Iisus, cel de fiecare zi
În dimineața aceea de martie 1952, când Iuliana lui Beldean s-a pornit pe uliță, din poartă în poartă, să le spună oamenilor că s-a prăpădit Maștei, satul întreg s-a înnegurat. Murise omul pe care moartea părea să-l fi uitat pentru totdeauna acolo, printre ei. Murise Maștei cel singuratic, cel mai bătrân om din Osoi și poate din lume! Nori negri, ca baticurile văduvelor, s-au abătut dinspre Cluj, grăbiți la priveghi de clopotele bisericuței de lemn . "S-o prăpădit bietu' ce Maștei!". "S-o prăpădit bietu' ce Maștei...". Îngânată de zarva copiilor, vestea i-a scos pe toți oamenii din cătun la porțile caselor. Nici n-a ajuns bine dintr-un capăt în celălalt al satului, că s-a pus pe o ploaie grea, apăsătoare, ca-n zilele în care, găsindu-l pe Maștei întins pe un pat de fân în șura lor, oamenii din sat dădeau fuga în șpaiț, să-i aducă ceva de mâncare. "Iar avem musafiri! Hai să punem un păhărel de țuică și un dărab de mâncare pentru bietul om!".
De când era lumea lume, generație după generație, oamenii din Osoi au avut grijă de Maștei ca de propriii lor bunici. "Omul nimărui", veneticul ajuns în sat pe când niciunul dintre cei în viață nu se născuse măcar, bătrânul Maștei, omul de care moartea uitase, devenise unul de-ai lor. Nu era familie care să nu-l fi găzduit, o noapte măcar, pe prispa casei, nu era familie care să nu-și fi rupt, cu toată foametea anilor de sărăcie și de război, un dărab de mămăligă și o ceapă, ca să le împartă cu Maștei. Pentru oamenii cu frica lui Dumnezeu, bătrânul Maștei fusese, mereu și mereu, repetat ca-ntr-o mătanie, Iisus-ul în chip de sărac care le călca pragul pentru un loc unde să pună capul în nopțile ploioase, flămândul care are nevoie de o prescură cât de mică de mâncare, însetatul căruia creștinește se face să-i ieși în întâmpinare cu o ulcică de apă, beteagul pe care scrie la Scripturi să-l speli și să-l oblojești.
O viață de pustnic
Maștei nu cunoscuse nici banul, nici confortul. Și nici nu punea seamă pe lucrurile astea. A trăit toată viața ca un pustnic, mulțumindu-se cu puținul ce le prisosea celorlalți, atent, mereu, să nu fie corvoadă pentru nimeni. A refuzat tot timpul să doarmă în vreo cămeruță, într-un pat, "ca oamenii". Vara se culca pe unde apuca, sub cerul liber, când bătea o ploicică, se ascundea pe sub un pom, într-un pridvor sau într-o șură, iar iernile își găsea loc în vreun fânaț mai ferit sau în poieți, lângă animalele țăranilor din sat. "Se învelea cu o bundă, de era frig, iar ca să-și pună sub cap nu cerea altceva decât o bucată de lemn!", și-l amintește badea Simion Găvruș, privind spre poiata din curtea sa, în care bătrânul a dormit de atâtea ori... Oțelit de traiul greu, Maștei avea o forță ieșită din comun. "Era un om zdravăn, cum n-ai mai pomenit. Așa, cât io cu Delu, încă mai bine, apoi înalt și gros", îmi explică badea Găvruș, arătând spre Alexandru Duma, un vecin bine legat, în puterea vârstei. Bătrânii de azi și-l amintesc și acum pe Maștei cărând, la peste 100 de ani, corni grei de lemn dintr-o pădure aflată peste câteva dealuri de sat, la peste 4 kilometri distanță!
