Prof. dr. IOAN SABĂU POP - "Statul român a restituit păduri, terenuri agricole și clădiri în valoare de aproximativ 60 de miliarde de euro!"

Ion Longin Popescu
Universitatea "Petru Maior" din Târgu Mureș, avocat, membru al Curții Internaționale de Arbitraj Comercial

Recent, Guvernul Ponta și-a asumat răspun­de­rea pentru Legea Retrocedărilor. Asumată din dorința de a grăbi rezolvarea cazurilor de abuzuri săvârșite de toate guvernările postdecembriste, Guvernul, susținut de Parlament, dorește readucerea în fondul public a peste 120.000 de imobile retrocedate ilegal, în ultimii 20 de ani. Acțiunea este binevenită, mai cu seamă că în fostele țări comuniste nu s-au făcut retrocedări decât în mică măsură și în mod selectiv. Restitutio in integrum, principiul promovat în România de țărăniști, prin nefericita "Lege Lupu", s-a dovedit catastrofal pentru avuția publică și pentru români, în general. Un reputat specialist în drept privat, avocatul Ioan Sabău Pop, profesor la Universitatea "Petru Maior" din Târgu Mureș, membru al Curții Interna­țio­nale de Arbitraj Internațional de pe lângă Camera de Industrie și Comerț a României, ne oferă un tablou terifiant al actualității.

"Legea nr. 247 este o lege de trădare națională asumată de Guvernul condus de Călin Popescu Tăriceanu"

- Ați vorbit recent despre "complicități și trădări", cu referire la retrocedările de proprietăți din Transil­vania și nu numai de acolo. Cât de grele sunt aceste vinovății și cui le datorăm de fapt?

- Am spus, poate, până la obsesie, că, în principal, tot ce ni se întâmplă ni se întâmplă din cauza noastră. După anul 1990, nu mai putem să ne lamentăm că sun­tem prinși în păienjenișul jocurilor de interese din lu­mea contemporană, fără să știm. Nu, toate se în­tâmplă cu participarea noastră efectivă și angelic de incon­ști­entă. Ce facem acum nu mai putem schimba. Sunt o per­soană cu predispoziție spre ordinea legală, în care autoritățile să intervină cu reacții limpezi și de efect. Vedem însă o totală lipsă de reacție a celor pe care-i plă­tim ca să ne reprezinte; ele, autoritățile, la toate ni­ve­­lele și rangurile, par a fi intimidate, sufocate, chiar depășite de evenimente, într-o tranziție nesfârșită. Este și instituția proprietății sub aceste nereguli. Pri­vind cu capul plecat la scenarii care se fac în altă parte, auto­ri­tățile noastre trăiesc într-un compromis sinonim cu prostia. Începând cu anul 1990, s-au promulgat legi de restituire a proprietății, care de care mai stufoasă, s-a intrat într-un mecanism de interpre­tare și aplicare ab­solut aberant, cu portițe deschise pentru a sufoca omul obișnuit, micul proprietar, care a avut un plug, o căruță și o suprafață mică de pământ. În detrimentul lui, s-au dat satisfacții exagerate foștilor mari proprie­tari, unora pe bază de documentații contrafăcute inge­nios, în labo­ratoare de specialitate. Numesc cazul marilor proprie­tăți latifundiare istorice, ce au aparținut grofilor și conților unguri, plecați pe alte meleaguri, care au mai fost o dată rezolvate, prin anii 1920. Statul român a în­chis, în acei ani, contenciosul cu acești grofi și conți, plă­tind în coroane de aur, în 1928, echivalentul a 3,2 tone de aur, prin Fondul agrar de la Bâle - Fran­ța. Au trecut deceniile și, în anul de grație 2005, a fost votată Legea nr. 247, care este o lege de trădare na­țională, asu­mată de Guvernul condus de Călin Popescu Tări­ceanu. Este o lege care nu ține seamă de lucrurile și realitățile din România, deoarece a dat "liber la pește", a dezăgăzuit totul, fără opreliști. Redeschizând răni istorice, ne-a întors la structura proprietății din secolele al XVII-lea - al XVIII-lea, dinainte de Răscoala lui Ho­rea, readucând și reașezând rânduieli feudale, din care românii erau excluși! Fruntașii noștri, în special parla­mentarii care, în majoritatea lor, sunt amatori și ig­no­ranți, precum și guvernanții, cu toții spun mereu că "nu avem legislație"... Dimpotrivă, avem chiar prea multă legislație, dar incoerentă, discriminatorie, cu proceduri complicate și descurajatoare pentru cei de bun simț și fără bani.

- Ce s-a întâmplat, concret, în privința retro­ce­dărilor, în România ultimilor 23 de ani?

