Fantomele din arhivele KGB

Natasa Galche
- Ideea că sufletele celor morți pot rămâne printre cei vii ca spirite fără trup a apărut din cele mai vechi timpuri. Basm sau realitate? Încă din veacul al XIX-lea, savanții ruși s-au străduit să dezlege acest mister. De fiecare dată, descoperirile lor au fost tăinuite, iar soarta celor ce au încercat să afle adevărul, pecetluită definitiv -

Tărâmul dintre viață și moarte

În inima Moscovei, nu departe de Piața Roșie, se înal­ță una dintre cele mai frumoase, dar poate și cele mai enigmatice clădiri ale capitalei ruse - cea a Insti­tu­tului de Asistență Medicală de Urgență din Moscova. În urmă cu două veacuri, în 1803, contele Nikolai Șere­metiev construia acest palat la rugămintea iubitei sale soții, actrița Praskovia Jem­ciugova. Frumoasa artistă vi­sase într-o noapte că aici, în centrul străvechi al Ța­ra­tului Rus, trebuie să ridice un adăpost pentru năpăs­tuiții sorții, pentru oamenii obidiți, pentru invalizi, bă­trâni și pribegi. Din păcate, contesa Jemciugova nu a apucat niciodată să vadă palatul, căci a murit în chi­nurile facerii. Înnebunit de durerea pierderii soției, cât și a fiului abia născut, con­tele Șeremetiev s-a sinucis la scurt timp după finalizarea mărețului proiect. Clă­direa, care a devenit într-adevăr un cen­tru de caritate pentru oamenii fără adă­post, a fost numită "monumentul dra­gostei și al suferinței umane". Către azi­lul Șere­me­tievski se târau din toate colțurile Moscovei cei mai ne­fericiți și mai schilodiți oameni. Aici erau aduși mu­ribunzii, dar și victimele unor acci­den­te cumplite, ca și sinucigașii care scăpaseră ca prin minune cu viață. Cât de multă durere și suferință au văzut aceste ziduri în două sute de ani, cât de mulți oameni și-au dat aici ultima su­flare! Mulți dintre ei, hoinari în timpul vieții, nu și-au găsit liniștea nici după trecerea lor pe celălalt tărâm. Căci, se spune că sufletele lor rătăcesc între cele două lumi, cel al morții și cel al vieții, bântuind vechiul palat al con­telui Șeremetiev.
Azilul Șeremetievski, azi Institutul de Asistență Me­dicală de Urgență, fondat în 1923, poartă numele re­numitului chirurg rus "Nicolai Sklifosovskii". În pre­zent, este atât cel mai important centru medical de ur­gență din Rusia, cât și cel mai dotat institut național pentru studierea afecțiunilor grave. Până și cercetătorii institutului vorbesc despre faptul că imobilul continuă să fie locuit de umbrele năpăstuiților de odinioară. "De nenumărate ori, am avut senzația că sunt îndeaproape urmărită, că în spatele meu se află cineva. În timpul nopții, din subsoluri se aud gemete, strigăte de durere. De multe ori, am auzit clar sunetul pașilor pe co­ri­doarele pustii" - povestea în 1990, pentru o revistă de parapsihologie, Liudmila Baranova, cercetător al insti­tutului.
Deși era medic neurochirurg, Liudmila Baranova studiase ani la rând fenomenul fantomelor. Asta, până când scrupuloșii agenți KGB au fost informați cu privire la activitatea savantei și studiile sale au fost cu desăvârșire interzise, sub amenințarea cu închisoarea. Toate datele, fotografiile, mărturiile pe care le adunase în ani au fost îndosariate și însemnate cu ștampila "Se­cret". Nici până astăzi, când multe din dosarele arhivei KGB au fost desecretizate, Liudmila Baranova nu a reușit să-și obțină dosarele confiscate, care conțineau informații și dovezi ce atestau existența fantomelor.
