiv pe problema "regionalizării", îi conferă siguranța susținerii lor. Ponta trebuie însă, la rându-i, să le satisfacă pretențiile deloc minore. Ca pe vremuri, PSD-ul i-a pregătit un succesor, în cel mai apropiat colaborator, președintele executiv, Liviu Dragnea.