- În România post-revoluționară s-a pornit in­ten­ționat cu stângul, începând cu guvernul lui Petre Ro­man. Prima lege a fondului funciar și Legea Privatizării nr. 58/1991 au făcut posibilă regruparea samurailor autohtoni. Aceste legi au reprezentat începutul răului. A urmat Legea nr. 1/2000, supranumită "Legea Lupu". Aplicarea aces­tei legi a dus la distrugerea pădurilor, la dezechi­libre majore de mediu. Amintesc și Legea nr. 10/2001, care a pus capac la toate; cu asta am terminat cu imo­bilele din România, vorbesc de cele repre­zen­tative. Pen­tru fiecare dintre aceste palate răsare câte un stă­pân, dacă nu, îl inventăm noi și, cu scuzele de ri­goare, îl rugăm să ne ierte că-l facem fericit; luăm de la el lec­ții de jovialitate, cum s-a întâmplat în cazul Cas­te­lu­lui Bran. Ce mândri erau românii cărora le-a strâns mâna cu îmbărbătare, proprietarul regăsit pe alt conti­nent! S-au înghesuit, în frunte cu un ministru al Cul­turii, Iorgulescu, să-i atingă mâna (bine că nu i-au să­ru­tat-o) acestui nou proprietar, care nu înțelegea bine ce i se întâmplă... Ce i-a păsat domnului ministru? Doar nu a dat ce era al lui... Ca să rezum, atunci când s-au inițiat legi sau alte reglementări, în mintea "gân­ditorilor" erau avute în vedere situații particulare, adi­că ce anume concret va rezolva legea, pe cine va fa­vo­riza. O inepție, o lege este abstractă, impersonală, are în vedere o generalitate instituțională. Efectul în lanț s-a produs după promulgare, cel vizat avea pui, avea acoliți, iar instituția proprietății s-a dărâmat ca un castel de nisip, sub care am fost prinși noi, ceilalți.

"În Ungaria vecină și prietenă sunt peste 200.000 de proprietăți aparținând românilor, din care nu s-a retrocedat nici măcar un centimetru pătrat"

- Cum au rezolvat celelalte țări foste comuniste problema retrocedărilor? Bucureștiul a invocat me­reu presiunile UE, retrocedările fiind considerate o condiție a aderării.

- În Ungaria vecină și prietenă, sunt peste 200.000 de proprietăți aparținând românilor: statului român, cultelor religioase (în special bisericii greco-catoli­ce), depozite bancare înghețate în ambele războaie mon­diale, persoanelor fizice și familiilor, școlilor con­fesionale. Cel mai relevant exemplu este averea imen­să, evaluată acum la 7 miliarde de euro (cuprinzând chi­riile și uzufructele), care a aparținut și aparține Fun­dației "Emanoil Gojdu". S-a întreprins ceva? Ni­mic! S-a restituit ceva? Nici măcar un centimetru pă­trat! Ar trebui să se implice efectiv și să facă ceva gu­vernul României și cultele religioase, în special pentru Fun­da­ția "Gojdu". Ca să fim sinceri până la capăt, un gest a existat, dar unul de imensă trădare, o acțiune tip "su­veică", cum spunem noi, juriștii. Anume, fai­mo­sul mi­nistru de Externe din 2007, Mihai Răzvan Un­gureanu (MRU), a emis o ordonanță de creare a unei noi fun­dații maghiaro-române "Emanoil Gojdu", în­căl­când flagrant dispozițiile de ultimă voință ale gene­rosului fondator, în privința averii sale private. Dom­nul MRU a făcut o naționalizare indirectă, în favoarea Ungariei. No­roc că planul nu a putut fi dus până la capăt. Aceas­ta ar fi însemnat pierderea patrimo­niu­lui fun­dației, printr-o schemă de funcționare ridicolă. A fost rolul presei cinstite, care a pus presiunea evenimentului pe parlamentarii ca­re au respins ordonanța. Alături de personalități eru­dite, am avut și eu o modestă și discre­tă contribuție. Si­tua­ția retrocedărilor este la fel și în alte țări; bu­nă­oară, Cehoslovacia avea problema sude­ților (ger­mani), Po­lo­nia, problema germanilor alungați din Sile­zia Su­pe­rioară până la Danzig (azi Gdansk), Slovacia, după desprindere, problema comunității un­gurilor (peste 30%, în zona Kosice și Bratislava). Toa­te aceste țări au rezolvat problema rezonabil, s-au restituit su­pra­fețe de pă­mânt și de pădure puse sub regim juridic exi­gent, s-au plătit despăgubiri parțiale, s-au oferit opțiuni pentru ale­gerea unui imo­bil, dacă erau mai multe. La fel în Bulgaria, unde au fost con­di­ții restric­tive și foarte rațional organizate; chiar și Re­publica Moldova are o legislație mai bună ca a noas­tră. Ni­ciuna dintre aceste țări nu și-a negat trecutul în mod ni­hilist; s-a întâmplat, face parte din istorie, timpul nu poate fi dat înapoi.

"Se fac retro­ce­dări în proporții incredibile"

- Ce suprafețe agricole, ce clădiri, ce păduri au fost retrocedate în Harghita și Covasna și de ce este ilegal tot ce s-a întâmplat?