Pasiunea cercetătoarei pentru fenomenele para­normale o moș­te­nise de la tatăl ei care, în anii '50, era recunoscut în Serpuhov, o localitate de lângă Moscova, pentru ședințele sale de spiritism. "Îmi amintesc că vecinii vorbeau despre casa noastră ca despre lăcașul spiritelor celor plecați dintre cei vii. Despre tatăl meu, care era de profesie tot medic, se spunea că era un tămăduitor al sufletelor, pentru că putea să co­munice cu spiritele. Mulți oameni soseau la noi pentru a-i solicita ajutorul. Veneau, mistuiți de dorul rudelor pierdute, veneau nădăjduind să afle că viața de apoi chiar există. Tata nu mi-a permis niciodată să particip la acele ședințe și, în general, nu îndrăznea să deran­jeze spiritele celor trecuți dincolo decât dacă el considera că este absolut necesar. Auzeam mai mult de la vecini ce se petrece în biroul său, care tot timpul avea storurile tra­se. În semiîntuneric, la o masă ro­tundă, se strân­geau par­ti­cipanții care chemau sufletul celui decedat. Oa­menii credeau despre el că este un trimis al Dom­­nului, un interme­diar între cei vii și cei morți. Eram deja medic stagiar, mă măritasem și aveam o fetiță, când tata a renunțat să mai pă­șească peste pragul lumii de dincolo. Ceea ce l-a convins a fost o întâm­plare banală. Fetița mea avea doi ani și, cât timp eram la spi­tal, ea rămânea cu părinții mei. În­tr-una din zile, tata a găsit-o stând în pi­­cioare, pe un scaun, la fereastră, pre­­gătită să sară în gol. Când a în­trebat-o de ce voia să facă așa ceva, Mașa i-a răspuns că în văz­duh, chiar în fața ferestrei, este un unchiaș care o chea­mă, care o îndeamnă să vină că­tre el. Firește că afară nu se zărea nimeni. Atunci, tata a hotărât că nu mai tre­buie sub niciun chip să tulbure liniștea celor ador­miți întru Domnul. Toate aceste experiențe au trezit în mine o curiozitate pe care doar un savant o poate înțe­lege. Ca specialist în studiul bolilor sistemului nervos și al creierului uman, trebuia să studiez, să analizez și poate să descopăr cum se manifesta acest fenomen, dacă spiritele celor morți există, dacă ele se pot con­cretiza în planul real și cum de anumiți oameni, așa-ziși "aleși", pot intra în legătură cu ele. Iar dacă ele nu există, atunci ce sunt aceste apariții? Simple fan­tasme plăsmuite de mintea umană?!"
Tocmai pentru a putea studia aceste fenomene, Liudmila Baranova a depus eforturi uriașe, pentru a intra în echipa de cercetători a Institutului "Sklifo­sovskii". Din întreg teritoriul Rusiei, doar aici se fac cele mai avansate studii asupra sistemului nervos cen­tral, se rea­lizează cele mai complexe operații pe creierul uman. Aici au fost obținute cele mai multe ca­zuri reușite de reanimare. Oa­meni care trecuseră pra­gul lumii de dincolo au fost resuscitați și aduși înapoi, în lumea celor vii. "Pentru mine era locul ideal. Mă aflam practic pe tărâmul dintre viață și moar­te, pe tă­râmul în care su­fletul ră­mâ­ne, timp de câteva mo­men­te, «agățat». Dacă nu pu­team aici descoperi ade­vă­rul despre fantome, atunci unde?!" - spune Liud­mila Ba­ranova.

