"Când faci icoane zi de zi, ele îți schimbă complet viața"

- Dialog cu pictorul ION GRIGORESCU -

- În galeria marilor noștri plasticieni, Ion Grigorescu a făcut mereu figură aparte. Delicat și reținut, cu o credință neclintită în Dumnezeu, pictorul s-a afirmat, peste timp, ca un artist total. După un destin plin de sincope, în special sub regimul comunist, azi, Ion Grigorescu este cel mai galonat artist vizual român. Lucrările sale se găsesc în marile sanctuare ale artei lumii, așa cum sunt Muzeul MoMa din New York sau Tate Gallery din Londra -

Marele mister al icoanelor

- Firul conducător al creației dvs. este credința. Tot ce faceți ca artist, faceți dintr-o mare credință și apropiere de Dumnezeu și de rugăciune. Ați făcut multe icoane frumoase, ați făcut pictură de inspirație religioasă, ați spălat, refăcut și pictat biserici. Sunteți un om foarte liniștit și interiorizat. Trăiți ca un călugăr, cu o mare smerenie. De ce ați ales drumul picturii și nu pe cel al bisericii? De ce nu v-ați făcut preot sau de ce nu v-ați călugărit?

- Preoția și călugăria sunt vocații care vin și din fa­milie. La schitul Topolnița, din Mehedinți, de exem­plu, am întâlnit o întreagă familie, cu copii și nepoți, care toți se călugăriseră acolo. În familia mea n-au fost nici preoți, nici călugări. În schimb, bunicul patern era foarte credincios, iar fratele lui a fost ctitor de biserici în Bengești, Gorj. Numele lui stă scris la intrare, pe podea, și sus, în pisanie. Străbunicul, tot așa, e trecut într-o cruce înfiptă în zid.

- Când v-ați descoperit chemarea către credință și rugăciune?

- Apropierea mea, revenirea mea către credință a fost mai recentă, deși, unui copil care e botezat și care a mers în fiecare an, de Paști, la biserică, i se șterge greu credința. Dar revenirea puternică către credință am trăit-o atunci când am început să lucrez pe șantie­rele bisericești. Din '83 am intrat pe șantiere și, până as­tăzi, am tot continuat să lucrez. Iar în acei ani de început, '82-'83, când am fost ucenic la pictura bise­ri­cească, au fost mai multe întâmplări hotărâtoare pentru viața mea creștină. Deși, pe oricine ați întreba, nu și-ar aduce aminte prea bine clipa în care a devenit cu adevărat credincios, că asta nu se face într-o clipă. Dar eu mi-aduc aminte de o întâmplare de pe când lucram, în'83, la Mânăstirea Antim din București, sub îndrumarea Părintelui Sofian. Pe vremea aceea, în fiecare zi când mă întorceam de la biserică, treceam pe lângă Tribunal. Atunci am văzut pentru prima oară în viața mea copii cu lanțuri!... Coborâți din dube, cu lanțuri. Asta m-a traumatizat extraordinar. Și mai era și o perioadă grea pentru mine. Părăsisem instituțiile laice, după ce fusesem profesor de liceu, iar din Uni­unea Artiștilor Plastici tocmai fusesem exclus. Numai biserica mă primise să lucrez și să-mi câștig existența. Așa că ascultam slujbele în timp ce lucram pe schele, iar asta îmi dădea un plus de nădejde. Altă întâmplare. Lucram de data asta la Craiova, într-o biserică de lângă cimitirul Ungureni. Era o lucrare foarte grea, trebuia scos ultimul strat de pictură, ca să apară fresca de de­de­­subt, și foloseam niște diluanți care mi­roseau îngro­zitor a amoniac și alcool. Și mai eram și ne­mul­țumit. Mergea greu, nu se vedea prea bine ce-o să apară, dacă merită tot efortul. Dar când am ajuns sus, unde e locul Maicii Domnului, și când a apărut pictura cu ea - deodată a început să îmi placă ce vedeam. După vreo două luni lucram cu pasiune, de­ja. Și mi-am dat sea­ma că a fost o mi­nune. Și cred că a mai fost un moment pe dru­mul meu spre cre­dință, în 1988. Lu­cram la Topol­nița, în Turnul Severin. Duminica mer­geam la slujbă, împreună cu călugării din schit și cu toți sătenii. Și tot ascultând slujbele, am început să-mi fac pe hârtiile mele un fel de ilustrare a scenelor pe care le auzeam în biserică din Evangheliile citite. Am luat niște lemne, le-am preparat și-am început să fac niște ilustrații pe lemn, la Evanghelii. Asta m-a readus la pictură! Că nu mai făceam pictură decât pe perete, la restaurare. Pen­tru mine nu mai pictam. Și îmi lipsea pictura, că nu poți s-o abandonezi prea mult timp.
Dar faptul că restaurez biserici nu înseamnă că sunt un pictor credincios. Nu e așa! Eu sunt un om normal. Credința întotdeauna e îmbinată cu îndoieli. Pornind chiar cu întrebarea: "Cine e, cum e Dumnezeu?". Am trecut prin studii autodidacte. Am citit autori arabi și multă literatură rabinică. Am comparat. Nu ca să mă deplasez cu credința în altă parte, ci pentru că probabil așa e "omul recent", cum l-a numit H. R. Patapievici. Omul care regândește totul pentru că a fost păcălit de comunism. Dar starea de rugăciune continuă nu se re­gândește, ea este o cerință continuă. Pentru că ea în­lo­cuiește neliniștea și nesupunerea permanentă. Pe mine, rugăciunea mă ține. Pe toți ar trebui să ne țină. Să tre­cem zilele fără să ne simțim goi și pustii.

