- Au trecut opt ani de la precedentul interviu acordat "Formulei As" și iată că ne reîntâlnim sub auspiciile unui eveniment onorant: nominalizarea ta la premiul UNITER pentru cea mai bună actriță în rol principal, pe care chiar dacă nu l-ai câștigat, selecția ta în topul vedetelor scenei este în sine un premiu.
- Într-adevăr, nominalizarea a fost onorantă și m-a bucurat, dar încă și mai mult m-a bucurat lucrul la acest spectacol. Pentru că, literalmente, "Fata din curcubeu", un spectacol scris și regizat de Lia Bugnar, m-a salvat. Până la apariția lui, în ceea ce privește actoria de teatru, mă simțeam sufocată, aveam nevoie de o gură de aer proaspăt. Aveam impresia că partea asta din viața mea suferea din pricina plafonării, a prăfuirii. În plus, eram și foarte dezamăgită din cauza jocurilor de culise care se practică intens în zona teatrului. Și care mie nu-mi sunt proprii. Eu sunt un om deschis și care se încăpățânează să creadă, dintr-o prostie crasă, că totul e frumos și toți oamenii sunt buni. Iar realitatea, din păcate, nu e asta. Așa că ajunsesem la o stare de suprasaturare negativă. Îmi mai rămăsese numai un dram de orgoliu, dar suficient cât să mă împingă de la spate, și-atunci am zis: "Nu, hai să mai fac o încercare! O încercare în care să dau totul, în care să-mi pun toată forța și toată pasiunea". Și pentru că-mi doream enorm să cânt rusește într-o piesă, am venit cu ideea asta. Iar de la nebunia asta a mea s-a născut povestea acestui spectacol superb. Care a cucerit majoritatea covârșitoare a spectatorilor: 99% dintre cei care au văzut "Fata din curcubeu" mi-au dat nota zece. Asta nu e o laudă, e un fapt. Ca să nu se interpreteze că-mi ridic singură osanale. Fiindcă, sinceră să fiu, până și eu am fost surprinsă de impactul pe care l-a avut producția asta asupra publicului: când îi aud pe oameni cum vorbesc despre mine, cea din "Fata din curcubeu", ce cuvinte măgulitoare folosesc la adresa mea, aproape că mi se pare că se referă la o altă persoană! Însă, chiar și așa, cu victoria asta în tolbă, nu știu cât o să mai continui cu teatrul. Adevărul e că am cam obosit... de frecușuri, de intrigi... E păcat, dar în viața mea există și alte bucurii, și fiecare dintre noi e dator să facă în viață ceea ce îi place, ceea ce-i umple sufletul. Din fericire, în ceea ce privește actoria de film, de pildă, situația e cu totul alta: lucrurile merg bine, eu muncesc aproape constant și cu mare drag. Anul ăsta, am apărut în "După dealuri" și în "Poziția copilului" - am avut două roluri mici în două filme mari. În curând va avea premiera și "Sunt o babă comunistă", în regia lui Stere Gulea, în care am un rolișor foarte drăguț, iar în vara asta, voi filma pentru un alt lungmetraj românesc, în care rolul principal e colectiv, iar eu fac parte din acest "colectiv". (râde) Ceea ce contează pentru mine, pe lângă faptul că am de lucru, e că pot să-mi exersez abilitățile și să continui să le rafinez. Am învățat asta de la profesorul meu, Grigore Gonța, care ne spunea: "E foarte ușor să fii mare într-un rol principal, încearcă să fii mare într-un rol secundar sau episodic". Iar eu asta încerc, n-am orgoliul acela al unor actori de a face numai roluri principale.
La mașina de cusut
- Ce alte întâmplări importante și plăcute și-au făcut loc în viața ta, în acești ultimi opt ani?