Reflexiile gândurilor

La mijlocul secolului al XIX-lea, cercetătorul rus Alexandr Aksakov, cunoscut pentru inventarea cuvân­tului "telechinezie" (în parapsihologie, însușirea cuiva de a mișca obiecte fără a le atinge), emitea ipoteza con­form căreia fantomele sunt "oglindiri" ale creierului unui subiect aflat în stare de transă. Aksakov presu­pu­nea că spiritele sunt o reflectare a gândurilor unei per­soane aflate în stare de hipnoză, că ele se pot materia­liza în planul real și chiar capta fotografic. Savantul rus lansa această teorie tulburătoare, în urma studiului a zeci de fotografii în care erau surprinse pe peliculă fotografică "fantome", în timpul unor ședințe de hip­noză sau spiritism. De fapt, după cum susținea cerce­tătorul, aceste "spirite" nu erau decât personaje făurite de mintea umană. Însuși Aksakov fotografia, în 1869, o astfel de "fantomă", în timpul unei ședințe de spiri­tism, condusă de zoologul și scriitorul rus Nikolai Wag­ner. "Spiritul" captat în chip de femeie tânără se afla chiar lângă mediumul care intrase în transă. Ul­terior, analizând fotografia, scriitorul rus a recunoscut că fantoma din imagine era un personaj al unei nuvele pe care o scrisese cu ceva timp în urmă. Femeia din fo­tografie arăta exact așa cum și-o închipuise scriitorul, fiind în mod clar doar o reflexie a imaginației sale. Singurul lucru pe care savantul nu l-a putut explica a fost cum de astfel de plăsmuiri ale minții umane pot prinde contur și pot fi imprimate pe hârtie fotografică.
Pornind de la posibila explicație a cercetătorului, Liudmila Baranova a ajuns la propria sa teorie. În anii de studii, fotografiase zeci de oameni aflați în comă, între viață și moarte. Deși, cu ochiul liber, lângă trupul muribundului nu se mai putea zări nicio ființă umană, totuși, aparatul foto surprindea imagini șocante: siluete translucide ce aveau exact înfățișarea subiectului. Cu alte cuvinte, "spiritul" celui care încă nu decedase se afla lângă trupul său.
"În momentul în care se produce moartea clinică sau când omul se zbate între viață și moarte, se în­tâmplă fenomenul numit ieșire din corp. Această pără­sire a trupului de către spirit este ultima «zvâcnire» a creierului care se stinge, moare, zvâcnire care este dată de ultimele impulsuri electrice. Toate fantomele pe care am reușit să le captez fotografic au apărut din ca­uza stimulării electrice ale unor zone ale creierului, în imediata apropiere a morții. Creierul uman produce în permanență impulsuri electrice, numite unde cere­bra­le, însă cele produse chiar înainte de moartea cli­nică au ca rezultat părăsirea pentru câteva momente a trupului de către spirit. Nu am reușit totuși să-mi explic cum de aceste spirite pot fi captate de către aparatele fotografice, însă nu și de ochiul liber. Și nici nu aș putea să explic cum poate reuși un om să comunice cu aceste suflete. Nu știu dacă clădirea institutului este cu adevărat bântuită de spiritele celor morți în urmă cu secole, însă, cu siguranță, spiritele celor aflați la limita dintre viață și moarte pot fi surprinse".

Vânătorul de vedenii

În anii '70 ai secolului trecut, medicul psihiatru Ghenadi Krohalev, cu ajutorul unui aparat fotografic, a început să capteze pe hârtie viziunile pacienților săi, su­ferinzi de afecțiuni psihice. La aproape jumătate din subiecții fotografiați, pe hârtie au apărut și ima­gi­nile halucinațiilor lor. Dispozitivul folosit era compus din­tr-un aparat foto introdus într-o mască de scu­fun­dări, pentru a crea întuneric total între ochii pa­cien­tului și obiectivul aparatului foto. Omul de știință rus sugera că fotografiile nu sunt nimic altceva decât imagini ale altei realități, care pot pătrunde în creierul persoa­nelor a căror aură energetică este foarte scăzută.
Profesorul Krohalev a fost declarat el însuși bol­nav psihic și închis într-un spital de boli ner­voa­se. În Rusia, realizările sale remarcabile sunt în con­tinuare "se­crete", iar fiica lui, Marina Krohale­va, este convinsă că tatăl său a fost ucis din cauza descoperirii sale. "După doi ani, a fost externat din spitalul de boli psihice. De atunci, îmi spunea me­reu că vrea să-și continue cercetările. Era încă tânăr, avea 57 de ani și încă multe de studiat. Când mi s-a spus că tatăl meu s-a spân­zurat, pur și simplu nu am crezut! Materialele foto­grafice în care erau sur­prinse halucinațiile au dispărut chiar a doua zi după moartea sa. Sunt convinsă că el a fost ucis pentru că a atins un subiect despre care oamenii încă nu trebuie să afle adevărul!"
În singurul jurnal pe care Marina a reușit să îl salveze, stă scris de mâna savantului: "Joi, 4 aprilie 1972. Pacientul Ivanov este cuprins de halucinații cum­plite. Din urletele sale disperate putem ghici ce se pe­trece în mintea lui înfierbântată. Către el se în­dreaptă într-un galop furibund un elan uriaș, înfri­coșător. Groaza pe care i-o provoacă moartea iminentă îi produce o nouă viziune oribilă. Asistenta care deja aplicase dispozitivul peste ochii lui Ivanov apasă pe declanșator o dată, de două ori. După developarea filmului, pe jumătate din cadru se vede limpede silueta elanului în galop, iar pe cealaltă jumătate - un șarpe imens. Pacientul, care deja ieșise din criză, confirmă imaginile de coșmar trăite".
Experimente similare au fost efectuate, complet in­dependent de studiile savantului rus, și de către psi­ho­logul american Jule Eisenbud, autorul cărții "Fo­to­gra­fiile gândurilor - studii asupra unei minți sclipitoare". Direcționând obiectivul camerei foto "Polaroid" către ochii subiectului care trebuia să po­sede și anumite abilități extrasenzoriale, cerce­tă­torul îi cerea să se gândească la un obiect concret sau la o persoană. În 90% dintre cazuri, în fotografii au apărut clar imaginile obiectelor sau ale persoa­nelor la care subiectul se gândise.