- Pictura se poate transforma în rugăciune? Poa­te să întruchipeze ardoarea, concentrarea, extazul?

- Nu poate! Pictura, așa cum am învățat-o eu, este cam ca spectacolul actorilor pe scenă: un fel de de­monstrație de virtuozitate, elocvență și talent. Care nu sunt potrivite pentru icoane și cu atât mai puțin pentru credință. Da, am auzit multe declarații sforăitoare des­pre artiști care își pun în centrul activității lor subiectul religios. Dar pictura icoanelor și a frescelor rămâne un mister. Am cunoscut pictori de biserică, dar erau oa­meni obișnuiți, am văzut filmul Rubliov, al lui Tar­kovsky, dar asta nu ajunge ca să înțelegi acest mister... Mitropolitul Anania a scris despre cum și-a închipuit dânsul că erau pictorii din Evul Mediu românesc, din bisericile oltenești, într-o carte cu niște dialoguri între călugări, iconari și Dumnezeu. Dar nici de acolo nu se poate înțelege foarte bine. Pentru că firul s-a rupt demult. Nici Iorga nu a mai întâlnit zugravi adevărați. Meșteșugul ăsta de breaslă s-a oprit la 1860.

- Care e partea frumoasă a acestei munci oste­ni­toare? Să stai toată ziua cu ochii în sus, răstignit pe schele. Nu e foarte obositor? De ce ați ales meseria aceasta?

- E foarte frumos să muncești, să-ți câștigi pâinea cinstit. Dar să vă povestesc încă o amintire. Este la Curti­șoara, lân­gă Târgu Jiu, un domeniu privat. Acolo sunt cu­lele de la Curti­șoara și o bi­se­rică. O bi­se­rică pic­tată de ță­rani, cu ușa mereu des­chisă. Bise­rica este pă­ră­sită, e îngrijită, dar nu se mai fac slujbe în ea. Dar frumusețea plu­tește peste tot a­colo. Poate nu frumu­sețea, e greu de spus ce sentiment e a­cesta. Biserica e înconjurată de arbori și plante. Totul crește săl­batic acolo, nu mai are nimeni grijă de curtea ei. Doi cai pasc liniștiți lângă zi­duri. Simți ime­diat că acolo es­te un spațiu în ca­re s-au făcut slujbe și ru­gă­ciuni, totul se simte printre co­loa­ne, prin naos și pridvor. Vă­zute de pe aco­pe­riș, așa cum numai un pictor de biserici ca mi­­ne are privile­giul, cupolele bi­sericii par niște cranii gigantice. Și toată arhi­tec­tura ei delicată și extraor­dinară, cu ziduri groase și spații mici și în­guste, și cu arcurile, bolțile și stâlpii - îmbrăcate toate în pictură. Nicăieri nu vei mai vedea așa ceva. Totul e învăluit într-o manta de taine sacre, de la miro­sul po­delei, la bol­țile care așteaptă ce­va în întunericul de aco­lo. Afară zum­zăie albinele, copacii se apleacă deasupra bisericii îmbră­ți­șân­d-o, și toa­­te anunță că a­colo se în­tâm­plă ceva. Bi­serica e pic­tată cu stropi de cu­loare și poți des­lu­și fiecare icoa­nă cu sensurile ei, și totul începe să aibă miez, înțelegi pro­funzimea misti­că a lucrurilor, o ci­tești. Sunt taine multe în biserica din Curti­șoa­ra. Chiar și fap­tul că în ea nu pot intra mulți oa­meni. Căci, până la urmă, asta este mă­sura unui sat mic. Și mă­sura ta ome­neas­că. Acestea sunt câ­teva dintre bucu­riile muncii mele la biserici.