- Păi, mi-am făcut formație de muzică! (râde) Cânt doar melodii rusești, alături de patru băieți splendizi și, împreună, avem mare succes. Suntem foarte căutați, ne cheamă lumea să cântăm la diverse evenimente, petreceri... E o mare bucurie! Apoi, sper ca în curând să-mi relansez proiectul din sfera modei. Chestia asta, cu cusutul, a fost pentru mine dragoste la prima vedere: s-a întâmplat în clasa a V-a, când m-am dus prima dată la ora de lucru manual și am făcut un șorțuleț de bucătărie. Nu pot să-ți descriu ce sentiment am avut când l-am văzut terminat: parc-aș fi descoperit o mină cu diamante! În clasa a VII-a, pentru că mergeam deja asiduu la cercul de croitorie, părinții mi-au cumpărat prima mea mașină de cusut, de la niște nemți, care se întorceau în țara lor: era o mașină manuală, cu manivelă din aceea pe care o învârți ca să meargă acul. Din clipa aia, am început să-mi fac singură toate hainele. Făceam rost de materiale de aiurea: ba furam rochiile mamei și le transformam, ba mă milogeam pe la mătuși să-mi dea câte o bucată de draperie... În clasa a X-a, țin minte că mi-am făcut singură un palton. Când m-am dus la școală cu el, toată lumea a crezut că mi-l adusesem din Germania, unde fusesem trimisă pentru scurt timp! Iar eu am tăcut chitic, fericită că paltonul meu arăta atât de bine! (râde) Apoi, după venirea mea din Basarabia în România, am continuat să lucrez: toate hainele de ocazie, cele cu care mă duceam la petreceri ori la diverse evenimente, toate erau - și sunt - făcute de mine. După care, într-o zi, o prietenă m-a rugat să-i fac și ei o rochie, apoi o altă prietenă m-a rugat și tot așa... Până când mi s-a dus buhul și am început să primesc cereri și de la persoane pe care nu le cunoșteam. Și abia atunci am început să iau și bani pentru ceea ce lucram. În felul ăsta, încetul cu încetul, am deschis atelierul pe care îl am azi. Și crede-mă că abia mai reușesc să fac față comenzilor. Dacă intră cineva acolo, se ia cu mâinile de cap! Nimeni nu înțelege cum de țin eu rostul fiecărei rochii în parte, atât de multe sunt! Bietele mele prietene se simt uneori cam frustrate, că nu mai pot să le lucrez așa de mult ca înainte. Maria Buză, de pildă, e o fidelă a rochiilor mele. Mai nou, și Alexandra Velniciuc a dat în patima creațiilor mele. A apărut o dată, la televizor, într-o ținută de-a mea și a și anunțat: "În curând, o să mă vedeți îmbrăcată numai în creațiile Taniei Popa!". Deci, m-a pus în fața faptului împlinit! (râde) Ceea ce-mi doresc acum este să angajez mai mulți oameni și să deschid și un mini-boutique, un spațiu cochet, unde să beau ceai cu clientele și să discutăm despre ceea ce-și doresc la nivel vestimentar. Și, desigur, vreau să scot și o colecție de modă. Trebuie doar să am puțin timp la dispoziție. Până acum, m-a cam "încurcat" actoria. (râde) Dar trebuie s-o fac și pe-asta! Schițele, care îmi aparțin în totalitate, există deja. Mai trebuie doar să merg în străinătate ca să achiziționez materialele, după care să ne punem pe cusut! Și-apoi, într-un viitor nițel mai îndepărtat, mi-ar plăcea ca fiica mea, care e foarte talentată și cochetează deja cu designul, să aleagă să meargă și ea pe drumul ăsta, să facă ea școala de specialitate pe care n-am făcut-o eu, și să punem bazele unui business de familie: noi două să ne ocupăm de partea creativă și tata să fie managerul. Iar acum, că tot vorbim de noutăți - mare bucurie mare! - am ocazia să fac și costume de teatru. Lucrez costumele de damă - la cele bărbătești nu mă bag - pentru două piese: cea dintâi, "Gazpacho", va avea premiera acuși-acuși. Se va juca în teatre underground, în cluburi, în spații neconvenționale. Protagoniști sunt Vitalie Bichir - care e și regizorul spectacolului, și Mariana Liurca, iar Marianei îi fac o ținută absolut spectaculoasă! Iar cealaltă piesă e pusă în scenă, la teatrul Nottara, de Vasile Toma, și se numește "Comedie de modă veche", e cu Ada Navrot și gândesc acum 6 ținute pentru ea. Premiera va avea loc în toamnă... Aaaa, și nu în ultimul rând, la nivel de noutăți, pot să anunț că m-am tatuat! O nebunie, nu?! Acum o lună și un pic, mi-am făcut un tatuaj discret și elegant, pe ceafă: e vorba de inițialele copiilor mei, scrise în slava veche și cu niște caractere din acelea precum în Bibliile vechi sau în cărțile de povești - cu arcuiri, lujere și floricele, ca în vremurile de demult.