Îi plăcea mult să meargă la pădure lui Maștei! Acolo era "în legea lui", hălăduind ziua întreagă printre arbori și tufe, apoi pe pajiști și prin livezi, prin poienițe, singur cu gândurile sale, scrutând orizontul cu ochii aceia întunecați, al căror mister nimeni nu a reușit să-l deslușească... Când se apropia toamna, Maștei nu se dădea pe-o lume! Se afunda din nou în pădure, în căutarea lemnelor de foc. Făcea grămezi mari, "ca bodiul de fân", pe care le lua la spinare și le aducea, cu pasul său mare, repezit, familiilor din sat. Stătea numai cât să-și tragă sufletul și să-și ia "premânda", mâncarea cu care îl așteptau sătenii, apoi o lua din nou din loc, singur, doar el cu gândurile sale. Până în ultimii ani ai vieții, când vârsta i-a mai înmuiat puterea, muncise pentru fiecare îmbucătură de pâine pe care i-au dat-o oamenii și pentru fiecare petec de fân pe care s-a întins prin bătăturile Osoiului. Indiferent la ce muncă se înhăma, răsplata pe care o cerea era aceeași: un dărab de mămăligă și ce-o mai fi pe lângă ea.
Era un om liber. Un singuratic care își luase lumea în cap la 40 și ceva de ani, când a plecat din Valea Loznei. Din sat în sat, a ajuns până în Osoi. Un colț de rai ascuns între dealuri pline de livezi, despărțite de firicele de apă, în care oile se bălăcesc cât e ziua de lungă. Aici, la Osoi, a dat peste oameni primitori, care nu l-au luat în râs pentru că nu era însurat și nici nu l-au batjocorit că nu-și ridicase barem o căsuță până la vârsta sa. Nimeni nu l-a judecat și nimeni nu a stat să-l descoasă ce anume l-a mânat să se ascundă de lume, într-un capăt de țară precum Osoiul. "Cine știe ce-o fi pătimit bietu' de Maștei și ce păcate grele duce în suflet?". Lumea a înțeles că Maștei ducea cu el vreun mare blestem sau vreun necaz greu și l-a lăsat cu ale lui. Așa a trăit omul, în bună pace, în Osoi, peste 100 de ani...
De-un leat cu brazii
De la o vreme, imediat după Al Doilea Război Mondial, se dusese vestea că Maștei ar fi cel mai bătrân om din țară sau chiar din lume. Dar țăranii din Osoi nu puseseră prea mult seamă pe asta, aveau ei alte griji. Pentru ei, Maștei avea, cum avusese și pentru părinții lor, "ca la 100 de ani". Nimeni nu-l cunoscuse altfel decât bătrân! Odată, însă, într-un an, își amintesc cei mai în vârstă dintre locuitori, s-a făcut un fel de festivitate în curtea școlii din comună, la Ciubăncuța, iar învățătorul și alți oameni de vază din sat l-au adus pe Maștei în fața copiilor și le-au zis că om mai bătrân ca el nu s-o mai pomenit cât îi lumea de largă. Atunci, copiii i-au cântat bătrânului Maștei "Mulți ani trăiască!", i-au cântat cu glas tare, cum îi rugase învățătorul cu o zi înainte de serbare. Arăta bătrân de tot Maștei din Osoi, cu riduri arse de soare și înăsprite de vânt, dar părul tot nu-i era cu totul alb, iar de mișcat, se mișca precum un holtei. Nu mai auzea aproape deloc, dar avea o privire de foc, atentă după orice mișcare, îndărătul ochilor aceia negri și misterioși, mi-l descrie badea Simion. N-a mai trecut mult, iar doctori mari de la oraș au început să vină să-l cerceteze pe bătrân. Asta le-a dat de bănuit țăranilor că, într-adevăr, era ceva ieșit din comun cu Maștei al lor. Nu mai departe de 3 zile înainte să moară, domnii de la oraș veniseră din nou. Au zis că vor să-l tragă în chip, iar femeile din sat l-au spălat și l-au aranjat, i-au pus cămașă nealcoșă, de costum popular, să nu se facă Osoiul de mândra minune, când or veni să-l pozeze pe Maștei. Au ales și un loc frumos pentru poză, în spatele unei case din josul comunei, între niște brazi falnici, de-un leat cu moșul. "Maștei era bine, că doar mama l-o dus la pozat. Nu avea niciun bai, se miraseră și domnii ceia cum se poate ca un om de etatea sa să arate așa bine... Și, numa' bine, după 3 zile, Maștei nu mai era!", își amintește Maria Szabo. Moartea îl uitase printre coclaurile înverzite ale Osoiului, în cel mai îndepărtat cotlon din Raionul Dej de odinioară, dar, de cum a devenit "cineva" bietu' Maștei, de cum a fost căutat de domnii cei mari de la București, uite că și-a amintit și moartea de el... La asta se gândeau bătrânii satului, în dimineața ploioasă de 16 martie 1952. Între timp, câțiva țărani mai vrednici se apucaseră deja să pună mână de la mână ca să-i facă lui Maștei o îngropăciune creștinească și o slujbă de pomenire, așa cum se cădea pentru unul de-ai lor.