Cele mai faimoase fotografii cu fantome

"Fantome! Aproape nimeni nu crede în exis­tența lor, dar ce te faci când, drept dova­dă incon­tes­tabilă a prezenței lor printre noi, ți se prezintă o fotografie în care este surprins un asemenea spirit?! Unele dintre cele mai faimoase fotografii cu fan­tome, analizate de diferiți experți, au fost con­firmate ca fiind autentice", spune Liudmila Baranova.

"Brown Lady"

Cea mai cunoscută fantomă captată pe hârtie fo­to­grafică este aceea denumită "Brown Lady". În sep­tembrie 1936, Hubert Provand, fotograf al revistei bri­ta­nice "Country Life", împreună cu asistentul său, Indre Shira, se aflau la castelul Raynham Hall din Norfolk, Anglia, pentru un fotoreportaj. Conform mărturiei celor doi ziariști, ei se aflau în sala mare când, pe scări, a început încet să coboare către ei silueta translucidă, alburie, a unei femei. Reporterii nu și-au pierdut cumpătul și au realizat câteva cadre cu spectaculoasa apariție.
Conform legendei, "Brown Lady" este fantoma lui Lady Do­ro­thy Townshend, cea de-a doua soție a Lordului Charles Townshend, re­cu­noscut în regiune pentru tem­pe­ramentul său extrem de violent. Se spune că gelosul soț o bănuia pe Lady Dorothy de adulter și că, într-o bună zi, a târât-o prin castel și a în­cu­iat-o într-una din cele mai în­depărtate camere. Acolo ar fi rămas biata femeie până la moartea sa, care s-a petrecut mulți ani mai târziu.

Fantoma mecanicului

Această fotografie misterioasă, realizată în 1919, a fost dată publicității pentru prima dată în 1975, de către Sir Victor Goddard, un ofițer în rezervă al Forțelor Aeriene Britanice. În imagine, alături de escadrila de aviație, se poate vedea limpede chipul unui bărbat ce nu pare dintre cei vii, pe numele său Freddy Jackson, un mecanic de aviație ce fusese ucis accidental, de eli­cea unui avion, cu două zile în urmă. Se spune că ce­remonia de înmormântare avusese loc exact în ziua când fusese realizată fotografia. Membrii escadrilei au recunoscut cu toții chipul mecanicului. S-a lansat ideea conform căreia Jackson nu își conștientizase propria moarte și că participase la fotografia de grup, fără măcar să știe că este de două zile mort.

Năluca din mașină

În 1959, doamna Mabel Chinnery vizita mormân­tul mamei sale, împreună cu soțul ei. După ce trăsese câteva cadre la mormânt, Mabel îl fotografiase și pe so­țul ei, care o aștepta în mașină. După developarea fil­­mului, soții au fost uluiți să des­co­pere că pe ban­cheta din spate a mașinii se vede o fi­gură care semăna perfect cu mama de­cedată a lui Mabel, la mor­mân­tul căreia fuseseră în acea zi. Ex­per­ții care au analizat fotografia au sta­bi­lit că ima­ginea femeii nu este o re­flecție și nici rezultatul unei duble ex­puneri.

Spiritul bunicului

Fotografia a fost dată publicității de către Denise Russell, alături de urmă­toarea declarație: "Femeia din imagine este bunica mea. A locuit singură timp de câțiva ani, după moartea bunicului meu, petrecută în 1984. La vârsta de 94 de ani, când memoria a început să o lase, am hotărât în familie să o in­ter­năm într-un cămin de bătrâni. În fie­care duminică, o vizitam împreună cu mama și sora mea. În acea zi, pe data de 17 august 1997, i-am făcut do­uă fotografii. Una dintre ele este cea pe care v-o trimit. Bărbatul care pare a o veghea pe bunica este cu siguranță bunicul meu. Trimit pentru comparație și o fotografie a bunicului, făcută cu puțin timp înainte de a muri". Dacă bărbatul care se vede în spatele bunicii lui Denise este un simplu trecător, atunci coincidența este fantastică, căci seamănă izbitor cu bunicul real.