Întâlnirea din Clubul rusesc
- Din ceea ce mi-ai povestit până acum, am remarcat în mod deosebit două cuvinte: "tata" și "copiii mei". La precedentul interviu aveai numai o fetiță. Ce s-a schimbat pe frontul de acasă?
- S-a schimbat esențialul: în sfârșit, mi-am găsit jumătatea și sunt convinsă că omul acesta, Veaceslav sau Slavic, pe scurt, e jumătatea mea! Ne-am cunoscut într-un club rusesc. Ne-am tot întâlnit vreme de o săptămână, apoi, în săptămâna următoare, eu am fost plecată. Când m-am întors, l-am sunat, iar el m-a întrebat ce fac luni dimineață. I-am răspuns că sunt liberă, că putem să ne vedem. La care el mi-a zis: "Foarte bine, dar ne întâlnim în față la Primăria sectorului 5, că ne căsătorim". I-am spus că sunt de acord și luni dimineață, la 2 săptămâni de când ne cunoscuserăm, ne-am căsătorit. N-au știut decât două persoane - Mihai Mărgineanu și soția lui, care e cea mai bună prietenă a mea - care au venit pe post de martori. Abia mai târziu ne-am anunțat și familiile și restul prietenilor. Iar după alte două luni, eram deja însărcinată și așa a apărut Slavic cel mic, băiețelul nostru. De atunci au trecut 5 ani și suntem, în continuare, în al nouălea cer. Ne iubim și suntem convinși că așa trebuia să se întâmple, că ăsta a fost destinul nostru: să ne întâlnim și să fim împreună, cu toții, căci fiica mea e acum și fiica lui... Veaceslav e un suflet minunat și sunt mândră că e soțul meu, că e tânăr (e cu 11 ani mai mic decât mine), că e frumos și că e basarabean de-al meu! Zi după zi mi se reconfirmă faptul că instinctul meu inițial, în ceea ce-l privește, a fost corect: eu și Slavic avem aceleași preocupări, aceleași perspective, aceleași valori, aceleași dorințe și aceeași direcție pe drumul vieții. El îmi e mai alături decât oricine altcineva. Inclusiv la nivel profesional. Deși a absolvit facultatea de Drept și Administrație Publică, Slavic e mai curând atras de lumea afacerilor. Are mai multe proiecte în desfășurare, plănuiește ceva și în domeniul auto, care e o mare pasiune a lui, dar se ocupă și de cariera mea, adică mă impresariază, ceea ce mie mi-este de mare ajutor. Pentru că artistul nu trebuie să se streseze și să se umilească dând telefoane, negociind, certându-se cu oamenii fără cuvânt... Artistul trebuie să-și vadă de arta lui și atât. Iar eu pot să fac asta, acum în deplină liniște, tocmai pentru că Slavic a preluat pe umerii lui această povară a pragmatismului de zi cu zi. Știi, până acum cinci ani, inclusiv în interviuri, declaram că sunt fericită, dar nu și împlinită. Mă refer la viața personală. Ei, de când Slavic mi-a răsărit în drum, de când destinul ni s-a împlinit, pot să spun, cu tot sufletul, că sunt și fericită, și împlinită. Foarte fericită și foarte împlinită! Așa că sfatul meu, pentru cei care vor citi acest interviu, este acesta: când cunoașteți pe cineva și simțiți că acela e omul pentru voi, nu mai stați pe gânduri, nu mai așteptați "să vă descoperiți". Căsătoriți-vă! Nu mai stați să pritociți, să despicați firul în patru! Dacă simțiți, făceți-o! Fiindcă - dacă Doamne ferește! - ați dat chix, v-ați înșelat, nu-i un capăt de țară! Divorțul e ceva foarte simplu și rapid! Că nici să stai cu cineva numai pentru că ești legat printr-o căsătorie nu e bine. De ce să stai cu un om care nu ți-e potrivit, când, liber fiind, ai posibilitatea să-l întâlnești pe cel care ți-e sortit, cu care poți să trăiești fericit și împlinit?! Eu am mai trecut printr-un mariaj, pe care însă, când mi-am dat seama că nu merge, că nu e ceea ce-mi doream eu, l-am încheiat. Am divorțat și cu asta basta! Și uite că, în felul ăsta, am putut să-l întâlnesc pe omul acesta minunat, cu care sunt acum! Nu vă pierdeți speranța și nu vă lăsați încătușați de frică!