1952 minus 1804
De cum a aflat satul despre moartea lui Maștei, Iuliana Beldean s-a pus pe drumuri, să rezolve cu actele de "comândare" pentru Pop Maftei, cum apărea în scripte Maștei din Osoi. S-a dus la Ciubăncuța, în comună, la Sfatul Popular, în vreme ce câțiva din sat au fugit tocmai la Valea Loznei, în Raionul Jibou, acolo unde se născuse Maștei. Mare lucru n-au aflat. Pe vremea aceea, actele nu rămâneau prin arhive mai mult de 100 de ani, așa că nici urmă a certificatului de naștere al lui Maftei Pop, care se născuse, pare-se, hăpt, pe la 1800 și nu mai dăduse prin satul natal poate și de 100 de ani... Ce au aflat osoienii în Lozna confirma, însă, interesul cercetătorilor de la București, care îl tot căutaseră pe Maștei în zilele din urmă: Mașteiul lor se trăgea dintr-o familie de "nemuritori"; mama sa ar fi trăit către 110 ani, iar sora lui, și ea, peste 100! Țăranii au pus cap la cap tot ce-au putut afla și s-au întors la Sfatul Popular din Ciubăncuța. Au stat cu toții și s-au gândit ce le spunea, pe vremuri, Maștei, când îl iscodeau cam pe când s-a născut. Medicul de la "Dispenzar", care îl consultase la un moment dat, a găsit o fișă pe care notase că pacientul Maftei Pop se născuse la 1804! Asta îi zisese Maștei, pe când era în deplinătatea sănătății sale mintale, așa scrisese și el acolo. Așa știa și săteanca Iuliana Beldean.
N-au mai stat la parlamentări: secretarul comunei și-a înmuiat penița în călimara cu cerneală neagră și, cu acribie funcționărească, s-a pus să completeze Actul de Moarte nr. 8/1952. NUMELE: POP, PRENUMELE: MAFTEI, DATA MORȚII: Anul 1952, Luna Martie, Ziua 15, Ora 20. A AVUT MIJLOACE DE EXISTENȚĂ: A fost întreținut de alte persoane. PROFESIA: muncitor ziler. A lăsat necompletate numele părinților lui Maștei, anul, luna și ziua nașterii sale. A trecut-o pe Iuliana Beldean drept martor, apoi, la secțiunea "Declarație specială", a notat că "fiind înaintat în vârstă, nu i se pot identifica toate datele. S-au completat după declarațiile martorului când era în viață". La final, a mai înmuiat o dată penița în călimară și, de față cu toată lumea din biroul Sfatului, a trecut la casetele care îi dăduseră cele mai mari bătăi de cap. UNDE A MURIT: acasă. "Acasă" - toți au fost de acord că așa se cuvine să scrie în certificat, pentru că Maștei era peste tot "acasă" în Osoi. Apoi, pe un colț de ziar "de la Centru", secretarul a mai făcut o dată calculul: 1952 minus 1804. VÂRSTA: 148 de ani. A scris egal, fără îngroșări și fără evidențieri, ca și cum faptul că Maștei din Osoi trăise 148 de ani era cel mai normal lucru din lumea asta. A suflat peste foaie, să se usuce bine cerneala, apoi a pus catastiful în dulapul greu de fier, a tras lacătul peste și și-a luat rămas bun de la țăranii din Osoi, zicând și el un "Dumnezo bunul să-l ierte pe bietu' ce Maștei!".
