SANDA ȚĂRANU - "Am rămas cu iubirea"

Bogdana Tihon Buliga
- Mult îndrăgita fostă prezentatoare a TVR face parte dintre oamenii minunați, pe care timpul nu-i poate șterge din suflet și amintiri -

- Stimată doamnă, vă voi propune un început inedit pentru un interviu: dacă ar fi să vă invit să-mi vorbiți despre orice, ce ați alege?

- Aș vorbi, categoric, despre iubire.

- Vă rog să o faceți...

- O fac cu plăcere, pentru că, în ultima vreme, m-am gândit mult la asta. De-a lungul vieții am avut, și eu, ca tot omul, neliniști, nemulțumiri, frustrări, care mi-au provocat suferință. Dar au trecut. Sigur că a rămas ceva în subconștientul meu, dar mă feresc de resenti­mente. Iar acum îmi dau seama că în fiecare rău a fost și un bine. Am rămas cu iubirea. O resimt în fie­care părticică din mine, o resimt invadându-mi amin­tirile cele mai puternice, o resimt liniștindu-mă când sunt tulburată. Mă refer la iubirea cea mare, de oameni, de familie și de viață, de toate mi­nunile pe care ni le-a pus Dumnezeu împrejur. Ce-o fi fost, de pildă, în sufletul părinților mei când, după trei ani de Politehnică, m-am dus să dau examen la Insti­tutul de Artă Teatrală și Cinematografică!? Părinții mei m-au în­trebat doar atât: "Crezi că este bine ceea ce faci?". Am răspuns: "E un gând care nu-mi dă pace, aș vrea să încerc". Nu m-au împie­dicat. Nu este asta o mare dova­dă de dragoste, să accepți dorința nesăbuită, la o primă vede­re, a unui copil? O alegere plină de risc?! Și o să vă mai spun o poveste de înțele­gere și iu­bire. Am terminat Institutul la clasa maes­trului Alexandru Finți. Se știe, însă, că desti­nul mi-a condus pașii către televiziune, nu către teatru, așa cum visasem. Maestrul Finți a fost atât de supărat pe mine, că mi-a trimis vor­bă printr-un coleg (îl cunoașteți, e Valentin Uri­tescu) să nu mai încerc vreodată să-l abor­dez, pentru că nu vrea să mai aibă de a face cu mine. El mă pregătise pentru teatru, și nu să devin prezenta­toare la televiziune. Într-o zi de serviciu, ca să ajung la cabina mea de machiaj, trebuia să tra­versez holul mare al Televiziunii. Lume multă, artiști, ansambluri, invi­tați de tot felul, iar într-un colț îl zăresc pe Finți. Am rămas pironită locului. Nu mă puteam preface că nu-l văzu­sem. Ce era de făcut? Să fi mers la el... ar fi putut să-mi întoarcă spate­le. Ne uitam unul la altul, clipele se scur­geau cu o len­toa­re in­finită, iar la un mo­ment dat îl văd cum îmi zâmbește și-și des­chide brațele. Am aler­gat la el, ne-am îmbră­țișat și l-am auzit șop­tin­du-mi: "Nu mai sunt supărat pe tine. Faci bine ceea ce faci!". Când ne-am desprins din îmbrățișare, eu a­veam lacrimi în ochi, iar lui i se aburiseră oche­larii. Gestul său a fost o mare, mare do­vadă de înțelegere și afec­țiune! I-am mul­țu­­mit lui Dumnezeu că mi l-a scos atunci în cale, pentru că la nici un an s-a dus prin­tre stele, și aș fi trăit toată viața cu sentimentul că a ple­cat supărat pe mi­ne. De-a lungul tim­pu­lui, am mai primit mul­te alte dovezi de afecțiune, totul este să le observi, să nu ai impresia că ți se cuvin și să te com­porți ca atare. Acum nu mai sunt în atenția zilnică a publicului, dar mă bucur că nu sunt uitată și am multe dovezi de atașa­ment. Chiar și discuția noastră de astăzi este un semn. Îmi aduc aminte de interviul pe care l-am acor­dat, cu ani în urmă, revistei "Formula AS" și care a avut un ecou la care mărturisesc că nu m-am așteptat. Îmi pla­ce să recunosc. Așadar, tâlcul poveș­ti­lor acestea este că în viața asta suntem adesea puși să alegem și să luăm decizii. Eu am ales. Iubesc. Punct. Transform în bucu­rie fiecare clipă a vieții.

- Credeți că afecțiunea are vârstă?

- Nu vârsta contează. Și nu cred că tandrețea se poate învăța. Trebuie să ai înnăscută această capacitate și să ai exemple în jurul tău. Exemplul familiei din copilăria fiecăruia este covârșitor. Eu sunt o mare no­rocoasă să fi văzut la părinții mei numai respect și iubire. Chiar m-am mirat, mai târziu, că eu nu i-am auzit niciodată certându-se sau măcar contrazicându-se în fața mea și a surorii mele. Trebuie să fi avut și ei mo­tive de supărare sau să-și reproșeze anumite lucruri, dar cred că alegeau să facă acest lucru noaptea, în dor­mitor, când noi nu-i mai puteam auzi. Vedeți, acesta este motivul pentru care tandrețea, iubirea, respectul sunt pe veci legate de mine. Au fost aerul în care am crescut. Eu întotdeauna am făcut comparații. Vedeam ceva ce mă deranja și îmi spuneam, îmi juram, că ase­menea lucru nu se va întâmpla niciodată în familia mea, între prietenii mei. Aveam un model de urmat. Și am rezistat destul de bine.