- Viața ta arată aproape perfect...
- Așa e, dar mai am și eu doruri, vise încă neîmplinite... De pildă, nici acum eu nu pot să spun că m-am adaptat traiului în București. Am venit aici în '90, de-atunci locuiesc în Capitală. Dar am călătorit și călătoresc foarte mult prin țară, și de plăcere, și datorită profesiei. Așa că sunt familiarizată cu situația, nu doar de-aici, din București. Ce să spun...? E foarte adevărată vorba aia: "Avem o țară frumoasă, păcat că e locuită". Mai ales în ceea ce privește capitala. Au trecut 24 de ani de la Revoluție, și eu nu mă pot obișnui cu felul de a fi al oamenilor de-aici, din București. Nu pricep de ce semenii mei sunt atât de răi, de frustrați, de egoiști, de lingușitori, de falși, de meschini, de mincinoși... Nu înțeleg această înrăire a românilor, această lipsă de bun simț, de loialitate, de onoare, această lipsă de cuvânt... Din fericire, în provincie mai există oameni care nu și-au pierdut aceste calități, dar, în București, ei sunt o rara avis.
Casa sufletului: Basarabia
- Când spui "provincie" te gândești și la Basarabia ta natală, la basarabenii despre care se spune că sunt mai sentimentali și mai deschiși decât românii?
- Exact! Nici nu-mi vine să cred că spui asta, că ai înțeles lucrurile atât de limpede! Vezi, optzeci și ceva la sută dintre basarabenii care vin aici se simt inferiori. Din pricina accentului sau din cine știe ce alt motiv - că nici până azi n-am izbutit să-mi dau seama cu exactitate. Mai ales că nici mai proști, nici mai tâmpiți decât alții nu suntem. În orice pădure există și uscături, dar uscăturile nu caracterizează întreaga pădure. Cert e însă că, din pricina acestui sentiment de inferioritate, au tendința să se izoleze în grupuri. Și asta e păcat, că dac-ar fi mai deschiși, ar vedea și românii că basarabenii sunt niște oameni foarte calzi, prietenoși, săritori, muncitori și de cuvânt. Nu degeaba majoritatea basarabenilor care au venit aici au reușit, și-au făcut un rost, s-au impus în domeniile lor de activitate și sunt apreciați.
- Știu că mama și sora ta cea mică locuiesc de mulți ani aici, în România, aproape de tine. Alte rude ți-au mai rămas dincolo de Prut, mai ții legătura direct cu Basarabia?