Omul și istoria
148 de ani! Destinul a făcut ca un om obișnuit, fără școală, născut la Valea Loznei, care și-a făcut veacul, la propriu și la figurat, în cătunul Osoi din Regiunea Cluj, să fie contemporan cu întreaga istorie modernă a României. La 1804, când s-a născut Maștei, ecourile și emoția martirajului lui Horea, Cloșca și Crișan erau încă vii în Ardeal: se petrecuseră cu doar 20 de ani înainte! În 1848, febra revoluționară a lui Avram Iancu l-a prins pe Maștei în Osoi deja, după mărturiile sătenilor. Era bărbat în putere, cu 20 de ani mai în vârstă decât Avram Iancu, și trăia lucrând pe la casele oamenilor, în schimbul câte unui blid de mâncare. Primul Război Mondial și, imediat după aceea, Unirea de la 1918 l-au găsit pe moș Maștei trecut bine de 100 de ani. Dar anii au curs pentru el cum trec, parcă, zilele pentru alții, și așa a trăit și vremea celui de-al Doilea Război Mondial, și venirea comunismului... Maștei n-o fi pus prea mult seama pe istorie. Istoria, însă, s-a încăpățânat să nu uite de bătrân. La mai bine de 60 de ani de la moartea sa, o lucrare despre "Biologia vârstelor", semnată de ilustrul profesor academician I. C. Parhon, apărută la scurt timp după decesul lui Maftei Pop, a ieșit la iveală, după ce fusese pe nedrept ignorată atâta amar de vreme.
"Nu mi-a venit să cred când, la începutul acestui an, am fost sunat și rugat să verific dacă e adevărat că prin '52-'53 ar fi murit în Osoi un om despre care savantul I. C. Parhon scrisese că ar fi trăit 140 de ani", își amintește Lazăr Mureșan, secretarul primăriei Ciubăncuța, din care face parte cătunul Osoi. A mers într-o fugă la Arhivă și, când colo - ce să vezi? - surpriza avea să fie și mai mare: 148 de ani! Asta scria, negru pe alb, pe certificatul de deces al lui Maftei Pop. A cerut verificarea la Arhivele de la Cluj, acolo unde se păstrează o copie a actelor de la Ciubăncuța, și nu era nici o greșeală. Maștei, bătrânul despre care aveau să-și amintească toți osoienii mai în vârstă când au fost întrebați, fusese înregistrat ca trăind 148 de ani. Un caz uimitor de longevitate, care făcuse ceva vâlvă înainte de moartea lui Maftei Pop, de vreme ce atrăsese atenția unor somități precum Ana Aslan și I. C. Parhon, a fost ignorat în România vreme de mai bine de jumătate de secol. Asta cu atât mai mult cu cât cercetări mai riguroase realizate la momentul respectiv, ar fi putut certifica fără putință de contestare că Maftei Pop a fost cel mai longeviv om care a trăit vreodată pe fața Pământului. Există discuții legate de un chinez care ar fi trăit peste 250 de ani, însă recordul "omologat" al longevității îl deține, cu 122 de ani, franțuzoaica Jeanne Calment (1875-1997). După toate probabilitățile, Maftei Pop a trăit cu mult mai mult de 122 de ani...