- Spuneați că tot ascultând slujbele în biserică v-ați apucat să pictați sfinți pe bucăți de lemn. În ultima vreme, pictura de icoane a devenit o industrie dominată de kitsch. Nu vă simțiți stingherit?

- Eu nu sunt, cu adevărat, pictor de icoane. Ca să pictezi icoane pe lemn, îți trebuie o autorizație. Nu am autorizație. Nu lucrez la scară industrială. Nu fac asta toată ziua. Am cunoscut oameni care își dedică viața doar icoanelor. Sunt iconari. Eu nu pot să îndrăznesc să fac lucrul ăsta, tocmai pentru că nu am început de copil, nu m-am format pentru așa ceva. Formația mea es­te de artist occidental, căruia îi plac racursiurile, com­pozițiile baroce. Mai târziu, după ce am fost împins să mă retrag din viața artistică publică și m-am dus pe șantierele bisericești, acolo am început să pic­tez, dar n-am spus nimănui și n-am cerut să mi se facă comenzi de icoane. Între alte lucrări, am făcut icoane pe lemn la mânăstirea Stavropoleos. Era în anii '80, când era așa, o mișcare între artiști, de a-și încerca forțele cu subiectele acestea grele. Horia Bernea în­cerca să picteze în biserici. A pictat poalele icoanelor împărătești de la biserica de la Politehnică, Sf. Grigore Palama. Dar icoane nu a îndrăznit să picteze niciodată!

- Aveți trăiri speciale atunci când scoateți din zugrăveală chipul sfinților sau când pictați icoane?

- Eu nu m-am extins mai mult cu pictura icoanelor și nici nu aș vrea să trec granița asta. Pentru că simt că e o graniță. Când faci icoane zi de zi, ele îți transformă complet viața. Atunci, mintea nu poate să se gândească decât la cum și să reprezinte evenimentele cruciale ale bisericii.

- Când pictați biserici și icoane pe lemn, postiți, ca vechii zugravi?

- Nu. Eu postesc vinerea, miercurea, perioadele de post. Nu altfel decât restul. Normele astea generale sunt cele mai bune. Pentru obținerea acelei concentrări pentru a picta o icoană bună, nu e necesar acest post al mâncării. Vechii iconari nu se lăudau că pos­teau când pictau. Și nu au scris în fruntea căr­ți­lor de pictură a icoanelor: "Trebuie să postești, cititorule". Au scris în schimb cum să alegi varul, câlții de cânepă și cum să cauți culoarea pentru chi­pul sfinților. Nu făceau opere literare cu dedi­cații.

Copilul din curtea muzeului Storck

- Cu toată fervoarea pentru pictura reli­gioasă, v-ați câștigat celebritatea internațională ca artist plas­tic, autor de picturi laice. Când a început fascinația dvs. pentru creioanele colo­rate?