- De ce vă este cel mai dor?

-De părinți. Un dor alinat de amintirile lor și de fap­tul că, deseori, vorbesc cu ei. Sper să nu fiu consi­derată vreo nebună (râde), dar chiar le vorbesc în fie­care zi. Mi-e dor și de colegi, de profesori, mi-e dor de mulți, mi-e dor în general, dar de părinți, cel mai mult. Ei mi-au fost prieteni. Uite, și eu, și soțul meu am fost niște oameni foarte ocupați. Eram în priză de dimineața până seara. Dar puținul timp liber pe care-l aveam îl petre­ceam mereu la părinți. Amândoi adoram să mer­gem la ei, mult mai mult decât la vreo petrecere sau la o întâl­nire în oraș. Dragii mei, aveți grijă de părinți, ei sunt averea noastră cea mai importantă!

- O să vă rog să mă iertați dacă voi fi prea directă cu întrebarea următoare, dar ați fost și sunteți o fe­meie foarte frumoasă, pentru care oglinda a avut un rol în viață. Vă mai uitați cu drag în ea?

- Să știți că, deși meseria m-a "obligat" să petrec mult timp în fața oglinzii din cabina de machiaj, nu am avut niciodată cultul ei, nu mi-a controlat nicio clipă viața. Îmi place să cred, și chiar cred, că oamenii m-au îndrăgit mai degrabă pentru felul de a vorbi, de a co­mu­nica, decât pentru posibila mea frumusețe. De aceea nu mă sperie deloc oglinda, chiar nu îmi este rușine cu mine și cu vârsta mea. Importantă este lumina care răzbate din om.

- Cum arată viața doamnei Sanda Țăranu astăzi?

- Mă ocup de gospodărie, am grijă ca lo­cul meu să fie curat și frumos, dar frumos de tot. Am grijă să respect tabieturile soțului meu, am grijă să se simtă el bine. Gătesc. Ni­mic complicat, dar sănătos și potrivit pen­tru noi. În rest, citesc și ascult muzică. Foarte important pentru mine este să nu trăiesc doar din amintiri. Sunt foarte, foarte atentă la tot ce se întâmplă astăzi și chiar am mai multe neliniști ca altădată. Prea multă agresi­vi­tate, batjocură, vulgaritate, hoție... Când văd că orgoliile și ambițiile nemăsu­rate iau locul ideii de unitate pentru binele țării și al oamenilor, simt așa, o stare de rău, încât folo­sesc telecomanda și schimb pe Mezzo. Ascult un con­cert, o operă și mă echilibrez. Descopăr muzicieni noi, pianiști noi, precum Lang Lang, un pianist chinez de ge­niu. Când l-am văzut pentru prima dată într-un re­ci­­tal Chopin, am fost atât de fericită, încât o săptă­mână, sincer vă spun, o săptămână întreagă nu m-am gândit decât la asta și nu am fost tristă nicio clipă. Mai am și alte bucurii, dar, e adevărat, le caut. Uneori le aflu tot din presă, când descopăr că avem minți lumi­nate, tineri premianți la diferite olimpiade, inventatori care uimesc lumea. Nu știu cât suntem în stare să ne folosim de ta­lentele lor. Am răbdare și speranță. Ce să vă mai zic des­pre viața mea de azi?... Plec destul de mult din Bu­curești, avem un refugiu modest, undeva înspre mun­te, unde ne petrecem cel mai mult timp din­tr-un an. E liniște, avem grădină (ca și la casa din Bu­cu­rești), iar acolo mă uit și mai puțin la televizor și citesc și mai mult.

- Vă mai cântă soțul dumneavoastră?

- Nu. Absolut deloc. Dacă vreau să-l ascult, trebuie să pun un CD (râde). În schimb, îl mai aud din timp în timp, când el crede că nu-l aud, fredonând fragmente din arii celebre sau aducându-și aminte de anumite re­plici din spectacolele în care a jucat. Câteodată, îmi spu­ne că a visat că era pe scenă sau că își uitase rolul. Vă dați seama cât de intens și-a trăit viața artistică, dacă subconștientul nu-i dă pace nici acum!? Ooo, mul­­țu­mesc lui Dumnezeu, mă simt, în continuare, foar­te bine cu soțul meu! Gândim la fel, avem aceleași pre­o­­cupări și preferințe. Îl iubesc foarte mult.

- Stimată doamnă, după o viață de experiențe diverse, care credeți că sunt cele mai importante lucruri din existența unui om?

- Iubirea, respectul și simțul măsurii. La acestea trei aș mai adăuga că e foarte important să știi să-ți alegi prietenii.