- În Harghita, Covasna și Mureș, dar și în nordul Mol­dovei și în alte județe transilvane, se fac retro­ce­dări în proporții incredibile. Este vorba de sute de mii de hectare care, pe la autorități administrative și ins­tanțe sunt tratate ca fapte banale, ca și cum ar fi câteva cutii de chibrituri. Se retrocedează tot ce se cere de anumite categorii de "revendicatori". Este cazul fos­te­lor familii de grofi, conți, baroni, husari, csendori etc., pe care poporul român ar fi trebuit să îi uite, după ce și-a pomenit morții uciși de acești criminali și și-a șters lacrimile. După datele pe care le am de la prefec­turi, sunt în jur de 200.000 - 230.000 ha de pă­du­re care se revendică, numai din județele Mureș și Har­ghi­ta. As­ta, fără să cuprindem Hațegul, Sălajul, Munții Apu­seni, Bihorul, unde sunt revendicate, de asemenea, zeci de mii de hectare. Dacă luăm în calcul și restitui­rile ave­­rilor bisericești, statul român a restituit păduri, te­renuri agricole și clădiri de importanță majoră, cu o va­loare de aproximativ 60 de miliarde de euro! Este re­vol­tător că documentațiile sunt discutabile și con­tra­fă­cute. Se inventează moștenitori și cesionari, se întoc­mesc ingenios arbori genealogici de la Arpad încoace, dar mai ales se ignoră faptul că problematica acestor proprietăți a fost rezolvată de statul român între anii 1923-1927, în litigii internaționale, unde statul ro­mân a fost apărat de Nicolae Titulescu. Practic, urma­șii de azi ai grofilor primesc încă o dată ceea ce statul român a despăgubit după primul război mondial, prin anii 1923-1927, 1931-1933. Din nefericire, arhivele Transil­vaniei, cu cărțile funciare, pe care Ungaria a refuzat să le predea României, încălcându-și propriile an­ga­ja­men­te, sunt la discreția lor, fiind în Ungaria și la Tribu­nalul de mare instanță din Paris. Dar e dureros că niciun reprezentant român nu întoarce măcar o filă, zac acolo sute de dosare.

"Își poate cineva imagina, în Europa anului 2013, că în județul Mureș, este pe cale să fie restituit (procedurile sunt avansate) satul Idicel, cu tot cu casele și locuitorii săi, așa cum a fost în anul 1700?"

- Care este pericolul real al acestor retrocedări?

- Acțiunea de retrocedare este nedreaptă și ipote­chează total viitorul economic al României; instaurăm prin legi, pe care le aplicăm de bună voie, inechități is­torice pe care le facem perpetue. Practic, ne întoarcem în epoca feudală, de astă dată cu acte în regulă și ho­tărâri judecătorești obținute cu generozitate de cei care nici măcar nu se așteptau. Își poate cineva imagina, în Europa anului 2013, că, în județul Mureș, este pe cale să fie restituit (procedurile sunt avansate) satul Idicel cu tot cu casele și locuitorii săi, așa cum a fost în anul 1700, ca și versanții Jârca și Sălard, în pre­zent devenite așezări umane?! În Retezat se urmărește restituirea unei suprafețe de peste 10.000 de hec­tare care, din anul 1926, aparține Academiei Române, ca areal de cercetare. În Cluj, Mureș, Arad, Oradea, im­por­tante clădiri publice, care au fost ale statului și sunt spitale, școli cu tradiție, instituții administrative, sunt restituite, apoi închiriate tot de statul român. De exem­plu, Liceul "Bolyai Farkas" din Târgu Mureș, pre­luat în 1918 de România, de la statul ungar, pentru că a fost colegiu reformat, s-a restituit Bisericii Refor­mate, care nu l-a avut niciodată în posesie! În plus, sta­tul român plă­tește chirie pentru elevii din liceu, ex­clusiv ma­ghiari, așa cum s-a cerut, suma de 20.000 eu­ro lunar! Așadar, în timp ce elevii maghiari sunt ținuți cu chirie de statul român într-o clădire a Bisericii Re­for­mate ma­ghiare, elevii din școlile românești restituite sunt mutați în zone marginale, în construcții din PFL. Pentru ei, statul nu-și permite să achite chiria aferentă...

- Un adevărat coșmar! Din vina cui plătește statul chirie pentru o clădire preluată legal, de același stat, în 1918?

- După Diktatul de la Viena, din 1940, Horthy dă două ordonanțe guvernamentale prin care: ? Anulează împroprietăririle și efectele Reformei Statului Român din 1921. ? Anulează tranzacțiile și convențiile de pro­prie­tate care au avut loc pentru proprietățile ce au apar­ținut foștilor mari latifundiari. După război, România dă Legea nr. 260/1944, privind refacerea actelor și arhivelor și îndreptarea abuzurilor, dar care nu este pusă în aplicare din cauza rușilor și, mai târziu, a regimului comunist. Multe din actele de arhivă lipsesc, fiind duse de armata lui Horthy în retragere. Așadar, în mod para­do­xal, statul român de azi restituie pro­prie­tățile după ordonanțele lui Horthy, potrivnice, bineîn­țe­les, Statului Ro­mân! Nimeni, după 1990, nu s-a gân­dit să le anu­leze...