- Eu sunt din București, dintr-o familie care nu fă­cea artă. Tata era iubitor de natură, iar mama era iu­bitoare de literatură, de povești, de primit vizite, de mers la Breaza. Tata mergea la pescuit. În fine, o fami­lie obișnuită. Am crescut în inima Bucureștiului, lângă muzeul Storck, pe strada Va­sile Alecsandri. Aproape toate casele de pe stradă sunt astăzi în Patrimoniu, monumente istorice. Din cinci frați câți am fost, ma­jo­­ritatea ne-am orientat către artă, muzică și arte plas­tice, cu stu­dii de Conservator sau de Belle-Arte. Fratele meu, Octav, a învățat întâi să cânte la vioară. Apoi a abandonat-o, a intrat la Facultatea de arte și a devenit cunoscutul Octav Grigorescu - pic­tor, dese­nator, profesor la Institutul de Arte Plas­ti­ce. O mare influență asupra mea a avut faptul că alături de casa noastră era Muzeul Storck. Ma­rea pictoriță, doamna Cuțescu-Storck, trăia, iar fata ei, Lita Botez-Storck, era ceramistă, și toată curtea muzeului arăta extraor­dinar, ca un muzeu în aer liber, care și acum e o minune. O altă in­flu­ență a venit de la alt vecin, Prințul Grigore Stur­za, Ghighi cum i se spunea, matematician, prieten cu Perpessicius, și care a emigrat demult la Paris. În bi­blioteca lui am găsit cărți de psihanaliză, l-am desco­pe­rit pe Freud. Și am mai fost influen­țat de un vecin care făcea sport, Paul Pfenings, o fa­milie de sași din Brașov, care organizau concursuri de ping-pong în curtea casei și un fel de probe de atletism pe stradă. Am căpătat o pasiune teribilă pentru sport și am ajuns atlet la Clubul Rapid. Săream cu prăjina, arun­cam cu gre­utatea, cu sulița, în fine. Din revistele de sport, am în­vățat să fac kinograme; după ele în­vă­țam cum se mișcă corpul la săritura în înălțime, la pră­jină - iar asta o făceam prin desen. Apoi, în iarna ulti­mului an de li­ceu, m-am gândit ce să fac. Toate fa­cul­tățile erau mar­xist-leniniste, toate aplicau ma­terialis­mul și nu prea mă atrăgeau. Mi-ar fi plăcut să fac bio­logie, psiholo­gie, dar astea erau facultăți unde degeaba intram, pentru că eu intram cu cărțile lui Freud, care nu erau ac­ceptate. Și atunci, m-am gândit că eu știu să de­se­nez. M-am dus la Muzeul Storck, am desenat după sta­tui, am mai luat și de la fratele meu câteva lecții, am aplicat, oarecum, un spirit didactic la examen, și m-am trezit că am intrat. Proba era destul de grea, erau zece pe un loc, dar foarte mulți erau amatori, doar iubi­tori de artă. Eu nu eram nici talentat, nici altfel. Știam să desenez, doar atât. Abia pe urmă, în facultate, am prins gustul. La sfârșitul facul­tății, alte dileme. Mi-am zis: de-acum înainte, s-a terminat cu cititul din cărțile altora și învățatul de la alții. Va trebui să fiu eu însumi sau să nu fiu. Și am hotărât că voi picta așa cum văd, cum îmi arată ochiul. Fără teorii, fără nici o compli­cație de descompunere în ele­men­te. După câțiva ani de lu­cru, ajunsesem la o formulă des­pre care glumeam cu cole­gii: "gata-pictură". Adică, ce văd cu ochiul e gata aranjat, e gata pictat. Și, de multe ori, am zis că nici nu mai merită să pic­tez, pentru că am aparatul fo­­to­grafic. Așa am început să fac fotografii. Noua mea pa­siune era contrazisă de ceilalți, fotografia era re­fuzată în sălile de expoziție, fiind considerată gen mi­nor. Până și familia avea impresia că arunc banii pe o pa­siune fără roade. Eu am con­tinuat, totuși, încăpă­țânat cum sunt, după aceea mi-am cumpărat și aparat de filmat și-am început să fac filme. O proiecție pe zid sau pe o pân­ză e tot o pictură, dar care are în plus o anumită ener­gie și altă expresivitate. Și tot în anii '70, când eu am în­ceput să fac filme, am văzut din ca­ta­loage că și pe plan internațional apare noțiunea de film experimental.

- Ați avut o intuiție genială. Lucrările dvs. au ajuns la toate marile expoziții internaționale. Vindeți tot, nu aveți acasă nici un tablou.

- Eu nu am lucrări acasă, dar ele există. Le țin undeva într-un pod, la părinții mei. Dacă le-aș avea aca­să, m-ar obliga să mă refer la ele, or, nu-mi place să mă repet. În București, se vând la galeria "Andre­iana Mihail" sau în străinătate, la galeria "Gregor Podnar", care are două sedii: la Berlin și la Ljublijana. Prețurile sunt destul de mari, de asta merge cam greu. Vreau să vă mai spun că există un interes al criticilor de artă și al istoricilor din Austria pentru arta anilor '70, din care fac și eu parte. Asta pentru că țările socialiste erau aproape închise față de piața mondială a artei deși existau artiști care erau în opoziție față de Putere, care nu puteau să fie contactați și expuși în Occident. De aceea, după 2007, a apărut acest interes, marcat în spe­cial de colecția Băncii Erste din Austria care, deodată, a cumpărat de la cei mai buni artiști ai anilor '70 din Serbia, Cehia, Polonia și România.

