CĂTĂLIN MANOLE - "Nu am întors spatele Bucureștiului, ci m-am întors cu fața către munți"

Bogdana Tihon Buliga
- Ancheta noastră continuă, cu un invitat special: colegul nostru Cătălin Manole, un spirit călător și căutător, care a părăsit Bucureștiul pentru un sat din munți. Ce l-a apucat, încercăm să aflăm în continuare -

Spectator la facerea lumii

- Cătălin, când toată lumea migrează spre Ca­pitală, sub pretextul că "aici se trag sforile", tu i-ai întors politicos spatele și te-ai stabilit într-un sat din Țara Hațegului. De ce?

- Dacă îmi dai voie, o să îți răspund cu o altă în­trebare. Ce ai prefera? Să te trezești în fiecare di­mi­nea­ță, într-un apartament din cartierul Crângași și să îți bei cafeaua privind blocul de vizavi, pe care scrie cu litere de-o șchioapă "Moarte calicului Cipilic", să asculți la ne­sfârșit zdrăngănitul tramvaiului de pe Calea Giulești și să miroși eșapamentele scumpe ale multi­na­țio­na­liștilor grăbiți spre birou, sau să te trezești într-o căsuță de o sută de ani și să începi ziua cu o ru­găciune, pentru că în timp ce vezi culmile înzăpezite ale Rete­zatului, în jurul tău sunt milioane de fluturi, cerul e plin de cân­te­cul păsărilor nevăzute și undeva, pe dealul din curtea ta, merg agale către izvor cerbii? Mie mi-a fost foarte ușor să aleg. Și nu am ales să întorc spatele Bucu­reș­tiului, ci să mă îndrept cu fața către munți, pentru că nu mi-a plăcut să trăiesc niciodată în opoziție, ci în acord cu ceea ce vreau. În studenție, și chiar și câțiva ani mai târziu, Bucureștiul a fost un loc minunat, dar în ultimul timp, pentru mine a devenit un oraș care îți ia mai mult decât îți dă. Așa că am hotărât să ră­mâ­nem pri­eteni, dar de la distanță. Acum sunt într-un loc fan­tastic, oriunde ai privi, vezi viața pulsând, o fru­mu­sețe curată și nesfârșită te invadează odată cu mirosul de cimbrișor, iar pe Dumnezeu îl simt atât de aproape, în­cât și iarba pe care o calci te smerește. Când ajungi să trăiești în mijlocul unei asemenea minunății, lucru­rile capătă altă valoare, "sforile" sunt insignifiante, ce e important e în altă parte.

- Cum e acolo? Cum arată o zi din viața ta?