Oricum, însemnările savantului I. C. Parhon vin să întărească povestea extraordinară a "nemuritorului" din Osoi. În capitolul IV al cărții sale "Biologia vârstelor. Cercetări clinice și experimentale", Parhon se arată impresionat de observațiile făcute de specialiști pe vremea când trăia Maftei Pop. "Ca putere era tânăr și era privit ca un fenomen. Avea o forță musculară puțin obișnuită. A lucrat la mașina de treierat, mașină primitivă, pe care o învârtea cu mâna. Cu o mână trăgea cei doi bivoli puși la jug. Ducea din pădure trei grinzi, în spinare, de la 2-3 kilometri depărtare, peste dealuri, până la 100 de ani. La 120 de ani, încă putea purta câte un lemn de 10-12 metri, de la 2-3 kilometri. Impresionează relieful muscular pe tot corpul: pectoralii, intercostalii, drepții abdominali, cu fibrele aparente. Puls 92 pe minut, radiala nu este îngroșată, tensiunea arterială 160 cu 80", scrie, uimit, I. C. Parhon.
Secretele longevității: țuica și mălaiul
"Adevărul e că pe vremuri, aici, la noi, în Osoi, s-a trăit sănătos. Numai câtă pădure și câtă livadă avem noi aici, că vara, nici nu se mai văd casele de pruni!", povestește entuziasmat Alexandru Duma, un tânăr fermier îndrăgostit de satul copilăriei sale. "Bunicul îmi povestea că dimineața, când dormea la noi în șură, îi ducea lui Maștei de mâncare o bucată de mălai, că așa era pe atunci, și un pahar de țuică, să-l țină până găta buna prânzul. În rest, oamenii mâncau pe atunci foarte simplu: un silvoiz făcut din prune fără zahăr și poame uscate, grăunțe fierte și lapte. Maștei avea o ulcică de lut, cam la un litru și jumătate, umbla cu ea legată la brâu. Cum trecea prin sat, oamenii îl opreau și îi mai turnau niște lapte acru. Mâncarea simplă și sănătoasă l-a ținut atâta vreme în viață pe moș Maștei", crede Alexandru Duma. "Și păhărelul acela de țuică bună, de la bunicul, Dumnezo să-l ierte".
Suntem pe un delușor, în grădina cu pruni "a lui Onuț". Aici l-au îngropat oamenii pe Maștei, lângă mormântul căuaciului din sat. "Așa era obiceiul pe vremuri, să îngropi morții în curtea casei, și atunci, una dintre familiile la care Maștei a stat mai mult în ultimii ani de viață și cu care s-a avut mai bine, a ținut să îl îngroape în grădina casei, ca pe unul de-ai lor", îmi povestește Ducu Duma. Maștei a murit chiar în curtea casei în care trăia Maria Szabo. Lelea Maria era o copiliță de școală pe atunci, dar își amintește la perfecție pregătelile familiei. "Tot satul a venit la înmormântare, cu mic, cu mare, unul nu a lipsit", spune lelea Maria, în vreme ce îmi arată movilița de pământ sub care l-au îngropat pe Maștei. I-au pus o cruce de lemn, cum se punea pe vremea aceea, pe care au înlocuit-o cu una de fier, mai puternică decât timpul. "Să știți că oamenii nu l-au uitat nici acum pe Maștei. Plătesc an de an pentru ca el să fie pomenit duminica în biserică, atunci când se pomenesc cei plecați la Domnul. Cum îi și viața asta! Cine s-o gândit că a mai veni careva, vreodată, să întrebe de bietu' ce Maștei? Să-l hodinească Dumnezo, că a dus o viață grea, ba pe la noi, ba pe la alții, în chin și în sărăcie", se închină lelea Maria, în fața mormântului lui Maștei, pe care primăvara îl împodobește cu iarbă verde și crudă.
Fotografii de ANDREI CHERAN