- Când a început ascensiunea dvs. artistică inter­națională?

- Ascensiunea mea a început după Revoluție. A în­ceput de multe ori și s-a frânt de tot atâtea ori. La în­ceputul anilor '90, fusesem chemat la mai multe expo­ziții de anvergură. Printre primele, a fost cea din 1992, de la Stedelijk Museum din Amsterdam. Pe urmă, au ve­nit mineriadele și am fost abandonați toți plasti­cienii români. Lucrurile au luat o turnură bună cam după 2000. Atunci au început artiștii noștri vizuali să fie chemați în străinătate. Iar după intrarea României în UE, lucrurile s-au accelerat bine. Înainte, era o aven­tură pentru un artist român să fie chemat în Occident. Trebuia să treacă lucrările prin vamă, prin patrimoniu, transportul era un chin. Nemaivorbind ce chinuri erau ca să obții o viză pentru o țară din Occident. Erau niște umilințe oribile, dar pe care le înduram, pentru că era o datorie și față de conaționalii mei, și față de țară, și față de familie. Să ne mișcăm cumva, să existăm.

- Sunteți prea puțin prezent în expoziții în România. Nu vă faceți publicitate. Nu căutați atenția publică. Care mai e satis­facția picturii?

- Creația. Satisfacția creației. Dar asta e o atitudine de bătrânețe. În anii '90 eu am fost mult mai prezent în galerii, aici, în Bucu­rești, sau la Timișoara. Că nu-mi fac pu­blicitate e un lucru, să zic, simplu. Pe de o parte, nu e datoria mea și nici nu e plăcut. Să te lauzi pe sine e un spectacol ignobil. Dar, pentru mine, satisfacția artistică mai mare a fost tot înainte de '89. Chiar dacă atunci cumpărau foarte puțini pictură, noi ex­puneam doar pentru colegi, pentru a schim­ba noutăți împreună cu ei. Discutam între noi cu criticii și cu istoricii de artă de atunci, care aveau toți o carură im­presio­nantă. De fapt, și acum e la fel. Sunt foarte puțini amatori de pictură. Dar acuma sunt mai mulți colec­ționari, e adevărat. Și oa­meni care au aflat, pentru că scrieți dvs., la For­mula AS sau în alte reviste, oamenii citesc, rețin un nume și merg la expoziție. La fel se întâmplă și în Occident. Dar eu, publicitate - site, pe internet, de pildă - nu-mi fac! Am rămas cu obiceiurile din timpul socialismului. Lucrez în sine, pentru o performanță între patru pereți, față de istoria pe care mi-o știu eu singur. Și nu pot să mă repet, nu vreau să mă repet. Așa că trece mult timp până să mai fac ceva. Am în­doieli, stau, aștept.

- Dar și modestia dvs. este prover­bia­lă...

- Sunt un om realist. Îmi dau seama cât se exage­rează cu "maestre". Știu cine sunt cei mai mari, i-am cunoscut. Unii au murit. Eram mic și-am rămas mic față de ei. Pare modestie, dar nu e. Eu nici semnătura nu mi-o pun pe-o lucrare de-a mea, decât atunci când se vinde ceva sau când mi-o cere cineva. Pur și simplu uit.

- Cât a contat familia în căutările dvs. artistice? Cum ați împăcat viața artistică cu obligațiile de tată și soț?

- În anii'86 - '88, în aceeași cameră unde stăteam pentru lucrul la biserică, aveam și atelierul, și patul co­pilului. E drept că era o cameră ceva mai mare, în­tr-una din primele școli din Craiova. Greutățile din anii aceia sunt cunoscute: cozile, lipsa de carne și de lapte. Să faci copii în anii aceia (primii mei doi copii s-au născut în '86 și '88, pe șantierele bisericești), părea un act de curaj. Pentru mine, să am copii atunci, în lipsa oricărei speranțe de a se termina odată cu greutățile, însemna: copiii mei vor crește, și poate că ei vor apuca să facă podul peste socialism, dincolo de rău. Dar cu copiii am făcut și filme, ei au avut un rol în proiectele mele artistice. Ceea ce se întâmpla în casă devenea obiect artistic în filme, în fotografii și pictură. Ceea ce trăiesc devine obiect de artă. Fără să-l silesc eu.