- Părinții și o bună parte dintre prieteni au fost în­grijorați de mutarea mea la țară. Am înțeles neliniștea lor, pentru că satul românesc încă mai poartă imaginea aceea de fundătură la capătul lumii, cu praf, purici și noroaie, în care eventual te retragi la pensie, așteptând, un pic senil, să îți vină rândul să miroși florile la rădă­cină. Numai că lucrurile s-au schimbat. Prozaic vor­bind, am toate condițiile de la oraș, începând cu asfaltul din fața porții și până la internet wireless de mare vi­teză, deși e un sătuc pierdut la poalele Munților Poiana Ruscă. Când eram copil, mi-aduc aminte că făceam o zi și o noapte până în satul bunicilor mei și schimbam trei trenuri. Era o adevărată aventură. Acum, mă urc în mașină și cât fac până la București, tot atâta fac și până la Viena. În rest, aici o zi depinde foarte mult de ano­timp. A venit, în sfârșit, primăvara și vremea s-a în­căl­zit. Dorm cu gea­murile deschise și dimineața mă tre­zește mirosul salcâmilor și cântecul pă­sărilor. Îmi beau cafeaua pe trep­tele casei sau pe malul râului din apro­­piere și în fiecare dimineață sunt spectator la fa­cerea lumii, pentru că zorii în­roșesc munții, norii se ridică în­cet și în­volburat, cețurile se risi­pesc dea­supra pădu­rilor de meste­ceni. Parcă atunci se desprinde cerul de pământ. Zilele astea e momentul să pregătesc gră­dina, așa că m-am ocupat destul de mult de ea. Dacă vor răsări toate florile pe care le-am pus, o să am "flori cu casă" nu "o casă cu flori". Inclusiv pentru curte am luat un sac de semințe de fân și le-am semănat în loc de ga­zon. La nouă dimineața fix, pe ceas, când termin eu cu grădina, vine la micul dejun o veveriță care locu­iește într-un nuc, în apropiere. Ne salutăm, ea merge și își ia ce dorește dintre alune, semințe și mere pe care i le pre­gătesc. Are trei pui și e foarte fericită cu ce pri­mește de la mine, așa cred. Și când pleacă ea, pornesc și eu o tură cu bicicleta. Am o bicicletă veche, zici că e din al doi­lea război mondial, dar îmi place foarte mult, sea­mănă cu cea a bunicului meu. Și merg, de obicei, într-o plimbare până la biserica din Densuș și îna­poi. La ora aia, soarele încălzește roua și toate câmpurile miros a ierburi și a fân umed și iau în piept toate miro­surile astea de paradis. Mă întorc acasă și până seara scriu. Și dacă am măcar o pagină de care să fiu mul­țumit, merg să beau o țuică cu vecinul Băiuț. Vecinul Băiuț era în ti­nerețe cel mai puternic om din sat, ridica într-o sin­­­gură mână un cauciuc de tractor de șase ori și, în plus, e mare fan Humphrey Bogart.

"Reporter d'amour"

- Schimbarea asta ți-a influențat în vreun fel și condeiul? Totuși, ești un reporter înveterat, iar me­seria asta e flămândă după forfotă, după senza­țional, după oameni...

- Nu știu dacă mi-a influențat scri­sul. Cititorii re­vistei ar putea să spună cel mai bine. Eu însă sunt mai liniștit, am câș­ti­gat în interiorul meu o zonă de pa­ce, care simt că se hrănește din acest loc, și mie nu mi se pare puțin lucru, având în vedere lumea și ritmul în care trăim astăzi. Ca reporter... M-a întrebat odată un jurnalist fran­cez dacă sunt "grand reporter". Francezii îi numesc așa pe cei ce scriau sau scriu de pe front, din zonele de conflict, acolo unde îți riști viața în fiecare oră, în special așa numiții "re­porters de guerre". I-am spus că eu nu sunt grand re­porter, nu sunt "reporter de răz­boi". Mă consider mai degrabă un "re­porter d'amour", linia întâi a frontului meu poate să fie ori­unde se află iubire. Iubirea poate să fie câteodată un câmp de luptă mai greu de descifrat și mult mai nuan­țat decât cel în care cad obuzele. Printr-o fe­ricită coin­cidență, și Ța­ra Ha­țe­gului pare așa, un tărâm din inima Româ­niei, cumva în­tre lumi. Găsesc aici oameni, locuri și su­biecte, cât să scriu zece vieți, așa că nu îmi lipsește chiar nimic.

- Sunt viețile oamenilor de la țară mai palpitante decât ale celor de la oraș? Dacă stai pitit în birtul din sat, mai auzi întâmplări din acelea fabuloase, ca pe vremuri?

- În primul rând, viețile lor mi se par mai curate și mai pline de sens. Ei mun­cesc enorm și, de multe ori, munca este foarte grea, cu vite multe, cu oi, cu pă­mânturi pe care le muncesc de di­mi­neață până seara. Și cu toate astea, nu i-am auzit să se plângă, iar la biserică vin duminica cu fețe luminoase, îmbră­cați frumos și stau smeriți cu câte o lumânare în mână sau cântă cu o fericire pe care e greu să o înțelegi. Mă simt foar­te mic în fața lor, mi se pare că au o forță și o putere interioară la care noi, orășenii, nici nu visăm. Un lucrător cu ziua care muncește să aibă bani de pâine pentru el, soția și copilul său, mi-a zis într-o zi că el nu are nimic al lui și de-aia tot ce văd eu în jur, de la Re­tezat până în Parâng și mai departe, îi aparține. Și dacă Dumnezeu i-ar lua și familia, ar sta pe o grămadă de mo­loz și și-ar scărpina rănile cu un ciob, așa cum a făcut și Iov când a pierdut tot, dar i-ar rămâne credința lui și pe-aia nimeni nu i-o poate lua. Când îți spune asta un om care abia supraviețuiește de la o zi la alta și ți-o spune liniștit, fără mândrie și fără emfază, îți vine să intri în pământ de rușine, că ți-ai dorit vreodată iPhone.