- Da, o mai am pe sora cea mare, care e măritată și, împreună cu familia ei, locuiește la Chișinău. Și mai am și 45 de veri primari! (râde) Numai că nu toți mai sunt în Basarabia, ci s-au răspândit prin întreaga lume. Însă eu merg acolo destul de des, cam de 5 ori pe an. Îmi vizitez sora, dar și soacra, care stă aproape de Chișinău. Am fost și cu "Fata din curcubeu" în turneu acolo și a fost foarte bine. Mi-ar plăcea să lucrez și acolo, în Moldova, dar se pare că strig degeaba... În plus, de câțiva ani, mama se duce vara la Căușeni, Căușeniul copilăriei mele, și stă acolo cu mătușa mea, cu sora tatei. Își țin de urât una alteia, fac împreună tot felul de bunătățuri la borcan, pe care apoi, toamna, ni le "exportă" la București... Iar când mama e acolo, mă duc și eu în vizită. Și așa mi-am regăsit și colegii de școală, care se bucură enorm când îi sun și le propun să ne reunim la câte-un grătar.
- Am înțeles cum stă treaba cu dorul, dar visele neîmplinite care-ți sunt?
- A, da, eu sunt omul planurilor de viitor! În fiecare an îmi stabilesc niște ținte, fac o listă și chiar mă țin de ea. De exemplu, anul ăsta vreau să mă mut la curte. Și sunt sigură c-o să și izbutesc. (râde) Apoi, am un proiect pe care încă îl coc în minte: o idee pentru o emisiune de televiziune, ceva ce nu există pe piață la ora actuală. După ce-o să am totul clar în cap, am să apelez la un prieten, care e foarte priceput și a mai fost și elevul lui Valeriu Lazarov. O să-l rog să mă ajute să structurez totul și să-mi așez ideea pe hârtie, după care voi încerca să o propun televiziunilor. Ceea ce-mi doresc eu e să schimbăm puțin lucrurile, să ne mai vindecăm de boala asta a vulgarității care a cuprins televiziunile, să mai renunțăm la poalele-n cap și la sânii revărsați. Tâmpim poporul cu televizorul, oameni buni! Trebuie să mai facem și emisiuni de pe urma cărora publicul să rămână cu ceva pozitiv în cap, să se aleagă cu niște informații realmente utile, să mai deprindă și puțină educație, nu să-l împingem numai către orori, să-l învățăm cum să-și omoare vecinul, să violeze bătrâna sau să-și ridice fustele peste umeri, pe principiul că numai așa poți să devii vedetă. După asta, aș vrea să încep o campanie prin care, alături de alți voluntari ecologiști, ca mine, să obținem dreptul de la primării să amendăm oamenii care aruncă gunoaie pe stradă, în trafic, oriunde! De mână m-aș duce cu toți contravenienții ca să plătească amenzile. Și amenzile astea să fie usturătoare, ca să se învețe minte și să nu mai continue cu comportamentul ăsta nesimțit. Îmi doresc ca și societatea românească să se educe, să adopte un stil de viață mai curat și mai sănătos. Și-așa trăim puțin, dacă mai trăim și urât... ce-am făcut?!... Apoi, mă bate gândul să merg la Eurovision! (râde) Vorbesc serios! Adică de ce nu? Nu-i nevoie să câștig, dar vreau să încerc! Până atunci, însă, oricum trebuie să plec cu ai mei într-o vacanță. Dar asta se va întâmpla abia în septembrie, după ce termin filmările la sezonul 2 al serialului "Tanti Florica", de la Pro TV, și pe cele de la filmul despre care ți-am pomenit deja.
- Și viitorul tău pare vopsit tot în roz. Să fie oare posibil ca în viața ta să nu se fi strecurat nicio temere? De pildă, în ianuarie, anul acesta, ai împlinit 40 de ani, o vârstă care, în general, femeilor le ridică probleme...
- Am mai auzit eu și de depresia post-natală, dar, personal, n-am cunoscut-o! Iar acum văd că și criza celor 40 de ani mă ocolește. (râde cu poftă) Adevărul e că eu simt, cu tărie, că abia acum, la 40 de ani, încep să înțeleg ce-i cu viața, abia acum încep să trăiesc realmente, abia acum am priceput cum se gestionează existența asta care ne-a fost dată pe Pământ. Abia acum, la 40 de ani, mă simt matură ca femeie, matură în decizii și matură în sentimente! Într-un cuvânt, abia acum, la 40 de ani, îmi încep cu-adevărat viața!