"Deschid ochii și când văd Retezatul mă simt cu adevărat acasă"

- Poți să scrii oriunde? N-ai nevoie de un spațiu creat în timp, familiar, un loc doar al tău?

- Când scriu, e ca și cum aș face dra­goste: am nevoie de intimitate. Am nevoie de un spațiu al meu, ca să pot să-mi depășesc pudoarea din fața foii al­be. Pen­tru mine, scrisul are ceva ri­tua­lic în el, trebuie să mă apuc atunci când simt că interior sunt pregătit pen­tru mo­men­tul acela. Din cauza asta, scriu și destul de greu. Câteodată, beau doi litri de cafea și tot aștept să apară acel moment magic în care să scriu pri­mul cu­vânt. Am nevoie de liniște to­tală și mai ales de ordine. Dacă nu e ordine și masa nu e doar cu fo­ile mele, am im­presia că gân­du­rile iau cumva forma lucrurilor din ca­meră, că se încâlcesc și își schimbă locul, pen­tru a ră­mâne în aceeași dezordine care e și în jurul meu. Ori­cum, există un mecanism interior și, când știu că am de scris un text, chiar dacă durează trei zile până mă apuc de el, simt că o parte a ca­pului meu deja lu­crea­ză la el. E un soi de perioadă de gestație, pe care nu am cum să o ocolesc. În redac­ție, chiar glumeam pe te­ma asta și, când terminam do­cu­men­tarea pe teren și urma să scri­em acasă, ne salutam la despărțire cu "Îți doresc naștere ușoară!".

- După ce ai trăit, ca student, la Paris, apoi în Bucu­rești, poți spune acum că sufletul tău și-a găsit, în sfârșit, casa?

- Bucureștiul a fost un acasă pro­vizoriu, fără de care nu se pu­tea. Parisul este un acasă intelec­tu­al, este o patrie intelectuală, în ca­re mă întorc cel puțin o dată pe an și mă simt extraor­di­nar. În rest, citesc în con­ti­nuare "Le Monde" și "Li­bération" și în sat, la Mes­tea­căn. Da. Cred că mi-am gă­sit un acasă în Țara Ha­țe­gu­lui. În primul rând, pentru că Ardealul bunicilor mei din partea tatălui m-a tras mai tare decât sudul buni­ci­lor din partea mamei. Nu știu dacă această ruptură nord-sud se va rezolva acum, dar simt că rădăcinile de aici îmi dau o sevă vitală. Sunt aproape de mormântul pă­rintelui Arsenie Boca de la Prislop, la doi pași de ce­tățile dacice din Munții Șureanu și merg mereu cu bicicleta la Răchi­to­va, unde sunt rui­ne­le primei cetăți făcute de familia Cîn­deștilor. Și când deschid ochii dimineața și văd Rete­zatul, mă simt cu adevărat acasă. Primesc atâta fericire și mă bucur, pentru că nu am făcut nimic să o merit. Nu asta în­seam­nă acasă, acel loc unde primești iubire necon­di­ționat?

- O ultimă întrebare: în care "acasă" ai săr­bă­torit Paștele anul acesta?

- Paștele l-am împărțit între cele două familii ale mele: prima parte, împreună cu redacția "Formulei AS", și cea de-a doua parte, împreună cu părinții mei. Sper că am reușit să le dau tuturor măcar jumătate din bunătatea pe care mi-o dau ei mie. A fost o sărbătoare plină și i-am mulțumit, în primul rând, "Sărbătoritului" pentru toate darurile astea. Ziditorul trebuie cinstit îna­intea zidirii.